Comoara misterioasă

Nenirocirile schimbă firea oamenilor. Din veseli îi face triști, din triști îi face vaseli, încât și ei se minunează de aceste transformări ale naturii.
Într-o țară îndepărtată locuia cu părinții lui Contele Sex, coborâtor dintr-o familie de mari seniori, a căror bunici își plimbase plictiseala peste mări și țări.
Pe moșia lor de mii de hectare, făcuse tot ce mintea poate să imagineze. Adusese din India un castel întreg din lemn, pe care luni de zile îl transportase corăbiile bucată cu bucată. Reclădit într-o pădure seculară, această locuință exotică servea ca adăpost pentru vânătoare.
Viața de lux și trândăvie ruină complet pe acești nobili. Fiul lor, Edgar, vesel altădată, după moartea părinților, rămase foarte sărac și posomorât. Nemaiavând ce să facă, mai de nevoie, mai de rușine, într-o zi se hotărî să părăsească țara unde se născuse și crescuse; auzise dânsul de la diferiți călători de o țărișoară mică, dar frumoasă. Aceștia îi povestiseră că, în vechime, pe locurile românești au trăit regi și prinți foarte bogați, ale căror averi, de frica barbarilor, le îngropase în locuri unde numai ei și servitorii lor credincioși știau unde sunt ascunse. Murind în lupe, comorile rămâneau pierdute pentru totdeauna. Astfel Edgar, după multe încercări nereușite, se stabili într-un sat de la gurile Dunării. Își făcuse un cort și se ocupa cu vânătoarea și pescuitul. Luase în pribegia lui pe fiul indianului pe care îl aduseseră părinții lui odată cu acel castel fantastic. Mama și tatăl lui muriseră, încât bietul negru rămase singur pe lume, ca și Edgar, fiul stăpânului său.
Amândoi își petreceau vremea cu vânatul și pescuitul.
Din trunchiul unui copac bătrân își făcură o lotcă. Spre asfințit, îi vedeai în largul mării, în căutarea hranei. Într-o zi zări din depărtare o insulă care părea că este spatele unui uriaș din poveste care aștepta să se ridice. Fiindcă se înnoptase, se hotărâră că, a doua zi în zorii zilei, să se ducă într-acolo, spre a o explora. Ajunși la țărm, încercaseră să debarce. Dar observară insula pustie. Din depărtare însă auziră fluierături misterioase. Până să se dumirească, mii de șerpi cu gurile căscate săreau și încercau să se apropie de îndrăzneții vizitatori.
Cum nu aveau asupra lor nici o armă, se refugiaseră în lotcă și se îndreptau la cort, cu hotărârea de a se întoarce înarmați în ziua următoare. Cum stau în fața focului, pregătindu-și cina, deodată se prezintă în fața lor un tânăr chipeș și foarte distins.
― Bucuroși de oaspete ?
― Sunteți bine venit, domnule ! răspunse Edgar, întinzându-i mâna.
― Mă recomand prințul Glinka.
― Contele Edgar de Sex.
După ce își istorisiră viața lor, prințul, înainte de plecare, le istorisi legenda insulei misterioase.
― Ați văzut, nu este așa, insula este foarte vechie, e din timpul grecilor care veneau la Tomis, și în drum, când rătăceau drumul, poposeau acolo. Bătrânii spun că a fost acolo un templu de marmoră măreț, unde slujea un preot care avea o fată distinsă și frumoasă. El era și vrăjitor, căci venind din Elada, adusese diferiți șerpi pe care îi întrebuința pentru leacuri. Se dusese vestea de minuniile preotului care lecuiește orice boală. Bolnavii din lumea întreagă veneau să-și caute mântuirea.
Un prinț, cel mai bogat din vechia Eladă, era bolnav fără leac. Chiar zeii prin gura oracolului din Delfi, i-au prezis moartea. Disperat, el se hotărî să încerce, înaite de a muri, și sfaturile acestui preot vestit. În patria lui însă legea oprea să emigreze în alte țări pe nababii ținuturilor. Cu multă greutate obținu favoarea de la rege să plece, ridicându-și averile. Zece corăbii umplute cu aur și pietre scumpe plecară în larg. Bătrânul prinț fu însoțit de fiul său și de un servitor credincios. Soția lui murise de întristare mai de mult. Luni de zile se luptară ei cu furia valurilor și a vânturilor. După multe suferințe, corăbiile ajunseră la insula misterioasă. Averile fură descărcate și prinții fură primiți cu multă cinste de locuitorii insulei și de marele preot cu fiica lui.
Bătânul prinț se însănătoși. De bucurie se hotărî să nu mai părăsească insula. Fiul său se căsători cu fica preotului, ducând cu toții o viață ferită de lipsuri.
Dar Agamemnon, rivalul bătrânului prinț, se hotărî să se răzbune în contra lui, pentru că plecase fără să-i achite o datorie ce o avea, care se ridica la o sumă mare.
„Am să-i arăt eu, zgârcitului, cum trebuie să se poarte cu datornicii !” Zis și făcut. Se îmbarcă pe trei galere cu o ceată de voinici și plecă să se războiască. Câțiva pescari aduseră vestea în cetate căci îi zăriseră în larg. Bătrânii îngropară în grabă comorile.
Unde ? Nu se știe ! Apropirea lui Agamemnon îi înspăimântară așa de mult, încât părăsiră cu toții insula. Rămaseră numai șerpii care aveau locul lor în altarul sfințit și care deveniseră foarte răutăcioși când preotul încercare să-i ridice pentru a fi îmbarcați în corabie. Erau așa de furioși, încât l-au mușcat de mâini cu atâta putere pe bietul preot, încât acesta leșină. Părăsind insula îi blestemă să trăiască înmulțindu-se și mâncându-se unii pe alții.
Insula de o mie și mai bine de ani a rămas pustie. Pescarii cântă pe o arie veche aceste cuvinte populare rămase la gurile Dunării:

