Poveste despre Preaînțeleapta Vasilisa

A fost odată ca niciodată. Au fost odată un şoarece şi o vrabie care erau prieteni nedespărţiţi. Prietenia lor ţinu treizeci de ani în cap: orice găsea unul din ei, îi făcea parte dreaptă şi celuilalt.
Odată însă, s-a întâmplat ca vrabia să găsească un bob de mac.
„Pe ăsta — cum să-l împarţi? şi-a zis ea. Dai o dată cu ciocul şi ia-l de unde nu-i”.
Şi mâncă singură bobul de mac.
Când auzi şoarecele una ca asta n-a mai vrut să ştie de prietenia lui cu vrabia.
– Haide, răcni el, haide, vrabie hoaţă, să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte! Tu, adună laolaltă toate păsările, iar eu am să adun toate fiarele.
Nu trecu nici măcar o zi întreagă, că în poiană se adună o oaste numeroasă de fiare. De bună seamă, se adună şi oastea păsărească. Se porni o luptă straşnică în care căzură multe jertfe atât de o parte cât şi de cealaltă.
Mult mai puternic, bineînţeles, era neamul fiarelor! Cum o atingea pe vreo pasăre cu gheara, aceea, până să se dumerească îşi şi dădea duhul! Dar nici păsările nu se lăsau prinse prea uşor, atacau de sus, de la înălţime. De câte ori vreo fiară era gata-gata să lovească sau să strivească o pasăre, ea zbârr! îşi lua zborul. Nu-ţi rămânea decât să te uiţi după ea — şi-atât!

Ei, în lupta aceea fu rănit şi un vultur. Când încercă să se înalţe în zbor, simţi că nu-l mai ţin puterile. Atâta mai apucă: să se zburătăcească într-un pin înalt. Urcă şi se aşeză pe o creangă.
Lupta se sfârşise. Animalele se răspândiră prin vizuinele şi sălaşurile lor. Păsările îşi luară şi ele zborul către cuiburi. Numai vulturul stătea sus în pin, jumulit şi plin de răni şi se gândea cum ar putea să-şi recapete puterea de odinioară. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe acolo un vânător.
Colindase ziua întreagă prin pădure, dar de vânat nu vânase nimic.
„Ce rău îmi pare, îşi zise, se vede că astăzi trebuie să mă duc acasă cu tolba goală”.
Și când colo, ce să vadă? Sus în copac — un vultur. Vânătorul se apropie şi îşi îndreptă puşca asupra lui.
„Orice s-ar spune, e şi ăsta un vânat”, îşi zise el.
Dar nu apucă bine să ţintească şi vulturul îi vorbi în grai omenesc:
– Nu mă ucide, om bun! Că dacă îmi iei viaţa, n-o să ai mare folos de pe urma mea. Mai bine ia-mă cu tine, viu cum sunt, şi hrăneşte-mă trei ani, trei luni şi trei zile. Iară eu, îndată ce-o să prind puteri, de cum o să-mi crească din nou aripile, o să te răsplătesc cum se cuvine.
„Ce răsplată să aştept eu de la un vultur?” gândi vînătorul şi din nou ţinti asupra păsării.
Iar vulturul îl mai rugă o dată:
– Nu mă ucide, om bun! Că la vremea potrivită o să-ţi fiu şi eu de folos.
Vânătorul nu-i dădu nici de astă dată crezare şi ridică pentru a treia oară arma să ţintească.
Însă vulturul îl rugă pentru a treia oară:
– Nu mă ucide, viteazule, ci ia-mă la tine, îngrijeşte-mă şi vindecă-mă! Că doar nu ţi-am făcut nici un rău, şi pentru binele ce faci o să te răsplătesc şi eu tot cu un bine.
Vânătorului i s-a făcut milă de vultur şi l-a luat acasă la el.
– Ei, om bun, i-a zis vulturul pe drum, ai colindat ziua-ntreagă prin pădure, dar de vânat n-ai vânat nimic. Ia-ți cuţitul tău cel ascuţit şi du-te în poiană. Acolo ne-am luptat noi păsările cu fel de fel de fiare şi am răpus multe dintre ele. Aşa că o să ai parte de o pradă bună.
Vânătorul se duse în poiană şi ce să vadă? Fiare ucise câtă frunză şi iarbă. Jderi şi vulpi fără număr.
Îşi ascuţi cuţitul pe o piatră, spintecă şi scoase pieile de pe animale, apoi coborî în oraş şi le vându pe un preţ bun. Cu banii luaţi cumpără grâu de rezervă şi umplu până sus trei hambare — atât cât să-i ajungă pentru trei ani.
Trecu un an — se goli primul hambar. Vulturul porunci vânătorului să-l ducă în locul unde creşte pinul înalt.
Vânătorul înşeuă calul şi duse vulturul în acel loc.
Vulturul se avântă sus, deasupra norilor, apoi îşi dădu drumul de acolo şi izbi din zbor cu pieptul un copac iar copacul se despică în două.
– Ei, vânătorule, i-a zis vulturul, încă nu mi-am recăpătat puterea dinainte. Mai trebuie să mă hrăneşti un an.
Zi după zi, noapte după noapte — timpul trecea. Aşa trecu al doilea an şi se goli şi al doilea hambar. Şi iar vânătorul aduse vulturul în pădure, pe locul unde se afla pinul cel înalt. Vulturul se avântă sus, pe deasupra norilor întunecaţi, îşi luă avânt de acolo din înalt şi izbi din zbor cu pieptul un copac. Iar copacul se despică în patru.

