Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:

        – Fată, hăi, ia ascultă aici: spune-i lui tată-tău să mă ia de nevastă, şi de s-o învoi, o să te ţin ca-n puf şi-o să-ţi dau în fiecare dimineaţă numai lapte, ca să-ţi speli feţişoara, iar de băut, numai vin dă-l bun, iar fetei mele o să-i dau apă de spălat şi apă de băut.

Fata se duse acasă şi-i spuse lui taică-său vorbele femeii. Omul rămase pe gânduri şi tot chibzuia:

        – Oare ce să fac? Că însurătoarea e şi desfătare, dar şi chin!

Şi pentru că nu se putea hotărî nici într-un fel, nici într-altul, îşi scoase în cele din urmă cizma din picior şi-i spuse fetei:

        – Uite, cizma asta are o gaură în talpă. Du-te cu ea în pod şi atârn-o de cuiul cel mare din grindă şi vezi de toarnă apă în carâmb. Dacă apa nu s-o scurge din cizmă, să ştii că mă-nsor, iar de n-o ţine apa, nu mă mai însor, asta-i hotărât!

        Fata făcu aşa cum îi spusese taică-său, dar gaura din talpă se strânse de apă şi cizma rămase plină până-n marginea carâmbului. După ce văzu cum stă treaba, fata se duse degrabă la taică-său de-i spuse ce s-a întâmplat cu apa din cizmă. Se miră el de cele ce-i spusese fata şi, până la urmă, se urcă în pod să se încredinţeze cu ochii lui de-i adevărat ori ba. Şi văzând el că fata-i spusese numai adevărul, se duse la văduvă şi-o luă de nevastă.

        Dis-de-dimineaţă, când se sculară fetele din aşternut, fata unchiaşului găsi lapte de spălat şi vin de băut, iar fata babei, apă de spălat şi apă de băut. A doua zi însă, amândouă fetele nu găsiră decât apă de spălat şi apă de băut. Şi aşa a rămas să fie în toate zilele de aici înainte…

        Maştera o duşmănea de moarte pe fata moşului şi, pe zi ce trecea, nu ştia ce să mai scornească pentru a o obidi şi a o face să se scârbească de viaţă.

        Şi în acelaşi timp o şi pizmuia pe fată, fiindcă era frumoasă şi bună, pe câtă vreme a ei era urâtă şi haină la suflet.

        Într-o iarnă, pe vremea când crăpau şi ouăle corbului de ger şi zăpada se aşternuse atât de înaltă peste dealuri şi văi că trebuia să înoţi prin ea, nu alta, baba făcu o rochie de hârtie şi, chemând-o pe fata unchiaşului, îi zise:

        – Îmbracă-te cu rochia asta şi du-te chiar acu’ în pădure de-mi culege un coşuleţ cu fragi, că mi s-a făcut poftă!

        – Doamne, Dumnezeule, spuse fata, dar unde s-au mai pomenit fragi pe timp de iarnă!? Pământul e îngheţat bocnă şi-i atâta zăpadă, că a acoperit totul… Şi-apoi, cum o să umblu numai în rochia asta de hârtie?! Că afară e un ger de-ţi taie suflarea şi te-ngheaţă. Şi-o să sufle crivăţul prin rochie şi mi-or sfâşia-o mărăcinii!

        – Cum, îndrăzneşti să mi te pui împotrivă? se stropşi la ea maştera. Mişcă-te de aici cât mai iute şi nu care cumva să-mi vii fără fragi!

Îi dete apoi o fărâmă de pâine uscată şi-i zise:

        – Asta o să-ţi fie de ajuns pentru toată ziua şi încă prea mult!

Dar în sinea ei gândi: “Las’ că o să îngheţi tu de frig şi o să mori de foame şi n-o să te mai văd înaintea ochilor!”…

        Fata n-avu încotro, îmbrăcă rochia de hârtie, luă coşuleţul şi porni în pădure. Cât cuprindeai cu ochiul nu se zărea decât zăpadă şi iar zăpadă, şi nici un firicel de iarbă nu-şi arăta pe nicăieri săbiuţa-i verde. Când ajunse fata în pădure, văzu o căsuţă la fereastra căreia priveau trei pitici bărboşi. Fata le dădu bineţe şi bătu cu sfială la uşă. Piticii, care o văzuseră încă de pe drum, rostiră cu toţii-ntr-un glas:

        – Intră, fetiţă, intră!

Fata păşi pragul, se aşeză pe laviţa de lângă vatră, ca să se încălzească şi începu să muşte din codrul de pâine uscată.

        – Dă-ne şi nouă o bucăţică, o rugară piticii, că n-am luat nimic în gură pe ziua de azi!

        – Cu dragă inimă! le răspunse fata, rupse în două bucata de pâine şi le dădu jumătate.