A fost odată un prinț bogat,
Valurile, vânturile…
Și dânsul aici a îngropat
Comori de aur și-a plecat;
Valurile, vânturile !

A fost și-un preot minunat,
Valurile, vânturile…
Ce multă lume a vindecat
Cu șerpii cari l-au trădat;
Valurile, vânturile !

Și insula e tot pustie,
Valurile, vânturile…
O străbate o armonie.
O neînțeleasă poezie;
Valurile, vânturile !

― Minunată povestire ! exclamă plin de entuziasm contele Edgar.
― Vedeți să n-o visați la noapte! adăugă râzând prințul Glinka, salutându-și prietenul la plecare.
Trecu multă vreme. Edgar de Sex și servitorul lui credincios Bob se deprinseră cu viața de vânătoare și pescuit. Pentru ca să-și alunge urâtul, contele devenise un colecționar pasionat de scoici, șopârle, scorpioni, raci de mare și alte lighioane.
Avea o colecție pe care locotenentul de grăniceri Șuteu i-o pizmuia.
Servitorul Bob îl întovărășea în plimbările sale, nevoind să-și părăsească stăpânul, pe care de bunăvoie îl urmărea ca pe o umbră. Într-o zi, prințul Glinka, cu puțin înaite de apusul soarelui, se duse să-și revadă prietenul, de care nu mai știa nimic de câteva săptămâni. Sosit la colibă ciocăni și, neprimind răspuns, căută cheia în locul obișnuit și intră. Un foc bun pâlpâia în vatră. Dezbrăcă scurteica și se așeză într-un fotoliu așteptând pe Edgar.
Într-amurg sosiră și ei. Bob se apucă râzând să pregătească cina, fericit că vedea pe stăpânul său vesel ca în copilărie, rare clipe, de când părăsise orașul natal și se refugiase în acest colț de lume.
Edgar era entuziasmat. Găsise la marginea țărmului un rac de mare foarte curios ca înfățișare, pe care îl credea o piesă rară pentru colecția lui, și voia să-mi dau și eu părerea a doua zi.
― Pentru ce nu în astă-seară ? întrebă curios prințul Glinka.
― Ah ! dacă aș fi știut că ești aici! Dar nu puteam să ghicesc. Întorcându-mă, am întâlnit pe locotenentul Șuteu, rivalul meu în căutare de piese rare pentru colecțiunile noastre. I-am împrumutat racul, pe care mi-l va înapoia tocmai mâine. Dormi aici ! O să vezi cel mai încântător lucru al creațiunii. Are culoarea aurului și nu e mai mare decât racul obișnuit, dar poartă niște mustăți…parcă ar fi bătute cu diamante.
― Racul e în întregime de aur, de la cap până la coadă, întrerupse Bob, afară de mustețile lui. Este mai greu ca tot ce am văzut vreodată.
― Ai dreptate, răspunse Edgar, dar bagă de seamă să nu-ți ardă mâncarea pe foc. Acest rac stălucește ca aurul șlefuit. De alfel, vom vedea mâine. Am să încerc să ți-l desenez.
Edgar se așeză la masa mică, luă un condei și cerneală, dar nu găsea hârtie.
― Nu face nimic ! Asta ajunge.
Scoase din buzunar o bucată de hârtie groasă, foarte murdară și făcu deasupra o schiță. După ce isprăvi desenul, îl întinse lui Glinka; dar în același moment o mârâială se auzi și un câine enorm, propitatea lui Edgar, se repezi în cameră sărind și lingușind. Când putu să scape de câine, prințul luă hârtia și rămase foarte nelămurit de desenul prietenului său.
― Nu văd nici un rac, zise Glinka. Îmi pare că ai desenat un cap de mort !
