Cele două prințese

A fost odată un rege care avea o fiică pe nume Ana. Avea ochii negri, părul lung și auriu și tare le mai plăcea oamenilor să o privească. Când Ana a împlinit paisprezece ani, regina a murit. După doi ani, regele s-a căsătorit pentru a doua oară. Noua regină avea și ea o fiică, pe nume Kate. Ochii lui Kate nu erau frumoși dar erau, în schimb, veseli; părul îi era scurt și bătea în castaniu. Și, pe lângă toate acestea, mai era și plăcută, bună și blândă. În curând, cele două fete au devenit prietene de nedespărțit. Se iubeau atât de mult încât își petreceau tot timpul împreună: se plimbau pe pajiști, citeau aceleași cărți și se bucurau de toate câte se întâmplau la castelul regal.
Dar noua regină era o femeie tare invidioasă. Vedea că fiica ei vitregă, Ana, era mult mai frumoasă decât fiica ei. Într-adevăr, era o fată drăguță și-ți făcea plăcere să o privești. Cu toate acestea nu puteai spune că era o frumusețe. Când era în compania Anei, și de obicei ele mergeau împreună, oamenii nu se uitau la ea cum se uitau la Ana. Acesta e motivul pentru care regina a început să o urască pe fiica ei vitregă și căuta un mijloc prin care să o urâțească.
Într-o zi, în timp ce se plimba de colo-colo prin apartamentele regale, rozându-și unghiile de ciuda ce nu-i dădea pace, și-a adus aminte de bătrâna care locuia la poarta castelului, într-un bordei nenorocit. Vedea de găinile ouătoare și avea grijă să trimită ouăle la bucătăria castelului.
— Am să mă duc să vorbesc cu cotoroanța aceea, își spuse regina. E o femeie vicleană și se zice că are puteri miraculoase.
Regina nu mai fusese în bordeiul cotoroanței dar știa drumul așa că, înfășurându-se într-o pelerină, porni spre bordei de una singură și, nu după mult timp, se și trezi bătând la ușa bordeiului.
— Mătușă, i se adresă ea, de îndată ce se văzu înăuntru, se spune că poți face lucruri nemaivăzute, dar eu nu cred. Fiica mea vitregă este mult prea frumoasă și se pare că acest lucru nu-i priește întrucât devine mândră și vanitoasă. Până acum ai fost plătită pentru ouăle pe care le-ai trimis la castel numai în arginți. Dacă vei fi în stare să găsești o cale prin care să o urâțești pe fiica mea vitregă doar atât încât să-i dau o lecție, îți voi plăti cu o monedă de aur fiecare ou pe care-l vei trimite la castel.
— Nimic mai simplu, spuse bătrâna. Ăsta-i lucru greu? Drept să-ți spun, Măria Ta, nici nu merită să-mi dau osteneala. Trimiteți prințesa la mine dimineața și veți vedea de ce sunt în stare.
— Prea bine, răspunse regina. Prințesa va fi aici la primul ceas al dimineții.
— Numai că, spuse cotoroanța, trebuie să țineți minte un singur lucru. Să nu mănânce nici o firimitură și să nu bea nici un strop înainte de a veni, pentru că altfel nu pot face nimic.
— Nu va bea nici un strop și nu va înghiți nici o firimitură, spuse regina. N-ai teamă că n-am să uit.
Astea fiind zise, regina plecă.
A doua zi dimineața, regina a oprit-o pe fiica ei vitregă care se ducea să ia micul dejun.
— Bună dimineața, copila mea, a spus ea. Arăți cam palidă și sunt sigură că puțin aer înainte de micul dejun îți va face poftă de mâncare. La micul dejun vei mânca un ou proaspăt, dacă te ostenești să aduci repede vreo câteva. Trage o fugă, chiar acum, până la bordeiul bătrânei de la poarta castelului și cere-i niște ouă proaspete.
