Hainele cele noi ale împăratului

Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.

Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că “se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

– Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.

Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.

“Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.

– Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.

Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.

– Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic!

Dar n-a spus că nu vede.

Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. “Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.”

– Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.

– Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.

– Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus.

Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.

Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.

– Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. “Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.”

– E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.

Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.

– Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. “Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?”

– Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!

Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: “O, ce frumos!”. Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. “Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.

În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: “Hainele sunt gata”.

Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: “Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai departe. “Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.”

– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.

– Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.

Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.

– Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!

– E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii.

– Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele.

Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.

Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: “Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.

– Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.

– Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.

– E dezbrăcat! a strigat tot poporul.

Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: “Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”. Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.