― Un cap de mort ? zise Edgar. Ah ! d… Pricep ! Seamănă puțin ― dar foarte puțin, observă bine !
― Se poate. Mă tem însă că nu ești bun desenator. Mă așteptam să văd racul așa cum mi l-ai…
― Cu toate astea nu sunt un neîndemânatic; am avut buni profesori și mă laud că desenez destul de bine.
― Glumești, prietene ! Desigur, a craniu poate să semene schița ta, dar nu-i defel un rac !…
― Mustețele ! zise Edgar, mustețele !… Îmi pare că le-am redat destul de bine.
― Foarte bine, dar nu le văd ?! Îi întinse hârtia, căci desenu semăna, să juri, cu un cap de mort.
Edgar luă desenul supărat și voia să-l arunce în foc, când deodată îngălbenii. Examină curios hârtia, luă o lumânare și se așeză tocmai în colțul celălat al odăii. După câteva minute de atenție, scoase portofoliul și o vâră înăuntru cu grijă, apoi se adânci pe gănduri. Prințul Glinka, văzând situația, plecă fără să mai zică nici un cuvânt.
O lună după această întâmplare, dânsul primi vizita lui Bob.
― Ei bine ? ce mai e nou Bob ? Ce mai face stăpânul tău ?
― Rău ― răspunse el ― stăpânul nu se plânge, dar e rău bolnav.
― Cum se poate ! A căzut la pat ?
― Nu, nu-i la pat. Chiar din pricina asta boala se înrăutățește.
― Nu înțeleg, Bob.
― Stăpânul a devenit cu totul gânditor. Acum are capul plecat, umerii gârboviți, e galben la față, și toată ziulica nu face decât să numere și iar să numere.
― Numere !
― Da, pe o placă. Apoi rătăcește ceasuri întregi fără să-l mai văd… și când se întoarce, pare mai obosit și mai prăpădit !
― Nu poți tu să-ți explici pricina purtării ? I s-a întâmplat ceva care să-l supere ?
― Nu, nimic nu i-a tulburat liniștea până la găsirea acelui blestemat de rac.
― Atunci cum …?
― Eu bănuiesc că stăpânul Edgar a fost mușcat la cap de racul de aur.
― Ei, fugi încolo, Bob !
― Are destui clești la picioare și o gură. Doamne, n-am mai văzut niciodată un rac așa de rău ca acesta. Pișcă și mușcă tot ce simte aproape de el. Stăpânul meu cred că a fost mușcat când l-a prins. Ce gură înspăimântătoare ! Mi l-a dat să-l țiu și eu, dar n-am vrut să-l apuc cu degetele, l-am luat cu o bucată de hârtie care-i acoperea gura.
― Și crezi tu in adevăr că Edgar a fost mușcat de acest rac veninos ?
― Sunt sigur. De atunci numai visează decât aur, aur și iar aur. Iată dovadă că a fost mușcat de racul de aur.
― De unde știi tu că visează aur ?
― Stau la pândă și îl aud, noapte, cum vorbește prin vis srigând mereu : „Aur, aur, aur !”
― Mai ști, poate că ai dreptate. Dar pentru ce ai venit la mine, Bob ?
― Am fost prea tulburat, de am uitat să vă dau scrisoarea de la stăpânul meu. Iat-o.
„Prietene,
Pentru ce n-ai mai venit pe la mine de atâta vreme ? Sper că nu te-ai supărat de neașteptata și repedea mea schimbare. Am avut de atunci o mare pricină de neliniște pe care nu îndrăznesc să ți-o încredințez.
Nu mi-e bine și Bob mă plictisește cu sfaturile și întrebările sale. Nimic nou în colecția mea zoologică. Dacă poți, vino imediat cu Bob. Te aștept cu nerăbdare ! Am să-ți comunic ceva foarte grav și misterios.

Al d-tale cu totul devotat,
Edgar de Sex ”