– Se vede că va trebui să mă mai hrăneşti un an, viteazule. Încă nu mi-am recăpătat puterea dinainte.
Şi iată că s-au scurs trei ani, trei luni şi trei zile în cap.
– Du-mă din nou în locul unde se află pinul cel înalt.
Vânătorul i-a dat ascultare şi a dus vulturul iarăşi lângă pinul cel înalt.
Vulturul se avântă şi mai sus ca înainte, cobori ca un vârtej năpraznic din înaltul cerului şi izbi în cel mai înalt copac — pe care-l despică de sus pînă jos prefăcându-l în mici fărâme. De jur împrejur, întreaga pădure se cutrernură.
– Îţi mulţumesc, vrednicule voinic! Acuma mi-am recăpătat puterea dinainte. Lasă-ţi calul şi urcă pe aripile mele. Vreau să te duc în ţinutui meu de baştină şi să te răsplătesc pentru tot binele ce mi-ai făcut.
Şi vânătorul urcă pe aripile vulturului. Vulturul îşi luă zborul, pornind către marea albastră şi se înălţă sus, sus de tot.
– Uită-te, i-a zis el, priveşte marea albastră şi spune-mi cum ţi se pare, cât de mare e?
– Cât o roată de car, i-a răspuns vânătorul.
Vulturul scutură din aripi şi-i făcu vânt vinătorului în jos. Îl lăsă să simtă teama în faţa morţii şi-apoi îl prinse din zbor, înainte ca el să atingă faţa apei.
Îl prinse şi se ridică împreună cu el şi mai sus ca înainte.
– Mai uită-te o dată, priveşte marea albastră şi spune-mi cum ţi se pare acuma, cât de mare e?
– Cât un ou de găină, i-a răspuns vânătorul.
Vulturul scutură din aripi şi iar îi făcu vânt vânătorului în jos. Cînd acesta era gata să atingă faţa apei îl prinse din zbor şi se ridică sus, încă şi mai sus ca înainte:
– Haide, mai uită-te o dată la marea albastră şi spune-mi: cât de mare e?
– Cât un bob de mac.
Şi vulturul scutură pentru a treia oară din aripi şi-i făcu vânt vânătorului, tocmai de acolo, din tăriile cerului, dar şi de astă dată îl prinse din zbor înainte ca el să atingă faţa apei, îl aşeză pe aripi şi-l intrebă:
– Ce spui, viteazule, ai aflat cum e teama în faţa morţii?
– Am aflat, zise vânătorul. Mă şi gândeam că mi-a venit sorocul.
– Tot aşa mă gândeam şi eu când îţi îndreptai arma spre mine. Ei, şi-acuma, gata, am isprăvit cu plata răului. Să trecem la răsplata binelui.
Şi porniră în zbor către ţărm. Au zburat şi-au tot zburat. Dacă au ajuns departe ori aproape, cine mai ştie? Doar că au văzut deodată, chiar în mijlocul câmpului, un stâlp de aramă care ardea ca jarul.
Vulturul coborî.
– Şi-acum, haide, vânătorule, zise el, citeşte ce scrie pe stâlpul acesta.
Şi vânătorul citi: „Dincolo de stâlpul acesta se întinde oraşul de aramă — măsurând douăzeci şi cinci de verste în lung şi tot pe atâta în lat”.

– Du-te în oraşul de aramă, zise vulturul. Acolo trăieşte sora mea cea mai mare. Salut-o respectuos din partea mea şi cere-i cutia de aramă cu cheiţele de aramă. Dar, vezi, altceva nu lua nici aur, nici argint, nici pietre scumpe.
Vânătorul se duse în oraşul de aramă, la prinţesa Arămiţa, stăpâna oraşului, sora vulturaşului.
– Bună ziua, prea înaltă stăpînă! Frăţiorul dumitale îţi trimite salutări.
– Şi, mă rog, de unde îl cunoşti tu pe frăţiorul meu?
– Păi, uite, aşa şi aşa… Era bolnav, era rănit, iar eu l-am îngrijit şi l-am hrănit trei ani, trei luni şi trei zile, în cap.
– Îți mulţumesc, om bun. Uite, ai aici aur, argint, pietre preţioase! Ia cât îţi pofteşte inima.
Vânătorul nu luă nimic dar o rugă pe prinţesă să-i dea cutia de aramă cu cheiţele de aramă.
– Nici vorbă, drăguţule! Vezi că cizma care vrei s-o-ncalţi nu-ţi e pe măsură! Preţul cutiei mele e prea mare.
– O fi prea mare preţul ei, dar eu de altceva n-am trebuinţă.
Vânătorul îi făcu o plecăciune, ieşi pe poarta oraşului de aramă şi-i povesti totul, din fir-a-păr, vulturului.
Vulturul se mânie, îl săltă pe vânător în spate şi zbură mai departe. Zbura sus, în înaltul cerului, bătând zgomotos din aripi.
– Viteazule, ia, uită-te, ce se întâmplă în spatele nostru şi în faţa noastră?
Vânătorul se uită, apoi zise:
– În spatele nostru e un pojar, în faţa noastră au înflorit florile.
– În spate arde oraşul de aramă, iar florile înfloresc în cel de argint.
Şi vulturul coborî în mijlocul unui câmp, lângă un stâlp de argint. Îi porunci vânătorului să citească inscripţia. Vânătorul citi: „Dincolo de stîlpul acesta, se întinde oraşul de argint — măsurând cincizeci de verste în lung şi în lat”.