Așa că Ana a rupt-o la fugă spre bordei dar, înainte de a pleca, a trecut prin bucătăria castelului unde pe o masă a zărit o coajă de pâine. Fiind tare flămândă, pentru că nu luase micul dejun, ea a înșfăcat coaja și a fugit cu ea spre poarta castelului ronțăind-o pe drum.
Imediat ce-a ajuns la bordeiul cu un singur coș, din care fumul se ridica drept spre cerul dimineții, a bătut la ușă și bătrâna i-a dat drumul în bordei.
— Te-ai sculat tare de dimineață, domnița mea, spuse cotoroanța. Ce te aduce la mine?
— Dacă sunteți bună, spuse Ana, am venit după niște ouă proaspete.

— Dacă pentru asta ai venit, ia du-te colo și scoate capacul de pe oala aceea și vezi ce găsești înăuntru.
Bordeiul era întunecos și Ana n-a observat că bătrâna avea un zâmbet viclean pe fața ei uscată și zbârcită. S-a îndreptat spre soba pe care se afla o oală neagră, rotundă, acoperită cu un capac. A ridicat capacul și s-a uitat în oală.
Dar nimic nu s-a întâmplat.
Zâmbetul viclean de pe fața bătrânei a dispărut, dar ea nu-și trădă supărarea.
— Mergi acasă, drăguța mea, zise ea, și spune-i mamei tale vitrege să țină cămara închisă pe viitor.
Anei i se păru cam straniu mesajul dar nu a mai zăbovit nici o clipă și s-a întors la castel.
A doua zi, regina s-a hotărât să mai încerce o dată.
— Fiica mea, îi spuse regina, tare mai ești palidă. Sunt sigură că aerul de dimineață îți va face bine. Ia dă o fugă până la bordeiul bătrânei și cere-i niște ouă proaspete.
Ascultătoare cum era, Ana a plecat din nou spre bordei. De data aceasta nu mai găsi nici o coajă de pâine pe masa din bucătărie, dar trecând peste un câmp pe care lucrau câțiva oameni, ea a observat că ei adună mazăre. S-a arătat tare prietenoasă cu țăranii și ei i-au oferit un pumn de mazăre. Era tare fericită că avea ce mânca pe drum, pentru că nu luase micul dejun și aerul proaspăt al dimineții îi făcuse o poftă de mâncare grozavă. Cât ai zice pește, a ajuns la bordeiul bătrânei. A cerut din nou ouă.
— Vino aici, drăguță, i s-a adresat bătrâna; ia uită-te în oala aceea și vezi ce poți găsi.
Ana a făcut așa cum i s-a spus. A ridicat capacul oalei negre și rotunde, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic.
— Mergi acasă, zise bătrâna, și spune-i reginei că oala nu fierbe când n-are foc.
Ana s-a reîntors la castel și i-a transmis mamei vitrege mesajul bătrânei.

Regina a înțeles pe dată că Ana găsise din nou de mâncat în drum spre bordeiul bătrânei, deși se dusese acolo înainte de micul dejun. De data aceasta, regina s-a hotărât să se ducă împreună cu fata, ca să fie sigură că ea nu va mânca nimic pe drum.
Așa că, în dimineața următoare, regina și prințesa s-au dus împreună la bordeiul bătrânei. Ana nu mâncase nimic de când se sculase. Când au ajuns la bordei și au cerut ouă proaspete, bătrâna i-a spus din nou Anei să se uite în oală. Așa a și făcut, dar, de data aceasta, din oală a sărit un cap de oaie care s-a prins strâns pe umerii Anei, înlocuindu-l pe al ei.
— Uite așa, spuse bătrâna veselă, acum n-o să mai fie atât de mândră de frumusețea chipului ei.