Această scrisoare mări neliniștea prințului Glinka. Oare să fi înnebunit bietul meu prieten ? Ce înseamnă acea mărturisire stranie și de așa mare importanță ?!
Fără să mai zică un cuvânt, prințul și cu Bob plecară spre coliba lui Edgar.
Bob ducea pe umerii lui lați și puternici trei casmale noi.
― De unde le-ai cumpărat ?
― Din ordinul stăpânului le-am cumpărat din oraș și nu știu ce are să facă cu dânsele. Cred că și aceste unelte i-au fost cerute de racul de aur.
După un drum de trei ore cu barca, ajunseră la colibă. Edgar ne aștepta cu o nerăbdare de om bolnav. Ochii lui aveau o strălucire nenaturală, făcând să reiasă și mai mult gălbeneala feței.
― Ei, ce mai faci, prietene Edgar ?
― După cum vezi, sufăr și sunt chinuit de o mare neliniște.
― Locotenentul Șuteu ți-a înapoiat racul ?
― Da, și pentru nimic în lume n-am să mă despart de acest rac, căci bietul Bob avea dreptate, este un rac de aur. El mă va îmbogăți și îmi va da toate averile pe care părinții mei le-au pierdut. Pentru ce n-aș ține atât de mult la el. Bob, du-te de-l caută și adu-mi-l aici !
― Niciodată ― zise negrul cu spaimă. Puteți foarte bine, stăpâne, să-l luați singur, căci după câte știu a început să vă respecte. Pe mine m-ar mușca și mi-e teamă de acest animal.
Edgar, văzând seriozitatea lui Bob, se ridică și, cu demnitate, se duse și aduse racul pus în cutia de colecție.
Era ceva măreț în făptura acestei specii cu adevărat rare. Avea strălucirea aurului, iar mustățile păreau două cornițe bătute cu diamante. Ochii două rubine de mare preț, iar coada lungă bătută în smaralde și topaze.
― Iată-l ! ― îmi zise el cu un ton semeț ― acum te rog să mă ajuți în îndeplinirea voinței. Ce vrei să fac cu soarta acestui minunat rac ?
― Dragă prietene, scumpul meu, nu vezi că ești bolnav și ai face mai bine să te așezi în pat decât să te interesezi de soarta acestui rac mort.
― Pipăie-mi pulsul ! strigă Edgar.
Îi pipăi pulsul. N-avea nici urmă de friguri, dar cineva poate fi bolnav și fără asta. Îl sfătui să cheme un medic; el se împotrivi. Ca să se liniștească, îmi ceru cu mari rugăminți să-l întovărășesc cu Bob într-o expediție tainică. Expediția ar dura toată noaptea și noi ne-am fi întors la răsăritul soarelui.
Oricât de curios îi păru acest capriciu, prințul Glinka îi făgădui să-l întovărășească, cu condiția ca, la întoarcere, să nu mai asculte de rac și să urmeze poruncile lui ca pe acelea ale unui medic. Într-adevăr porniră în explorare, la ora patru, Edgar, Bob, Glinka și câinele. Bob ducea casmalele pe umerii lui robuști. Edgar devenise gânditor și, printre dinți, mormăia : „Blestemat rac !”.
Edgar luase racul, pe care îl învârtea la catătul unei ațe, de care era legat, cu niște mișcări cabalistice.
― Sărman prieten !
Plângând, constatam că începe să-și piardă mințile. El nu voia de altfel să-mi lămurească scopul expediției și răspundea nelămurit la toate întrebările mele.
Două ore de rătăcire, am ajuns pe țărmul mării, unde ne suirăm în lotcă, și astfel plecarăm în largul mării spre insula misterioasă.
La început protestai, dar Edgar se uită la mine așa de duios, încât mi-a fost milă de privirile lui și m-am lăsat în voia soartei. Plutirăm încă două ore în largul mării, când apăru în fața noastră insula pustie.
Edgar coborî cel dintâi cu revolverul întins, păși pe stânci. Apoi după dânsul venea Bob, iar cel din urmă eu care trăsesem lotca pe uscat.
O liniște de moarte stăpânea acest ținut părăsit și întunecat.
Edgar zări nu departe de țărm un plop uriaș, care domina ținutul.
― Bob, auzi Bob, ce zici, poți tu să te urci în vârful acestui copac ?
După multă chibzuință sărmanul negru, care se învărti împrejurul copacului, răspunse :
― Da, stăpâne, nu există arbore pe care să nu se poată cățăra Bob.
― Atunci suie-te voinicește ! porunci Edgar.
― Până unde trebuie să mă sui, stăpâne ?
― Suie-te pe trunchi, mai întâi, îți voi spune eu după asta încotro să apuci. Ia racul cu tine !
― Racul de aur ! ― țipă negrul îngrozit ― să fiu al dracului dacă l-oi atinge !
― Cum, Bob, ți-e frică să atingi un rac mort. Apucă-l de această ață, dacă vrei; dar dacă nu-l iei cu tine într-un fel oarecare, am să fiu silit să te lovesc.