– Aici trăieşte sora mea cea mijlocie, zise vulturul. Cere-i cutia de argint cu cheiţele de argint.
Ajuns în oraş, vânătorul se duse de-a dreptul la prinţesă, la stăpâna oraşului — sora vulturaşului. Îi povesti şi ei cum a trăit la el trei ani, trei luni, trei zile-n cap, frăţiorul ei, bolnav, rănit, pe care el l-a îngrijit, i-a dat să mănânce şi să bea pînă i-au revenit puterile. Şi, drept răsplată pentru toate acestea, îi ceru cutia de argint cu cheiţele de argint.
– Nici vorbă! zise prinţesa, te lăcomeşti la o bucată prea mare, şi mai ştii? Să nu te-neci cu ea. Uite, ia cât vrei de aici: aur, argint, pietre scumpe, dar cutia mea are cu totul alt preţ.
Vânătorul părăsi oraşul de argint şi-i povesti totul, din fir-a-păr, vulturului.
Vulturul se mânie, îl săltă pe vânător pe aripile sale mari şi zbură cu el de acolo.
Acum zbura, din nou, în înaltul cerului:
– Ia vezi, viteazule, ce se întâmplă în spatele nostru şi în faţa noastră?
– În spatele nostru e un pojar, în faţa noastră au înflorit florile.
– În spate arde oraşul de argint, iar florile înfloresc în cel de aur.
Vulturul coborî în mijlocul unui câmp, lângă un stâlp de aur. Îi porunci vânătorului să citească inscripţia.
Vânătorul citi: „Dincolo de stâlpul acesta se întinde oraşul de aur — măsurând o sută de verste în lung şi tot pe atâta în lat”.
– Du-te acolo, zise vulturul. În oraşul acesta trăieşte sora mea cea mai mică. Cere-i cutia de aur cu cheiţele de aur.
Vânătorul se duse de-a dreptul la prinţesă, la stăpâna oraşului — sora vulturaşului. Îi povesti tot ce ştia şi îi ceru cutia de aur cu cheiţele de aur.
Prinţesa îl ascultă, chibzui o vreme, apoi clătină din cap.
– Mi-e tare dragă cutia mea, zise, dar fratele îmi este şi mai drag.
Şi se duse şi-i aduse vânătorului cutia de aur cu cheiţele de aur.
Vânătorul luă darul acela nepreţuit, făcu o plecăciune în faţa prinţesei şi ieşi pe poarta oraşului.
Când vulturul îşi văzu prietenul că nu vine cu mâna goală, îi zise:
– Şi-acum, frăţioare, du-te la casa ta, dar bagă de seamă, nu cumva să descui cutia înainte de a ajunge în curtea casei tale.
Şi zicând asta, îşi luă zborul.
Iar vânătorul o porni spre casă. Dacă a mers mult, dacă a mers puţin, cine mai ştie? Doar că peste un timp a ajuns la marea cea albastră. Şi a vrut să se mai odihnească. Pe ţărmul mării s-a aşezat, de nisip galben înconjurat, iar cutia a pus-o alături. S-a uitat şi s-a tot uitat la ea şi, până la urmă, n-a mai avut răbdare şi a descuiat-o. Nu isprăvise de răsucit cheiţele că în faţa lui, răsări ca din pământ un palat de aur, minunat împodobit de sus şi până jos. S-au înfăţişat o mulţime de servitori: „Ce porunciţi? Care vă e dorinţa?”
Vânătorul bău, mâncă până când se sătură, şi-apoi să doarmă se culcă.
Şi iată că veni dimineaţa. vânătorul trebuia să pornească mai departe. Dar ţi-ai găsit! Cum să poată băga el palatul acela înapoi în cutie, aşa cum fusese înainte? Se gîndi şi se tot gândi, dar degeaba, nimic în minte nu-i veni. Şedea acolo pe mal, necăjit nevoie mare. Când ce să vadă? Pe neaşteptate răsări din
apă un om: barba – la brâu i-ajungea, părul călcâiele-i bătea. Se opri la faţa apei şi zise:
– De ce eşti necăjit, viteazule’?
– Cum să nu fiu necăjit, a răspuns vânătorul, de vreme ce nu mă duce capul ca-n cutioara mea să ghemuiesc, acest palat împărătesc?
– S-ar putea să te ajut eu să scapi de necaz, şi-n cutioara ta să ghemuiesc acest palat împărătesc, dar numai dacă o să cădem la învoială: adică să-mi dai în schimb ceea ce ai acasă fără să ştii că ai.
Vânătorul a stat o vreme şi a cugetat: „Ce aş putea avea eu acasă fără să ştiu? Ba cred că ştiu totul despre toate cele de acasă”.
Şi pe loc căzu la învoială.
– Haide, zise el, fă bunătate şi ajută-mi ca-n cutia mea să ghemuiesc acest palat împărătesc, iar eu o să-ţi dau ceea ce am acasă fără să ştiu că am.
De-abia termină să rostească vorbele acestea şi palatul ia-l de unde nu-i. Parcă nici n-ar fi fost. Pe ţărmul mării stătea doar vânătorul, singur-singurel şi alături se afla cutia de aur cu cheiţele ei de aur.
El luă cutia şi porni la drum.
Dacă a mers departe ori a mers aproape, cine mai ştie? Ştim doar că a ajuns în ţinutul său de baştină. Îndată ce intră în izbă, soţia îl întâmpină ţinând în braţe copilaşul ce se născuse în lipsa lui.