— Nu, spuse regina, și oamenii nu se vor mai uita la ea cum se uitau până acum, ce zici? Probabil o vor privi cu mai multă dragoste pe Kate a mea de acum încolo. Trebuie să recunosc, bătrânico, că te-ai ținut de cuvânt și că ești tot atât de iscusită pe cât ți-a mers vestea. Uite banii de aur pe care ți i-am promis.
I-a dat o pungă cotoroanței și a pornit-o cu fiica ei vitregă către castel.
Când au ajuns acolo, toată lumea a fost îngrozită când a văzut ce i se întâmplase fetei. Se duseseră și cosițele ei aurii, și ochii negri și trandafirii din obraji, locul lor fiind luat de un chip de oaie bleagă cu botul cenușiu înconjurat de smocuri de lână.
Când Kate și-a văzut sora vitregă a izbucnit în lacrimi.
— Vai de mine, scumpa mea, ce ți s-a întâmplat?
Desigur că nimeni nu știa nimic în afară de regină care, fiți siguri, nu a scos o vorbă. Sărmana Ana nu putea scoate decât un behăit jalnic ca al unei oi adevărate.
— Trebuie să caut ajutor, și-a spus Kate. Nu se poate să rămână așa. Trebuie să fie pe undeva cineva care să poată să-i redea surorii mele chipul de mai înainte și părul minunat.
Așa că într-o clipă, când nu era nimeni în jur, ea a acoperit capul de oaie al fetei cu un șal alb, gros, iar ea și-a pus o pelerină și o bonetă și a plecat cu Ana în lumea largă.
În sfârșit, când cele două surori de-abia își mai târau picioarele de osteneală și când se lăsase noaptea, au sosit la un castel. Au bătut în poartă și o femeie a venit să le întrebe ce doresc. Kate i-a povestit că s-au rătăcit și doresc adăpost pentru noapte.
— Nu știu dacă puteți rămâne aici, spuse doamna de onoare. Toată lumea de la castel e foarte îngrijorată din cauză că unul din prinți e bolnav de mult timp și nimeni nu-i găsește leacul.
— Și sora mea este bolnavă, spuse Kate. Vă implorăm să ne lăsați să rămânem. Nu vă vom pricinui nici un rău.
Drept să vă spun, doamnei de onoare îi părea rău de prințese, mai ales că-i plăcuse cum vorbea și arăta Kate. Așa că s-a dus să ceară încuviințarea tatălui și mamei prințului bolnav, care erau rege și regină în acea parte a lumii.
Nu a trecut mult și s-a reîntors.
— Ei bine, am vorbit Majestăților Lor care vă permit să poposiți la castel cu o condiție.
— Oricare ar fi ea, spuse Kate zeloasă. Voi face tot ce mi se cere, dacă sărmana mea surioară și cu mine putem rămâne.
Așa că doamna de onoare i-a spus lui Kate că ea va trebui să stea de veghe toată noaptea și să-l îngrijească pe prințul bolnav pe care nimeni nu-l putea vindeca.
— Dacă vei face aceasta, a adăugat doamna de onoare, puteți rămâne aici în timpul nopții și vei primi o pungă plină cu arginți pentru osteneală. Dar ai de trecut un obstacol de care trebuie să-ți spun. Multe fete au vegheat noaptea să-l îngrijească pe prinț, dar la miezul nopții, pe rând, toate au dispărut. Îți asumi un mare risc. Mai ești de acord acum?
— Cum să nu, spuse Kate fără să ezite. Sunt sigură că mie n-o să mi se întâmple așa ceva.
Așa că ele căzură de acord. Kate, a dus-o pe sora ei la etaj în camera unde zăcea prințul bolnav. Li s-a adus de mâncare și de băut, și doamna de onoare le-a lăsat singure pentru restul nopții.