Neavând ce să mai spuie, Bob luă racul de capătul sfoarei și începu să se suie pe copac cu o nemărginită băgare de seamă.
Suirea era grea din cauza fricii racului. Negru îmbrățișă cum putu mai bine trunchiul și se înălță cu greutate până la cea dintâi ramificare.
― Acum încotro trebuie să apuc, stăpâne ?
― Mai sus, mai sus, Bob. Negru se supuse. Se urcă, se urcă, mereu și nu se mai văzu în desișul frunuelor.
― La ce înălțime ești ? strigă Edgar.
― Așa de sus că văd cerul printre crengile copacului.
― Atunci privește trunchiul și socotește ramurile de sub tine. Câte vezi ?
― Douăsprezece ramuri, stăpâne.
― Suie-te cu o ramură mai sus.
Bob strigă că a atins ramura a treisprezecea.
― Acum, Bob, ― țipă Edgar ― mergi înainte pe aceste ramuri, atât de departe căt poți. Dacă vezi pe ea ceva curios să ne spui.
Prințul Glinka privea la scena aceasta cu multă îngrijorare. El începuse să se convingă că prietenul său e nebun, căci ceea ce făcea nu era fapta unui om sănătos la minte. Se frământa cu gândul cum să-l convingă să plece acasă din acest loc pustiu și periculos, când auziră din nou glasul lui Bob.
― Mi-e frică să merg mai departe, ramura este aproape uscată în toată lungimea ei.
― O ramură uscată ! spui drept, Bob ? răspunse Edgar cu o voce care tremura de emoție.
― Da, stăpâne, E uscată că nu mă ține.
― Ce-i de făcut, pentru Dumnezeu ! ― strigă Edgar plin de disperare.
Găsise tocmai momentul prințul Glinka.
― Ce-i de făcut ? să ne întoarcem acasă și să ne culcăm. Fii de treabă ! Haide ! vino !
― Bob, strigă el fără să-l asculte, zgârie lemnul cu briceagul și spune-mi dacă în adevăr e putred.
― Putred, stăpâne, și aș putea să încerc să înaintez pe ramură, dacă aș fi singur…
― Dac-ai fi singur, Ce vrei să spui ?
― Vreau să zic de rac ― a devenit foarte greu; fără el ramura m-ar ținea.
― Nemernicule, te strâng de gât dacă dai drumul racului. Ce fleacuri trăncănești ? Încearcă să înaintezi pe ramură cât de departe vei putea, fără să-i dai drumul racului și am să-ți dau un napoleon de aur.
Ispitit de făgăduința napoleonului, Bob execută porunca stăpânului său, dar deodată strigă că a găsit pe arbore un craniu, că cineva și-a lăsat desigur acolo scăfârlia și că păsările ciuguliseră toată carnea.
― Vai ! e prins bine de trunchi stăpâne ! Înțepenit cu un cui mare.
― Bine ! răspunse Edgar mulțumit. Acum, bagă de seamă la ce ți-oi spune : caută ochiul stâng al craniului.
― Oh ! vai ! mi-e frică, stăpâne, îl privesc bine, dar nu are de fel ochiul stâng.
― Caută, neghiob blestemat ! Știi să-ți deosebești mâna dreaptă de cea stângă ?
― Fără îndoială, mâna stângă e aceea cu care țin lemnul.
― Dar tu ești stângaci, și ochiul tău stâng e de aceiași parte cu mâna stângă. Poți dar acum să găsești ochiul stâng al craniului sau cel puțin locul unde a fost ochiul stâng. Ai găsit ?
― Ochiul stâng al craniului este în aceeași parte cu mâna stângă a craniului ? Dar craniul n-are mâini ?!
― Ce bombănești acolo, bestie înnegrită ?
― Uraa, am găsit ochiul stâng ! Ce trebuie să fac acum ?
― Scoboară racul pe alături atât de mult cât va ține ața. Bagă de seamă să nu dai drumul firului.
― Am făcut stăpâne !
Mișcarea asta nu era greu de făcut. Racul se legăna și lucea la capătul firului ca o bucată de aur. El ajunsese la picioarele lui Edgar, iar dânsul luă casmaua. Înseamnă în pământ un cerc de un metru în diametru împrejurul racului și ordonă lui Bob să dea drumul sforii și să coboare din copac. Apoi cu mare grijă înfipse un băț unde rămăsese racul și măsură distanța de cinzeci de centimetri dintre arbore și semnul ce pusese. Apoi luând casmalele dădu lui Bob și prințului Glinka câte una silindu-i să sape o groapă pe locul marcat !
De voie, de nevoie, bieții oameni, rupți de oboseală, trebuiră să asculte acest ordin nebunesc. Bob era un rob prea supus ca să-l ajute într-o luptă corp la corp pe prințul Glinka ca să-l lege și să-l ducă acasă pe Edgar, care începuse să abuzeze de răbdarea lor. Contele era nebun și negrul, fără să vrea, îl ajuta încurajându-i nebunia sa.
La urmă, gândi prințul Glinka de ce nu i-ar respecta această iluzie lui Edgar de a-și recâștiga averea pierdută printr-un rac de aur ?