„Iată, va să zică, asta aveam acasă fără să ştiu că am”, îşi zise vânătorul. Şi îl copleşi mâhnirea şi tristeţea.
– Lumina ochilor mei, i-a spus soţia, spune, de ce verşi lacrimi amare?
– De bucurie plâng, răspunse el.
I-a fost teamă să-i spună adevărul şi anume: că mai devreme sau mai târziu vor fi siliţi să-şi dea feciorul nu se ştie cui.
După aceea vânătorul ieşi în curte, deschise cutia de aur şi pe dată răsări în faţa lui un palat măreţ, cu multă iscusinţă împodobit. S-au înfăţişat o mulţime de servitori. Au înflorit grădini, în care străluceau lacuri minunate. În pomi păsărelele cântau, în lacuri peştişori se zbenguiau.
Se puseră cei trei, vânătorul, soţia şi feciorul, pe trai bun şi pe agonisit averi.
Aşa au trecut vreo zece ani, ba chiar mai mult.
Creştea feciorul vânătorului ca aluatul pus la dospit — creştea văzând cu ochii. Şi se făcu mare: ager la minte, frumos la chip, mă rog, o mândreţe de flăcău.
Într-o bună zi, taică-său s-a dus să se plimbe prin grădină. S-a plimbat cât s-a plimbat şi deodată s-a trezit chiar pe malul râului.
Tocmai atunci răsări din apă omul de odinioară: barba — la brâu i-ajungea, părul călcâiele-i bătea. Se opri la faţa apei şi zise:
– Pe cât de pripit eşti când făgăduieşti ceva, tot atât de pripit eşti să-ţi uiţi făgăduiala. Haide, aminteşte-ţi ce-mi datorezi.
Vânătorul s-a întors acasă mai întunecat la chip decât norul negru de furtună şi i-a spus soţiei:
– Oricât am vrea să-l ţinem pe lîngă noi pe Ivanuşka, nu se poate, trebuie să-l dăm. Nu mai putem amâna.
Şi îşi luă feciorul, îl scoase departe, afară din sat, şi îl lăsă singur acolo.
Ivanuşka s-a uitat în toate părţile, a văzut o cărare şi a pornit înainte pe ea — poate l-o duce undeva. Şi cărarea l-a dus într-un codru de nepătruns. În jur pustiu, nici o suflare omenească. Doar o colibă era, pe-un picior de găină se-nălţa, singură-singurică stătea, un cerdac şi-o fereastră mică avea.
Era o colibă rotitoare.
– Colibă, colibă, zise Ivan, te-ntoarce cu faţa la mine, pădurea la spate să-ţi rămână!
Coliba i-a dat ascultare, s-a întors aşa cum i-a cerut — cu faţa la el şi cu spatele la pădure.
Ivanuşka urcă în cerdacul înalt şi deschise o uşă scârţâitoare.
Şi ce să vadă? În colibă şedea chiar Baba-Cloanţa-Cotoroanţa. Baba într-o piuă şedea şi cojoc de iepure purta. Văzându-l pe Ivanuşka zise:
– Bună ziua, viteazule. De unde vii şi-ncotro te-ndrepţi? La ce muncă râvneşti, ori de muncă te fereşti?
– Eh, bunico! Mai întâi, dă-mi să beau, pune-mi în faţă mâncarea, şi-apoi vină cu-ntrebarea.
Şi baba îi dădu să mănânce şi să bea, iar Ivanuşka îi povesti totul din fir-a-păr, făr-a tăinui ceva.
– Cam prost îţi merg treburile, viteazule, zise Baba-Cloanţa. Taică-tău te-a dat împăratului apelor. Iar împăratul apelor s-a mâniat grozav că nu te-ai dus la el atâta timp. Noroc că, în drumul tău, ai trecut şi pe la mine, altfel cred că nici nu te mai aflai printre cei vii. Dar, mă rog, fie, ascultă ce o să te povăţuiesc eu. Mergi mai departe, pe aceeaşi cărare, care te-a adus la mine, prin codri, prin văgăuni, peste munţi semeţi. La urmă de tot o să ajungi în faţa a două porţi. În dreapta o poartă, în stânga — tot o poartă. Tu să nu intri pe poarta cu zăvor ferecată, ci pe cea cu lacăt încuiată. Să baţi de trei ori şi poarta are să se deschidă singură. Dincolo de poartă o să dai de o grădină cu sulfină, în grădină-i lacul verde ca smaraldul, în lac douăsprezece copile, douăsprezece surori se scaldă. S-au prefăcut în raţe cenuşii, înoată şi se bălăcesc, iar rochiile lor se află pe mal. Unsprezece dintre ele sunt la un loc, cea de a douăsprezecea — pusă mai la o parte, singură. Tu să iei rochiţa asta şi să te ascunzi.
Mai târziu, când surioarele or să iasă din apă, au să se îmbrace şi au să plece. Unsprezece au să plece, dar a douăsprezecea are să se pună pe plâns căutându-şi veşmântul. N-o să-l găsească şi o să spună: „Răspunde!
Cine mi-a luat rochia — aceluia fiică preasupusă o să-i fiu!” Tu să taci.