        – Ce cauţi în pădure pe-o vreme câinoasă ca asta, copilă dragă? o întrebară piticii. Şi cum se face că pe un ger ca ăsta de crapă până şi pietrele umbli atât de subţirel îmbrăcată?!

        – Ce-s eu de vină dacă pe asta mi-a dat-o s-o îmbrac mama vitregă! zise fata, oftând cu obidă. Mi-a poruncit să umplu cu fragi coşuleţul de-l vedeţi aici şi m-a ameninţat că de nu l-oi putea umple nu mai am ce căuta acasă!

După ce fata îşi sfârşi bucăţica de pâine, piticii îi dădură o mătură şi-i ziseră:

        – Ia du-te de mătură zăpada de la uşa din dosul casei! Cum ieşi din odaie, piticii începură să se sfătuiască între ei:

        – Ce să-i dăruim noi fetei, pentru că a fost cuminte şi bună şi a împărţit pâinea cu noi?

Primul dintre pitici grăi:

        – Eu îi menesc să fie din zi în zi mai frumoasă.

Al doilea urmă:

        – Iar eu, ca de câte ori deschide gura să rostească o vorbă, să-i cadă câte-un galben din gură.

Iar al treilea zise:

        – Iar eu, ca să vină un fecior de împărat şi s-o ia de nevastă.

Fata făcu precum îi spuseseră piticii. Mătură zăpada din dosul căsuţei şi ce credeţi că-i fu dat să vadă? O mulţime de fragi îşi arătau căpşoarele deasupra zăpezii, toate roşii ca sângele, de coapte ce erau! Cu inima plină de bucurie, fata se grăbi să-şi umple coşuleţul şi, după ce mulţumi piticilor şi-şi luă rămas bun de la fiecare, porni în fugă spre casă să ducă fragii.

        Cum intră pe uşă şi dădu bună seara, numai ce se pomeni că-i pică un ban de aur din gură. Povesti apoi ce i s-a întâmplat în pădure şi de câte ori spunea o vorbă îi cădea câte-un ban de aur, astfel că-n scurtă vreme se umplu întreaga odaie.

        – Ia te uită ce nesocotinţă, să arunci aşa cu banii…? făcu soră-sa vitregă şi-n sufletul ei era neagră de pizmă.

Şi pe dată se hotărî să plece şi ea în pădure. Dar mamă-sa căută s-o oprească zicându-i:

        – Nu te las, fata mamei, că mă tem să nu-mi degeri pe drum de frig, că suflă crivăţul cum nu s-a mai pomenit.

Dar fata nici nu voi să audă de aşa ceva şi stărui morţiş în hotărârea ei. Dacă văzu baba că nu e chip s-o înduplece, îi făcu o scurteică bună, căptuşită cu blană, şi-i pregăti, să aibă de drum, pâine cu unt şi cozonac.

        Fata se încotoşmănă cu blana şi-o porni apoi spre pădure. Şi nu se opri decât când ajunse în dreptul căsuţei piticilor. Piticii se aflau tot la geam şi priveau afară, dar fata nici nu-i luă în seamă şi nu le dădu bineţe. Şi intră buzna pe uşă, fără s-o poftească nimeni. Ajunsă în casă, îşi căută un loc lângă vatră şi începu să înfulece cu poftă.

        – Dă-ne şi nouă puţin, o rugară piticii.

Dar fata răspunse cu gura plină:

        – Da’ ştiţi c-aveţi haz! Abia de-mi ajunge mie; de unde să vă mai dau şi vouă?!

După ce sfârşi de mâncat, piticii îi ziseră:

        – Ia mătura asta şi du-te de mătură zăpada la uşa din dos!

        – Căutaţi-vă pe altul să vă măture zăpada, ori de nu, măturaţi singuri, le răspunse fata mânioasă, că doar n-am slugărit la uşa voastră!

Stătu ea o bucată de vreme pe laviţa de lângă cuptor şi, văzând că piticii n-au de gând să-i dăruiască nimic, ieşi pe uşă afară, supărată foc.

După ce o văzură plecată, piticii începură să se sfătuiască între ei:

        – Ce să-i menim pentru că-i atât de pizmaşă şi haină la suflet şi nu se îndură să dea nimănui nimic?

Primul pitic grăi:

        – Eu îi menesc să fie din zi în zi mai urâtă!

Cel de-al doilea urmă:

        – Iar eu, ca de câte ori o rosti o vorbă, să-i sară câte-o broască din gură!

Al treilea grăbi să-i ureze şi el:

        – Iar eu, să-i cadă pe cap atâtea nenorociri şi să îndure atâtea suferinţe câte i se cuvin pentru câinoşenia ei!

Fata căută ce căută prin pădure şi, negăsind fragi, porni mânioasă spre casă. Şi cum păşi pragul, vru să-i povestească maică-sii ce-a văzut în pădure, dar n-apucă să rostească o vorbă, că-i şi sări din gură o broască. Şi tot aşa, de câte ori da să spună ceva, lepăda câte-o broască, că toată lumea se ferea din calea ei, cuprinsă de scârbă.