Se puse să sape cu cea mai mare pasiune pentru ca să-l convingă pe nebun mai curând de visurile sale. Aprinseră un felinar și se puseră cu toții pe muncă cu o îndârjire demnă de marii exploratori. Au săpat două ore în mijlocul lătratului câinelui căruia a trebuit să-i pună botnița pentru ca să nu atragă atenția șerpilor, care încă nu primiseră de veste că au debarcat oameni pe insula lor. După atâta muncă zadarnică, nici un semn nu se arăta. Făcuseră o pauză și apoi mai sfedeliră pământul încă douăzeci de centimetri. Descurajat, în sfârșit, Edgar ieși afară din groapă. Dădu poruncă lui Bob să strângă casmalele, scoase botnița câinelui și o pornirăm în tăcerea nopții spre țărm, pentru a ne sui în lotcă și a porni spre casă.
Dar deodată, după vreo zece pași, Edgar se opri. Fără nici o vorbă se repezi ca apucat de furie, și începu să stângă de gât pe bietul negru.
― Neghiobule ! ticălosule ! negru blestemat ! strigă el, tu m-ai păcălit ! spune-mi care-i ochiul tău stâng ?
― Ah ! stăpâne ! zise negrul îngrozit, apoi punând mâna pe ochiul drept, întrebă plângător: nu este ăsta ochiul meu cel stâng ?
― Bănuiam eu una ca asta ! Eram sigur ! Ura ! strigă Edgar sărind în sus de bucurie. Prin urmare n-am pierdut nimic ! să ne întoarcem la copac.
Ne-am întors din nou la plop. Acolo Edgar atingea pe rând ochii lui Bob.
― Bob ― îi zise el ― prin ochiul ăsta, sau prin celălalt ai scoborât racul jos ?
― Prin ochiul ăsta, stăpâne, prin ochiul stâng. Și sărmanul negru de frică arăta mereu ochiul drept.
Atunci Edgar reluă sfoara, bățul și însemnă un nou punct mai departe cu un metru și jumătate de locul unde săpase înainte. Trase iar un cerc și tustrei începură să sape din nou.
― E nebun rău, sărmanul Edgar, șopti prințul Glinka negrului la urechie.
Dar privind la entuziasmul aproape profetic a lui Edgar, nu mai încercară să se opuie, cu toate că erau rupți de oboseală. După o oră și jumătate de lucru, fură întrerupți de urletul câinelui pe care nu-l puteau de astă dată să-l liniștească. Mușcă pe Bob, care încercase să-i pună botnița. Furios se aruncă pe locul unde săpam și începu să râcâie pământul cu ghiarele, urlând mereu. La lumina felinarului, după câteva secunde, descoperisem o groapă de oase omenești, formând două schelete coplete, mai mulți nasturi de metal și niște zdrențe care păreau să fie lână putredă. La vederea lor, Bob nu se mai putu ține de bucurie și, fără să spuie un cuvânt, începu să strige cuvinte neînțelese, jucând și cântând.
Prințul Glinka crezuse că și negru a înnebunit. Dar Edgar părea mai puțin entuziasmat și ne rugă ca să nu părăsim munca și să săpăm mai departe.
În timp ce prințul lovea cu casmaua, se poticni, din pricină că vârful ghetei îi intrase într-un belciug gros de fier ascuns pe jumătate în pământ. Atunci observară dânșii că am descoperit o ladă de lemn, în formă dreptunghiulară și care era perfect conservată.
Lada era încinsă cu benzi de bronz late, întocmai ca un grătar; prin ajutorul a opt inele tot de bronz puteai s-o urnești din loc. Dar cu toate silințele n-au putut, atât era de grea. Atunci Edgar, fără să mai aștepte, sfărâmă capacul lazii muindu-și în aur mâinile până în coate, ca într-o baie plăcută și binefăcătoare.
― Și toate acestea vin de la el, racul de aur ! drăguțul de el sărmanul, pe care îl blestemam. Ah ! mi-e rușine de mine însumi.
Ora înainta și dânșii trebuiră să se grăbească, pentru că, luminându-se de ziuă, șerpii s-ar fi deșteptat și ei, coborînd din templul părăsit unde trăiau, ar fi ajuns prin parte locului unde se dezgropase una din lăzile bogatului prinț grec de acum o mie și mai bine de ani. Acești șerpi foarte veninoși ar fi încercat să omoare pe cutezătorii exploratori.
După o repede chibzuială, ușurară lada, scoțând două treimi din conținut și asfel putură în sfârșit s-o scoată afară. Cu multă greutate o cărară la lotcă, și o porniră în larg cu bogățiile descoperite. Greutatea era așa de mare, încât, dacă nu-i ajuta vântul, valurile furioase i-ar fi trimis la fund.
Ajunși la colibă, se odihniră, apoi după ce prânziră, petrecuseră o parte din zi să scoată conținutul. Totul era pus claie peste grămadă. După ce făcuse cu multă grijă prima împărțire, se văzură în fața unei averi care întrecea toate visurile. Iată lista ce o întocmise :