Ea o să spună din nou: „Cine mi-a luat rochia — aceluia surioară duioasă o să-i fiu!” Tu să taci şi de astă dată. Şi-atunci ea o să spună: „Cine mi-a luat rochia — aceluia soţie credincicasă o să-i fiu!” Îndată ce vei auzi vorbele astea răspunde şi dă-i rochia. Iar ce are să se întâmple mai departe nu-ţi spun eu. Singur o să afli şi o să-mi povesteşti…
Ivan făcu o plecăciune în faţa Babei-Cloanţa, îşi luă rămas bun şi porni pe cărare. Dacă a mers mult ori a mers puţin, dacă a mers pe timp frumos ori urât, cine mai ştie? Doar că într-un târziu a ajuns la cele două porţi. Poarta cu pricina s-a deschis în faţa lui şi a văzut acea grădină cu sulfină, în grădină, lacul ca smaraldul, iar în lac raţele cenuşii scăldându-se. Totul era aievea cum i se spusese!
Ivanuşka s-a strecurat pe furiş şi a luat rochiţa ce se afla mai la o parte. A luat-o şi s-a ascuns după un copac.
Raţele au ieşit din apă, s-au prefăcut în copile — una mai frumoasă decât alta. Iar cea mai mică, a douăsprezecea era mai frumoasă, mai minunată decât toate celelalte. Unsprezece surori s-au îmbrăcat şi au plecat de acolo. Cea mai mică însă a rămas pe mal, îşi căuta rochia şi plângea că n-o poate găsi. Şi dintr-o dată. zice:
– Spune-mi, răspunde-mi, cine mi-ai luat rochia! Fiică preasupusă o să-ti fiu!
Ivan nu răspunse.
– Surioară duioasă o să-ţi fiu!
Ivan tăcu.
– Soţie credincioasă o să-ţi fiu!
Şi-atunci ieşi Ivan de după copac:
– Ia-ti rochia, preafrumoasă copilă!
Ea îşi luă rochia şi îi dădu lui Ivanuşka inelul de logodnă — un inel de aur.
– Şi-acum, spune-mi, viteazule, care îţi e numele şi încotro te îndrepţi?
– Părinţii îmi spuneau Ivan, iar eu mă duc la împăratul mărilor la stăpânul apelor.
– Aha, va să zică ăsta eşti tu! Dar de ce ai întârziat atât de mult? Tăicuţul meu şi-al apei împărat — cumplit s-a mâniat că ai întârziat. Ei, haide, mergi acum pe drumul acesta, care o să te ducă în împărăţia de sub ape. Acolo o să mă găseşti şi pe mine. Că doar nu-s alta decât însăşi Preaînţeleapta Vasilisa fiică a împăratului şi a stăpânului împărăţiei de sub ape.
Şi tot atunci se prefăcu în raţă şi îşi luă zborul de lângă Ivan. Iar Ivan se duse în împărăţia de sub ape.
Ajunse acolo şi îşi roti privirea de jur împrejur: lumina din acea împărăţie era ca cea de pe la noi, erau şi-acolo câmpii şi pajişti precum şi dumbrăvi înverzite, soarele şi-acolo încălzea iar luna strălucea.
Fu chemat să se înfăţişeze împăratului mărilor. Şi împăratul mărilor se răsti la el:
– De ce ai zăbovit atât de mult? Nu pentru vina ta, ci pentru a părintelui tău vinovăţie, iată mărunta însărcinare ce o vei avea de adus la îndeplinire: am un loc uitat, de treizeci de verste în lung şi în lat, tot numai şanţuri, râpi şi pietroaie ascuţite. Până mâine să fie locul acela neted ca-n palmă, să fie semănat cu secară, iar holda să crească peste noapte atât de înaltă şi deasă cât să se poată piti cioara în ea. Dacă faci asta, răsplata e a ta, de nu, capul îți voi reteza!
Ivanuşka se necăji, ieşi de la împărat tare supărat, cu capul mai jos de umeri plecat.
Preaînțeleapta Vasilisa îl văzu din turnul ei înalt şi-l întrebă:
– Ivanuşka, de ce eşti necăjit?
Şi Ivan i-a răspuns:
– Cum să nu fiu necăjit?! Tăicuţul tău mi-a poruncit ca într-o singură noapte să netezesc ca-n palmă şanţuri, râpi, pietroaie colţuroase de pe locul uitat, să semăn secară, iar acea secară să crească până dimineaţă atât, cât să se poată piti cioara în ea.
– Ei, lasă că asta încă nu-i o mare nenorocire. Nenorocirea adevărată va veni de-abia pe urmă! Acuma, culcă-te şi dormi. Noaptea e un sfetnic bun.
Ivan a ascultat-o şi s-a culcat. Iar Preaînţeleapta Vasilisa ieşi în pridvor şi strigă cu glas răsunător:
– Hei, voi, slujitori şi slujnice credincioase! Neteziţi şanţuri şi râpi adânci, sfărâmaţi pietroaie-ascuţite şi stânci, semănaţi câmpul cu secară de soi, aleasă şi vegheaţi ca, până mâine holda să crească frumoasă!
Ivanuşka s-a trezit în zori şi ce să vadă? Totul era gata. Nici urmă de râpi adânci, de pietroaie şi stânci. Locul era netezit ca-n palmă, iar pe el crescuse deasă – secara, şi-atât de-naltă că-n ea s-ar fi putut lesne piti o cioară.
S-a dus la împăratul mărilor să-l înştiinţeze despre toate.
– Ei, pentru asta ai toată mulţumirea mea, i-a zis împăratul mărilor. Ai dus cu iscusinţă la îndeplinire însărcinarea ce ţi-am dat. Iat-o acum şi pe a doua: am trei sute de stoguri, fiecare cu câte trei sute de căpiţe, tot grâu cu bobul mare şi curat, bob cu bob numărat. Până mâine să treieri tot grâul ăsta. Dar bagă de seamă să nu dărâmi stogurile şi să nu răvăşeşti căpiţele. Dacă-ţi îndeplineşti sarcina — răsplata va fi a ta, de nu, capul voi reteza!