A domnit o liniște deplină până ce clopotul ceasului mare din turnul castelului a bătut miezul nopții. Atunci, prințul s-a sculat, s-a îmbrăcat și a coborât ușor fără nici un zgomot. Kate și-a lăsat sora dormind într-un colț, lângă cămin, și s-a ținut după prinț. Prințul și-a luat calul din grajd și și-a chemat ogarul. Apoi, a sărit pe cal dar Kate a sărit și ea în spatele lui. Cu ogarul în frunte au ieșit din curtea castelului și și-au continuat drumul la lumina lunii până ce, într-un târziu, au ajuns într-o pădure deasă. În timp ce-și făceau loc printre copaci și tufișuri, Kate a întins mâna și a cules niște alune coapte cu care și-a umplut buzunarele. Nu după mult timp, au ieșit din pădure și s-au apropiat de poalele unui deal verde și abrupt. Acolo ogarul s-a oprit, a adulmecat pământul și prințul și-a strunit calul.
— Deschide-te, deschide-te, dealule verde, a strigat el, și lasă-l înăuntru pe prinț, cu calul și câinele lui.
În coasta dealului s-a deschis o poartă și prințul a intrat călare. Se auzea muzică și zgomotul vesel al unei petreceri din sala mare iluminată puternic. Era sala zânelor în care un mare bal era în toi. Prințul a coborât de pe cal. Kate a sărit și ea și s-a ascuns în dosul unei uși, să vadă ce se întâmplă. Nimeni nu o observase.
Vesel și fericit, prințul a dansat, mai întâi cu o zână, apoi cu alta, pășind elegant în uriașa sală sau învârtindu-se neobosit în jurul marilor coloane, în timp ce orchestra zânelor intona melodiile cele mai plăcute și vesele.
Și așa s-au scurs ceasurile, unul după altul. Apoi, deodată, s-a auzit cântecul cocoșului și prințul s-a oprit din dans și a cerut să i se aducă bidiviul. A săltat în șa, dar și Kate a săltat în spatele lui. După aceasta, câinele i-a condus afară din marea sală, de sub deal, și au pornit în galop către casă.

Dimineața, când servitorii din castel au venit să tragă draperiile, să facă focul și să aducă micul dejun, au găsit-o pe Kate stând lângă cămin, și spărgând nuci, iar pe prinț dormind liniștit în pat.
— Ați avut o noapte bună? au întrebat ei.
— Da, prințul a avut o noapte grozavă, a răspuns Kate.
I s-a dat o pungă plină cu arginți și a fost întrebată dacă nu vrea să mai stea de veghe o noapte.
— De ce nu, a răspuns ea, dar de data aceasta vreau ca răsplată o pungă cu aur.
Căzând de acord asupra răsplății, Kate și sora ei au stat cu prințul și în noaptea următoare.
Și, când marele ceas a bătut miezul nopții, din nou s-a sculat prințul, a coborât, și-a adus calul și ogarul și a încălecat. Bine-înțeles că și Kate a săltat pe spatele calului. Încă o dată au trecut aproape zburând prin pădure și din nou Kate a cules alune din tufișuri, umplându-și cu ele buzunarele. Din nou, când au ajuns lângă dealul verde, prințul a strigat :
— Deschide-te, deschide-te, dealule verde și lasă-l înăuntru pe tânărul prinț cu calul și câinele lui.
Încă o dată poarta dealului s-a deschis și prințul a intrat călare. Totul s-a întâmplat ca și cu o noapte înainte, numai că muzica era și mai frumoasă și mai veselă, luminile mai strălu­citoare iar dansatorii parcă mai vioi și mai sprinteni. Kate s-a ascuns în dosul unei uși și s-a uitat la tot ce se întâmpla în jur. Cât de frumoase erau zânele cu rochiile lor lungi și sclipitoare făcute din țesătură de aur și argint, mătase de culoarea trandafirului, satin alb și voal brodat ! Și cât de chipeși și galanți erau cavalerii aceia înalți care le conduceau pe zâne în vârtejul complicat al dansului! Prințul părea fericit și lipsit de griji; totuși dădea impresia că începe să se plictisească de dansul nebunesc.