14.000 mii monete de aur
250 de diamante
300 de smaralde
800 de rubine
500 de safire
100 opale

Aceste pietre prețioase erau fără montură, căci legăturile lor de aur fuseseră topite.

200 inele cu briliante și diamante;
150 perechi de cercei cu diamante, safire și bătute cu rubine și smarald;
90 de lanțuri de aur masiv pentru coliere, având atârnate de ele brelocuri bătute cu diamante și smarald;
85 de medalioane;
50 vase de argint, montate cu borduri de aur și înflorate cu briliante.

Mai găsiseră două mânere de sabie, admirabil cizelate în aur și pietre scumpe. Uitasem bucățile de aur topit, vreo zece kilograme. Inventarul terminat, Edgar, care vedea că prințul Glinka moare de nerăbdare să afle taina acestei nemaipomenite minuni, începu să-i explice în cele mai mici amănunțimi cum a ajuns la această descoperire.
― Ți-aduci aminte, ― zise el, ― de seara când ți-am arătat desenul grosolan al racului de aur; atunci am fost în treacăt atins de încăpățânarea cu care-mi susțineai că seamănă a cap de mort. Mai întâi credeam că glumești; dar ironia d-tale m-a silit să arunc în foc bucata de pergament ce mi-o înapoiaseși râzând.
― Vorbești de bucata de hârtie ? întrerupse prințul Glinka.
― Nu; seamănă numai a hârtie, dar când am încercat să desenez pe ea, am observat că era o bucată de pergament foarte îngustă, tare murdară de altfel. În momentul când vream s-o mototolesc, privii desenul pe care-l criticași și rămăsei uimit, zărind în adevăr un cap de mort, acolo unde eu credeam c-am desenat un rac. Amănuntele desenului meu se potriveau cu conturul general al unui craniu ?… Luai o lumânare și începui să analizez pergamentul mai cu de-amănuntul. Întorcându-l, văzui schița mea pe dos, așa cum o desenasem. Era, printr-o ciudată întâmplare, un craniu care se potrivea exact cu desenul meu, nu numai prin contur, dar încă prin dimensiuni. Încrememenii și căutai un raport, o legătură de la cauză la efect.
Dar numaidecât îmi intră în minte o convingere adâncă, aceea că nu era nici un desen pe pergament când am făcut schița racului; îl întorsei pe dos și pe față și, dacă racul semăna cu vreun craniu, l-aș fi observat desigur. Deci era o taină. M-am sculat hotărât s-o descopăr, am stâns cu grijă pergamentu și mi-am îndreptat toate gândurile asupra acestei enigme pe care voiam s-o lămuresc.
După ce-ai plecat supărat de la mine și după ce Bob adormise adânc, începui să mă gândesc în ce mod acest pergament îmi câzuse în mână. Găsisem racul pe marginea țărmului, la o depărtare de o milă de colibă. El mă mușcase mai întâi și i-am dat drumul. Bob, cu obișnuita-i băgare de seamă, căută împrejurul lui o foaie sau așa ceva, pentru a apuca racul și zări bucata aceasta de pergament pe jumătate îngropată în nisip. Aproape de locul unde am găsit-o, observai rămășițele unei corăbii dusă de furtună și îngropată în bancul de nisip.
Bob luă pergamentul, apucă racul de aur și mi-l dete. Apoi porniră spre colibă; pe drum m-am întâlnit cu locotenentul Șuteu care m-a rugat să-i împrumut racul până a doua zi, pentru a-l studia în liniște. Pergamentul însă îl aveam în buzunar.
D-ta, dragă prințe, ți-aduci aminte că voind să fac schița racului, nu găseam hârtie. Căutam în buzunare, nădăjduind să găsesc vreo scrisoare vechie, când degetele mele dădură de pergament. Toate aceste amănunte ce-ți povestesc îți explică soiul de legătură ce am stabitit între o corabie sfărâmată de stânci și un pergament purtând desenul unui craniu. Care-i raportul ? mă vei întreba d-ta. Voi răspunde că craniul este simbolul binecunoscut al piraților. În toate întreprinderile lor au înălțat stegul cu cap de mort.
Bagă de seamă bine că vorbim de pergament și nu de hârtie. Pergamentul e aproape nepieritor și adeseori se scriu pe dânsul documente de mare importanță. E greu de scris sau desenat pe el. Atunci pentru ce acest cap de mort, dacă n-are nici un înțeles ascuns ? Unul din colțuri fusese distrus; dar forma primitivă fusese dreptunghiulară : aveam în mână una din acele fâșii de care cineva s-a slujit pentru a ascunde un fapt de mare valoare, pentru a însemna o notă care trebuia să se păstreze…
― Cum poți ― întrerupse prințul Glinka ― să stabilești un raport între corabie și craniu, pentru că, după cum spui dumneata, craniul nu era pe pergament, atunci când ai desenat racul ?
― Aicea-i toată taina. Când am desenat racul, nu era nici urmă de craniu pe pergament; desenu sfârșit ți l-am dat și nu te-am pierdut din vedere până nu mi l-ai înapoiat. Prin urmare, nu d-ta ai desenat craniul și nu se afla nimeni atunci în colibă care să-l fi putut face.
Mi-am adus aminte atunci de toate întâmplările ce au urmat în timpul vizitei d-tale. Era frig. Un foc mare pâlpâia în vatră, Bob pregătea cina. Asezași scanul foarte aproape de foc. Când ți-am dat pergamentul, câinele intrând în colibă ți-a sărit pe umeri. D-ta îl mângâiai cu mâna stângă, lasând să cadă dreapta în care țineai pergamentul, între genunchi, aproape de foc. Tocmai voiam să-ți zic să observi să nu se aprinză la flacără, dar retrăseși mâna pentru a examina desenul. Căldura, desigur, a fost cauza care a făcut să apară pe pregament craniul pe care-l veseam.
Întotdeauna, o știu, au fost preparațiuni cu care puteai scrie, pe hârtie sau pergament, litere pe cari numai focul le făcea vizibile. Picioasa topită în apă se întrebuințează adesea; îți dă o culoare verde. Această culoare se șterge când lucru pe care l-ai scris, s-a răcit, dar reapare după voință încălzindu-l din nou. Am examinat atunci capul de mort cu multă atenție. Conturile din afară, la marginea pergamentului, erau cu mult mai lămurite ca celelalte.
Desigur, acțiunea căldurii fusese inegală. L-am pus din nou în fața focului. Atunci se ivesc, într-un colț opus aceluia unde era desenat capul de mort, o mulțime de cuvinte fără nici o legătură :