Ivanuşka s-a necăjit şi mai tare ca înainte, mergea prin curte împovărat, cu capul mai jos de umeri plecat.
– Ivanuşka, de ce te-ai întristat? l-a întrebat Preafrumoasa Vasilisa.
Ivan i-a povestit despre noua lui nenorocire.
– Ei, lasă că asta încă nu-i o mare nenorocire, nenorocirea adevărată va veni abia pe urmă. Acuma, culcă-te şi dormi. Noaptea e un sfetnic bun.
Ivan se culcă. Preaînţeleapta Vasilisa însă ieşi în pridvor şi strigă cu glas răsunător:
– Hei, voi furnici târâtoare! Porniţi încoace toate câte sunteţi sub soare — târâţi-vă aici degrabă şi vă puneţi pe treabă: din stogurile tatei grâul adunaţi — un grăunte nu lăsaţi, alegeţi rând pe rând, bob cu bob, pân-la ultimul stog.
Dis-de-dimineaţă împăratul mărilor îl chemă la el pe Ivan:
– Împlinit-ai însărcinarea ce ți-am dat, tinere?
– Împlinit, mărite împărat şi stăpân.
– Să mergem, să vedem.
S-au dus pe arie: toate stogurile erau neatinse. S-au dus la jitniţe — hambarele pline până sus cu grâu.
– Ei, dragul meu, îţi mulţumesc, a zis împăratul mărilor. Mi-ai îndeplinit şi a doua însărcinare. Iat-o acum şi pe a treia, care va fi şi ultima: durează-mi în noaptea asta o biserică, din ceară curată, mâine-n zori să fie terminată. Dacă faci asta alege pe oricare din fiicele mele şi du-te tu însuţi în acea biserică să te cununi cu ea. Dacă faci biserica, fata ce-o alegi va fi a ta, de nu, capul îţi voi reteza!
Şi din nou Ivan e mâhnit, merge prin curtea palatului cu faţa scăldată în lacrimi.
– De ce eşti mâhnit, Ivanuşka? l-a întrebat Preaînţeleapta Vasilisa.
– Cum să nu fiu mâhnit! Tăicuţul tău mi-a poruncit ca în noaptea asta să-i durez o biserică din ceară curată.
– Ei, lasă că asta încă nu-i o mare nenorocire, nenorocirea adevărată va veni abia pe urmă. Acuma, culcă-te şi dormi. Noaptea e un sfetnic bun.
Ivan a ascultat-o şi s-a culcat, iar Preaînţeleapta Vasilisa ieşi în pridvor şi strigă cu glas răsunător:
– Hei, voi, harnice albine, veniţi repede la mine! Porniţi în zbor, neîntrecute lucrătoare, toate câte sunteţi sub soare! Ridicaţi-mi din ceară curată, biserică mândră şi-naltă, care-n zori să fie terminată, să merg la amiază să mă cunun în ea.
Dis-de-dimineaţă împăratul mărilor se sculă, se uită pe fereastră şi văzu: biserică-nălţată din ceară curată, frumoasă, strălucitoare, mângâiată de soare.
– Ei, viteazule, îţi mulţumesc! Oricât de iscusiţi slujitori am avut, nici unul nu mi-a plăcut aşa ca tine. Eu am douăsprezece fiice, alege-o pe oricare dintre ele. Dacă izbuteşti s-o alegi de trei ori la rând pe aceeaşi copilă, ea va fi soţie credincioasă. Dacă nu, capul ţi-l voi reteza!
„Ei, asta nu mai e o treabă anevoioasă,” îşi zise Ivanuşka. Şi venind de la împărat, surâdea.
Preaînţeleapta Vasilisa l-a văzut, l-a întrebat despre toate şi-apoi a zis:
– Eh, Ivanuşka, tare prost mai eşti! Nu-i deloc uşor să faci ce ţi s-a cerut. Tăicuţul o să ne prefacă în mânze şi o să te pună să-ţi alegi logodnica. Tu, să bagi de seamă: pe frâul meu va fi o steluţă mai întunecată, fără luciu. După aceea o să ne prefacă în porumbiţe. Surorile mele or să ciugulească gingaş boabele de hrişcă, iar eu o să-mi ridic din când in când o aripioară. Pentru a treia oară o să ne prefacă în copile, toate semănând leit la statură şi frumuseţe, la glas, la păr şi mândreţe. Eu, dinadins o să-mi flutur batista. După asta o să mă recunoşti.
În adevăr, aşa cum îi spusese ea, împăratul mărilor aduse douăsprezece mânze, semănând leit şi le inşiră una lângă alta, în faţa lui.
– Alege-o pe oricare!
Ivan s-a uitat cu băgare de seamă şi a văzut: la un frâu o steluţă era întunecată, fără luciu. Apucă acel frâu şi zise:
– Asta mi-e logodnica!
– Mde, ai luat una urâtă! Puteai alege mai bine.
– Nu-i nimic, pentru mine e bună şi asta.
– Acuma haide, mai alege o dată.
Şi împăratul lăsă să-şi ia zborul douăsprezece porumbite semănând leit la pene — şi le presără nişte hrişcă.
Ivan a băgat de seamă că una din porumbiţe îşi tot ridică o aripioară şi o apucă de aripă:
– Asta mi-e logodnica!
