April 29, 2020May 6, 2020 Elefantul În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul Leu sătule, dezgustate, Îşi aleseră lor Un alt stăpânitor, Pe domnul Elefant, cu nasul învârtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, Şi de cap tare, gros, cât vreţi să socotiţi. Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi, Mă grăbesc să vă spui O judecată-a lui. Noul stăpânitor, Cât s-a orânduit, Puse-n slujbă pe boi, Iar lupu mâncător Se făcu favorit Şi ministru la oi. Vă las să judecaţi, Câţi miei fură mâncaţi, Şi câte oi slutite De fiarele cumplite! În zadar fac strigare Oile-mpovărate, Chip nu e de scăpare, Şi plângeri necurmate Ce vin de pe la turme Răul nu pot să-l curme. Lupul dar îşi urmează A sa nelegiuire, Căci de ce se lucrează Craiul n-are de ştire; Ba câte lupul spune Le ia toate de bune. A! când o să ne vie O zi de bucurie, Zi foarte aşteptată Şi scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mâncaţi de oi? „O! asta nu se poate”, Zic unii-alţi în lume. Domnii mei, se pot toate, Deşi le spui drept glume. Apoi, ştiţi dumneavoastră Că oaia este proastă, Şi că nădejduieşte Aceea ce doreşte. Eu cu încredinţare Am auzit odată, La o turmă cam mare, O vorb-aşa ciudată. Dar cum poci şti ce spune Oile între ele? Pentru astă minune Am cuvintele mele. Acum, să venim iar la vorba începută: Văzând bietele oi că toate o să piară, După lungi chibzuiri s-aleseră o sută Şi merseră la crai izbăvire să ceară. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte: Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte Alcătuia un ştab vrednic a fi privit. Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească, Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească: „Ne rugăm să ne-ascultaţi, craiule strălucit! Şi să întorci spre noi mila măriei-tale. Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale, Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat, În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.” Domnul lup, întrebat, Răspunse cu glas mare: „Stăpâne luminat! Nici un cuvânt nu are: Când le-am năpăstuit? Când am scos biruri grele? Eu iau obicinuit De oaie câte-o piele. Dar prostimea ciudată Aşa e învăţată, Şi făr-a şti ce cere Va nencetat să zbiere.” Măreţul elefant, după ce se gândeşte, Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte: „Ascultă – zice – şi ia aminte La ale noastre crăieşti cuvinte. Cât pentr-o piele, treacă şi meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. Dar pentru c-astăzi oaia aleargă La mila noastră, care mult poate, O iert; de dajdii fie scutită; Ale ei plângeri voi să le-ascult; Şi decât pielea obicinuită Să nu poţi cere un păr mai mult.” Grigore Alexandrescu ElefantulfabulăGrigore Alexandrescu