mort ! de cap un cracă
șapte a pe află se
unde uriaș copac un
e pustie insula
În

Am rămas mut în fațe lor, dar un semn, de trimitere rătăcit la colțul pergamentului m-a lămurit. Cel care îl scrisese era oriental și avea scrisul de la stânga la dreapta ^[1] . Am cetit dar:
„În insula pustie e un copac uriaș unde se află pe a șaptea cracă un cap de mort”.
În altă parte am găsit aceste cuvinte suprapuse :

RA		CUL
DE		A
UR		ES
TE		CHE
IA		CAR
E		SFR
E		DE
LE		ȘTE
PĂ		M
ÂNT		T
UL		L

Și aceste cuvinte le-am cetit cu ușurință. Oare tu, cetitorule, poți înțelege ce era scris pe pergament ?
În alt colț am descoperit niște semne cabalistice desenate: o cracă, ochiul stâng al unui craniu, un rac, măsura greutăți, cineva care coboară de pe un arbore, frunze multe, o ladă, o circumferință desenată. în diametru, un băț, un metru, apoi cifrele :
11 1/2și 0.50.
Toată noaptea m-am trudit să înțeleg misterioasa enigmă. Într-un târziu am văzut racul că se suie pe piciorul scaunului.
Mi-am zis: trebuie ca cineva să se ridice. După multe sforțări n-am înțeles „ochiul stâng al unui craniu” , decât atunci când Bob descoperise craniul înfipt pe craca copacului din insulă. De altfel nici propoziția „măsura unei greutăți”, decât tot atunci când racul, care murise, sărmanul, pe drum, îl legasem ca un obiect de o sfoară și i l-am dat lui Bob să-l ție, căci: „racul de aur este cheia care sfredelește pământul”. Îți aduci aminte cum dânsul l-a coborât din pom spânzurându-l în jos.
Racul de aur înțelesese că urcarea lui pe piciorul scaunului m-a lămurit. După un timp coborî. Am descifrat astfel propoziția „cineva care coboară”. Acest cineva nu poate fi decât el, racul de aur. Restul a fost mai ușor, fiind vorba de frunze, de un băț, de un diametru și distanțele; un metru, un metru și jumătate și cinzeci de centrimetrii.
Cu aceste elemente am format următoarea frază:
„Te suie cu dânsul (adică cu racul de aur) pe cracă; când va fi foarte greu, coboară-l prin partea ochiului stâng al craniului, printre frunzele copacului în jos. Acolo înfige bățul, măsoară diametrul locului și vei găsi o ladă cu comori ascunse”.
Înarmat cu aceste dovezi, am plecat tustrei spre insula misterioasă, în ziua aceea, unde am putut face descoperirea.
― Toate bune, dar scheletele dezgropate ale cui au fost ? întrebă din nou prințul Glinka.
― Ale cui ?! Sunt ale acelor nenorociți care au luat parte la îngroparea comorii pe vremuri. Stăpânul, pentru ca să se piardă orice urmă, i-au omorât cu două lovituri de târnăcop, când terminaseră lucrul, drept răsplată a credinței lor. Tetminând spovedania, ConteleEdgar de Sex, împreună cu Bob își ridică peste câtva timp partea de avere și, într-o noapte, dispăru fără să se știe unde.
Prințul Glinka, după o lună, primi o scrisoare din țara lui natală cu următorul cuprins: „Când ai timp, vino la moșia mea, să vezi ce-am făcut. Am răscumpărat toată averea părinților mei. În castelul indian, fost pe vremuri adăpost de vânătoare, am ridicat un altar, unde, într-o casetă de aur bătută cu diamante, am așezat corpul neînsuflețit al racului întocmai ca un zeu nemuritor. În acest templu, veacurile vor vedea ce poate să facă o voință omenească, chiar atunci când toate nenorocirile din lume au căutat să o distrugă. Te aștept, Edgar.”

Cel care mi-a povestit întâmplarea nu știe dacă prietenul îmbogățit și el de această voință omenească a văzut Templul racului de aur din pădurea seculară.