– Mde, te-ai lăcomit la o bucată prea mare — vezi că în curând o să te îneci cu ea. Hai, alege şi a treia oară!
Şi împăratul aduse douăsprezece copile, toate semănând leit la statură şi frumuseţe, la glas, la păr şi mândreţe.
I-ar fi fost peste putinţă s-o recunoască, dar ea fu singura care îşi flutură batista. Ivan o prinse de mână:
– Asta mi-e logodnica!
– Ehei, frăţioare, făcu împăratul mărilor, oi fi eu viclean, dar tu m-ai întrecut în viclenie — şi i-o dădu de soţie pe Preaînţeleapta Vasilisa.
Să fi trecut multă vreme, să fi trecut puţină? Doar că într-o bună zi, lui Ivan i se făcu dor de părinţii lui şi voi să plece în sfânta Rusie.
– De ce te-ai întristat, dragul meu soţ? l-a întrebat Preaînţeleapta Vasilisa.
– Ah, scumpă soţie, i-am visat pe tatăl meu şi pe mama mea, casa părintească, grădina noastră frumoasă, şi prin grădină alergau nişte copilaşi. Se vede că erau dragii mei fraţi şi surori, pe care eu nici nu i-am văzut aievea până acum.
Preaînţeleapta Vasilisa îşi lăsă capul în jos:
– Ei, de-abia acum a venit adevărata nenorocire! Dacă plecăm de-aici, or să pună o poteră straşnică pe urmele noastre. O să se mânie grozav împăratul mărilor şi o să ne piardă printr-o moarte cumplită. Dar, n-avem încotro, trebuie să găsim un şiretlic ca să izbutim.
Şi ea meşteri trei păpuşi, le aşeză prin ungherele iatacului, iar uşa o încuie bine de tot. Şi, împreună cu Ivanuşka, porniră înspre sfînta Rusie.
A doua zi dis-de-dimineaţă, veniră trimişii împăratului mărilor, să-i scoale pe tineri şi să-i cheme la palat.
– Alege-o pe oricare!
Ivan s-a uitat cu băgare de seamă şi a văzut: la un frâu o steluţă era întunecată, fără luciu. Apucă acel frâu şi zise:
– Asta mi-e logodnica!
– Mde, ai luat una urâtă! Puteai alege mai bine.
– Nu-i nimic, pentru mine e bună şi asta.
– Acuma haide, mai alege o dată.
Şi împăratul lăsă să-şi ia zborul douăsprezece porumbite semănând leit la pene — şi le presără nişte hrişcă.
Ivan a băgat de seamă că una din porumbiţe îşi tot ridică o aripioară şi o apucă de aripă:
– Asta mi-e logodnica!
– Mde, te-ai lăcomit la o bucată prea mare — vezi că în curând o să te îneci cu ea. Hai, alege şi a treia oară!
Şi împăratul aduse douăsprezece copile, toate semănând leit la statură şi frumuseţe, la glas, la păr şi mândreţe.
I-ar fi fost peste putinţă s-o recunoască, dar ea fu singura care îşi flutură batista. Ivan o prinse de mână:
– Asta mi-e logodnica!
– Ehei, frăţioare, făcu împăratul mărilor, oi fi eu viclean, dar tu m-ai întrecut în viclenie — şi i-o dădu de soţie pe Preaînţeleapta Vasilisa.
Să fi trecut multă vreme, să fi trecut puţină? Doar că într-o bună zi, lui Ivan i se făcu dor de părinţii lui şi voi să plece în sfânta Rusie.
– De ce te-ai întristat, dragul meu soţ? l-a întrebat Preaînţeleapta Vasilisa.
– Ah, scumpă soţie, i-am visat pe tatăl meu şi pe mama mea, casa părintească, grădina noastră frumoasă, şi prin grădină alergau nişte copilaşi. Se vede că erau dragii mei fraţi şi surori, pe care eu nici nu i-am văzut aievea până acum.
Preaînţeleapta Vasilisa îşi lăsă capul în jos:
– Ei, de-abia acum a venit adevărata nenorocire! Dacă plecăm de-aici, or să pună o poteră straşnică pe urmele noastre. O să se mânie grozav împăratul mărilor şi o să ne piardă printr-o moarte cumplită. Dar, n-avem încotro, trebuie să găsim un şiretlic ca să izbutim.
Şi ea meşteri trei păpuşi, le aşeză prin ungherele iatacului, iar uşa o încuie bine de tot. Şi, împreună cu Ivanuşka, porniră înspre sfînta Rusie.
A doua zi dis-de-dimineaţă, veniră trimişii împăratului mărilor, să-i scoale pe tineri şi să-i cheme la palat.
Ei bătură la uşă:
– Treziţi-vă, sculaţi-vă! Vă cheamă părintele vostru.
– E prea devreme, n-am dormit destul, a răspuns una din păpuşi.
A mai trecut un ceas, au trecut două şi iar bătu la uşă trimisul împăratului:
– Nu e vremea să dormiţi, vremea e să vă treziţi!
– Mai aşteptaţi puţin. Că numaidecât o să ne sculăm şi-o să ne-mbrăcăm, răspunse a doua păpuşă.
Mai veniră trimişii şi pentru a treia oară, zicând că împăratul mărilor e supărat, mâhnit, că atât de mult au trândăvit.
– Venim îndată, zise a treia păpuşă.
Trimişii au aşteptat, au aşteptat şi-apoi dă-i, şi bate iar în uşă.
Nici un semn, nici un răspuns.
Au spart uşa şi, ce să vadă? Iatacul gol doar păpuşile răspândite prin unghere.
