Vulpea şi strugurii

Pribeagă şi lihnită
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales…
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,
Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă…
– Ce struguri verzi şi acri, oftează,
Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi…
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…