Kate s-a uitat în jos și a văzut că bebelușul unei zâne se juca la picioarele ei cu o nuielușă de argint. În același timp a auzit din întâmplare două zâne care discutau în apropiere. Una din ele a zis :
— O singură atingere cu acea nuia ar vindeca-o pe sora bolnavă a prințesei.
Kate n-a scos o vorbă dar, într-un moment în care zânele nu se uitau, a rostogolit câteva alune către bebeluș. Copilul a râs de plăcere și a întins mâna să prindă alunele. Uită numaidecât de nuielușa de argint pentru că nuielele de argint sunt jucării mai obișnuite pentru bebelușii zânelor decât pentru copiii oamenilor. Kate a ridicat nuiaua și a ascuns-o sub pelerină.
La puțin timp după aceasta, cocoșul a cântat de ziuă, prințul a sărit pe cal, cu Kate în spatele lui, și au pornit-o spre castel în lumina palidă a lunii. Când servitorii castelului au venit, ca de obicei, dimineața, în camera prințului, l-au găsit dormind în pat iar pe Kate stând lângă cămin și spărgând alune.
— A avut prințul o noapte bună? au întrebat-o ei.
— O noapte foarte bună, a răspuns Kate.
Când Ana s-a trezit, Kate i-a desfăcut șalul care-i acoperea capul de oaie și a atins-o ușor cu nuiaua de argint pe care o adusese din palatul zânelor de sub deal. Pe loc, capul de oaie a dispărut și iat-o pe Ana cea de mai înainte, așa cum arăta în clipa în care cruda mamă vitregă a dus-o la bordeiul cotoroanței. Ochii negri, obrajii netezi, părul lung auriu, toate erau la fel ca mai înainte.
— Vai, Kate, spuse ea, mă simt ca și cum aș fi avut un vis.
— Chiar așa? spuse Kate. Probabil că ai avut. Acum, hai să luăm micul dejun pentru că îmi închipui că-ți este foame. Cât despre mine, ce să mai spun, mi-e așa de foame că aș mânca și un cap de oaie.
Toată lumea s-a bucurat când Kate le-a spus că sora ei s-a vindecat și Ana putea acum să iasă și să vorbească cu doamnele de la castel și cu frații și surorile prințului bolnav. Dar Maiestățile Lor erau tare triste că fiul lor mai mare era încă bolnav, așa că au întrebat-o pe Kate dacă nu ar vrea să mai rămână o noapte. În definitiv, prințul nu se simțea mai rău și Kate nu dispăruse noaptea cum dispăruseră celelalte fete. Nutreau speranțe ca ea să-l vindece până la urmă. Așa că i-au dat lui Kate o pungă plină cu bănuți de aur și au rugat-o să-l mai vegheze pe prinț încă o noapte.
— Cum să nu, cu plăcere, spuse Kate, numai că de data aceasta, dacă nu dispar, va trebui să mi-l dați pe Prinț de bărbat, pentru că, știți, a adăugat ea, și eu sunt prințesă și demnă de un așa soț.
Așa că tatăl prințului i-a promis lui Kate că se va căsători cu prințul dacă va reuși să-l vindece.
— La urma-urmei, i-a spus el reginei, de vreme ce ea poate să-l îngrijească și să-l vindece când nimeni altcineva n-o mai poate face, de ce să nu cred că va fi și soția cea mai nimerită.
Așa că s-a căzut de acord și din nou Kate a rămas și l-a vegheat pe prinț în timpul nopții.
A treia oara s-a întâmplat același lucru. La miezul nopții, când tot castelul adormise, prințul s-a sculat, s-a îmbrăcat, a încălecat calul —cu Kate în spatele lui —și a pornit în galop către dealul verde. Și de data aceasta, când bidiviul i-a dus prin cărarea îngustă din pădure, Kate a adunat alune ca să aibă ce mânca dimineața.