Îl înştiinţară pe împăratul mărilor despre cele aflate. El se mînie şi trimise spre toate colţurile împărăţiei o poteră puternică.
Dar Preaînţeleapta Vasilisa şi Ivanuşka se aflau departe-departe. Goneau pe cai sprinteni, fără popasuri, fără odihnă.
– Ia, vezi, dragul meu soţ, lipeşte-ţi urechea de pământul jilav şi- ascultă: nu cumva a pus împăratul mărilor potera pe urma noastră?
Ivan sări din mers de pe cal, îşi lipi urechea de pământ şi zise:
– Aud glas de om şi tropot de cal.
– Gonesc pe urmele noastre! spuse Preaînţeleapta Vasilisa şi prefăcu amândoi caii într-o pajişte verde, pe Ivan într-un bătrân păstor, iar ea luă înfăţişarea unei oiţe cu blana creaţă.
Şi îi ajunse potera:
– Hei, moşule, nu cumva au trecut pe-aproape un vrednic voinic şi o fată frumoasă?
– Nu, oameni buni, răspunse bătrânul. De patruzeci de ani păstoresc prin locurile acestea dar n-am văzut pasăre zburând prin apropiere şi nici fiară hoinărind pe aproape.
Şi potera făcu cale-ntoarsă:
– Mărite împărat şi stăpân, n-am întâlnit pe nimeni în calea noastră. Am văzut doar un păstor care păştea o oiţă.
Împăratul mărilor s-a mâniat şi a strigat cât îl ţinea gura:
– Eh, voi, nepricepuţilor! Goniţi pe urmele lor. Aduceţi-mi oiţa, că păstorul o să vină el singur după ea.
Şi iar a pornit să gonească potera împăratului. Dar nici Ivan cu Preaînţeleapta Vasilisa nu stăteau să zăbovească — ci îşi îndemnau mereu caii.
Pârâiaşul începu să plângă, să susure:
– Sotul meu iubit, trebuie să ne despărţim! Tu de-te acasă, dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să îngădui cuiva să te sărute, în afară de tatăl şi de mama ta. Căci dacă te va săruta altcineva, o să mă uiţi.
Ivan veni acasă, dar nu se arăta prea bucuros că venise. Se sărută numai cu tatăl şi cu mama sa şi afară de ei cu nimeni: nici cu fratele, nici cu sora, nici cu naşul, nici cu naşa. Printre ei trăia, dar pe nici unul nici măcar nu-i privea.
Aşa trecu un an, şi încă unul, iar cel de-al treilea an se apropia de sfârşit.
Odată, Ivan s-a culcat şi a uitat să încuie uşa. Sora lui mai mică a intrat în odaie, a văzut că doarme, s-a aplecat şi l-a sărutat.
Când s-a trezit — Ivan nu mai tinea minte nimic. Uitase totul. O uită şi pe Preaînţeleapta Vasilisa ca şi cum niciodată nu s-ar fi gândit la ea.
Peste o lună pe Ivan îl peţiră şi începură pregătirile de nuntă.
Şi iată că, atunci când s-au apucat să coacă plăcintele, o fată care s-a dus după apă, de îndată ce s-a aplecat deasupra pârâului să umple găleata — a înmărmurit. De jos, de sub unda apei o privea ochi în ochi — o preafrumoasă copilă.
Fata veni acasă într-o fugă şi povesti tuturor celor întâlniţi în cale ce minune se întâmplase. S-au dus cu toţii la pârâu, dar n-au găsit pe nimeni acolo. Iar pârâiaşul pieri fără urmă — nimeni nu ştia în ce chip, intrase sub pământ, ori secase.
Cum au ajuns acasă însă, ce să vadă? În pragul casei se afla o preafrumoasă copilă.
– Am venit, zise ea, să vă ajut. O să mă apuc să coc plăcintele pentru nuntă.
A frământat un aluat tare, a făcut din el doi porumbei şi i-a pus în cuptor:
– Ia ghiceşte, gazdă dragă, ce o să se întîmple cu porumbeii aceştia?
– Păi, o să-i mâncăm, şi gata. Ce altceva poate să se întâmple?
– Nu, n-ai ghicit.
Copila deschise uşiţa cuptorului şi dinăuntru îşi luară zborul un porumbel şi o porumbiţă. Se aşezară pe pervazul ferestrei şi începură a gunguri:
– Oare-ai uitat cum eram oiţă iar tu păstor?
– Am uitat, am uitat.
– Oare-ai uitat cum eu eram un mic paraclis iar tu popă?
– Am uitat, am uitat.
– Oare-ai uitat cum eu eram pârâiaş iar tu peştişor?
– Am uitat, am uitat.
– Scurtă aducere aminte ai, porumbelule! M-ai uitat şi tu pe mine aşa cum a uitat-o Ivanuşka pe Preaînţeleapta Vasilisa.
Auzind cuvintele acestea Ivanuşka îşi aduse pe dată aminte totul. Prinse mâinile albe ale Preaînţeleptei Vasilisa în mâinile sale şi rosti către tatăl şi mama sa:
– Aceasta este credincioasa mea soţie. Nu am nevoie de altă soţie.
– Ei, de vreme ce ai o soţie, vă dorim dragoste şi bună bună înţelegere!
Iar pe cealaltă logodnică au copleşit-o cu daruri şi au lăsat-o să plece acasă la ea.
Si de atunci Ivanuşka şi Preaînţeleapta Vasilisa în pace trăiră, de toate agonisiră şi necazul îl ocoliră.