Odă

Umbli hoinărind p-în lume
ca un orb, la ochi legat,
Şi de câtă vreme-acuma
pe la mine n-ai mai dat!
Prăpădeşti tu de pomană
preţioasele săgeţi,
Să te-alegi cu hulă numa’
de l-atâţi ingraţi poeţi…
Te-am vorbit rău eu vreodată?
vinovat cu ce ţi-am fost,
De mă horopseşti uitării,
tu, copil frumos şi prost?
A! De-ai şti cum mângâi încă
urmele unde-ai rănit!
Cu ce dor mi-aduc aminte
cât atunci am pătimit!
Vino, crudule, cu pieptul
gata dezvelit te-aştept;
Nu cu una, dă cu două!
săgetează drept în piept!
Şi pe maică-ta zeiţa,
jur că n-am să te hulesc:
Mai omoară-mă o dată,
să mai simt că iar trăiesc!