— Deschide-te, deschide-te, deal verde, și lasă-l înăuntru pe prinț împreună cu calul și câinele lui !
Pentru a treia oară Kate auzea cuvintele prințului. Sala zânelor era la fel de strălucitoare și splendidă ca de obicei și prințul dansa vesel și fericit cu toate zânele care veneau și se îngrămădeau în jurul lui. În acest timp, Kate, în colțul ei, de după ușă, avea ochi și urechi pentru tot ce se întâmpla în jurul ei. Și cum aștepta ea să treacă noaptea, a observat un alt bebeluș de zână jucându-se cu o pasăre și mai auzi, din întâmplare, o zână care-i spunea alteia :
— Trei mușcături din pasărea aceea l-ar vindeca pe prințul bolnav.
Auzind aceasta, Kate a trimis rostogol către bebeluș toate alunele pe care le avea pentru ca acesta să aibă cu ce se juca. Într-adevăr, în câteva clipe, copilașul s-a plictisit de jocul cu pasărea și nu mai avea ochi decât pentru alunele care se rostogoleau în jurul lui și pe care încerca să le spargă între gingiile lui fragede. Iute, Kate a pus mâna pe pasăre și a băgat-o grijulie în buzunarul de la pelerină.
La cântatul cocoșilor, au pornit-o din nou spre castel și în zori prințul dormea ca de obicei. Numai că, de data aceasta, Kate nu mai spărgea alune pentru că le dăduse toate copilașului de zână și pe lângă aceasta avea ceva mai important de făcut. Îndată ce a ajuns la castel, a tăiat și a jumulit pasărea și acum o fierbea la foc într-o oală. Un miros îmbietor începuse să se răspândească, îmbălsămând aerul. Simțindu-l, prințul se trezi și întrebă de unde vine.
Kate i-a spus.
— A, spuse prințul, tare-aș vrea și eu o înghițitură din pasărea aceea.
Kate i-a dat să muște și imediat el s-a ridicat într-un cot.
— Mă simt mai bine, spuse el. Tare mi-ar place să mai gust o dată din pasărea aceea.
Kate i-a dat să mai muște o dată din pasăre și de data aceasta el s-a ridicat în capul oaselor stând sprijinit pe perne.
— Mă simt și mai bine, spuse el. Dacă mi-ai mai da o înghițitură…
Kate i-a dat să muște a treia oară. De data aceasta, prințul s-a vindecat complet. Spunea că se simte mai bine ca oricând. S-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat. Când servitorii au intrat, ca de obicei, el stătea lângă Kate, în fața focului din cămin, vorbind și râzând fericiți.
Toată curtea a fost uimită și fericită să-l vadă pe prinț din nou sănătos. Și cu toții au recunoscut istețimea și bunătatea lui Kate și și-au dat seama că ea va fi o soție minunată pentru prinț. Și să nu credeți că prințul nu era de acord cu ei. De aceea, s-au făcut pregătiri de nuntă. Între timp, fratele mai mic al prințului o văzuse pe Ana și se îndrăgostise de ea de la prima vedere, așa cum, dealtfel, băgase de seamă toată lumea. S-a hotărât ca și ei să se căsătorească.
La nuntă au fost invitați nobilii cu soțiile lor din toate colțurile țării. Și așa s-a căsătorit prințul care fusese bolnav cu prințesa cea sănătoasă și prințesa care fusese bolnavă cu fratele prințului bolnav. Și cum prințul și prințesa nu mai erau bolnavi, nici Kate și nici prințul nu au mai vizitat palatul zânelor de sub dealul verde. În schimb, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sub deal însă, s-a continuat să se danseze și copilașii zânelor au crescut și niciodată nu s-au întrebat ce s-a întâmplat cu nuiaua de argint și cu pasărea. Dar cu cine au dansat zânele acelea micuțe când au crescut mari, și ce culori aveau rochiile pe care le purtau și dacă muzica era tot atât de zglobie nu vă mai pot spune.