        Când văzu ce pacoste a dat peste capul fiică-sii, baba se învenină de necaz şi nu ştiu ce blestemăţii să mai scornească pentru a o pierde pe fata unchiaşului, care din zi în zi se făcea tot mai frumoasă. În cele din urmă luă o căldare şi o puse pe foc, iar când apa începu să dea în clocot, aruncă înăuntru mai multe caiere de in, pe care le lăsă să fiarbă bine. Când socoti c-au fiert de ajuns, i le puse fetei pe umeri şi, dându-i un topor, o trimise la gârlă să facă o copcă în gheaţă şi să înălbească tortul.

        Fata se supuse, că n-avea încotro, şi, ducându-se la gârlă, începu să spargă gheaţa cu toporul. Şi cum spărgea ea aşa, numai ce vede venind o caleaşcă trasă de patru cai albi, în care se afla împăratul. Caleaşca opri drept în faţa ei şi împăratul, scoţându-şi capul pe fereastră, o întrebă cu blândeţe:

        – Fata mea, cine eşti şi ce faci aici?

        – Sunt o fată sărmană şi înălbesc tortul, răspunse ea.

Împăratului i se făcu milă de dânsa şi când văzu cât e de frumoasă o întrebă din nou:

        – N-ai vrea să vii cu mine?

        – Ba aş vrea cu dragă inimă! grăi fata, care nu mai putea de bucurie că-n sfârşit avea să scape de babă şi de sora ei vitregă.

Fata se urcă apoi în caleaşcă şi porni la drum în tovărăşia împăratului. Şi de-ndată ce sosiră la palat, făcură nuntă mare, după cum ursiseră piticii din pădure.

        După un an împărăteasa născu un fecior. Când auzi maştera de norocul care dăduse peste fată, veni împreună cu fiică-sa la palatul împărătesc, chipurile s-o vadă, că li-era dor.

        Dar planul lor era ticluit dinainte şi, când împăratul ieşi din iatac pentru câtăva vreme, zgripţuroaica o şi apucă pe împărăteasă de cap, iar fiică-sa de picioare şi, ridicând-o din pat, o zvârliră pe fereastră în râul care curgea pe lângă zidurile palatului. Fata cea urâtă se grăbi să se culce în locul împărătesei şi baba îi trase aşternutul până peste cap, ca să nu fie cumva recunoscută. Când se întoarse împăratul şi vru să stea de vorbă cu împărăteasa, baba îl opri zicându-i:

        – Dă-i pace, măria ta, că acum năduşeşte şi nu i-e gândul să stea la taclale!

Împăratul nu bănui nimic rău şi veni a doua zi. Dar de cum intră în vorbă cu nevastă-sa, băgă de seamă că la fiecare vorbă de-a ei îi sare câte-o broască din gură, pe câtă vreme, înainte, îi săreau numai bani de aur.

        Se minună el de schimbarea asta şi-o întrebă pe babă dacă nu ştie care-i pricina, dar ea îl linişti spunându-i că aşa li se întâmplă câteodată lăuzelor; că totul se trage din pricina fierbinţelii de ieri şi că-n scurtă vreme avea să-i treacă…

        Dar peste noapte, ajutorul de bucătar îşi aruncă privirea pe fereastră şi văzu cum venea pe gârlă o raţă, înotând de zor şi întrebând cu grai omenesc:

        – Ce faci, împărate luminate? Dormi, ori veghezi pe înnoptate?

Văzând că cel întrebat nu răspunde, raţa mai zise:

        – Dar oaspeţii mei s-au culcat?

Şi atunci ajutorul de bucătar îi răspunse:

        – Dorm de mult, de când s-a înserat!

Raţa întrebă apoi:

        – Da’ copilaşul meu ce mai face?

Şi ajutorul de bucătar răspunse:

        – În leagăn de mătase doarme-n pace!

De cum auzi vorbele astea, raţa îşi recăpătă înfăţişarea împărătesei, intră în palat, îi dădu copilului să sugă, îi potrivi aşternuturile şi apoi, prefăcându-se iar în raţă, o porni înot în susul gârlei.

        Veni aşa două nopţi de-a rândul, iar în cea de-a treia noapte îi spuse ajutorului de bucătar:

        – Du-te şi-i dă de veste împăratului să ia paloşul şi să-l învârtească pe prag, de trei ori, deasupra capului meu!

Ajutorul de împărat alergă şi-i spuse împăratului tot ce văzuse şi auzise. Împăratul scoase paloşul din teacă şi, oprindu-se în prag, îl învârti de trei ori deasupra raţei. Şi la a treia învârtitură, numai ce văzu că se preface raţa iarăşi în împărăteasă: şi era voinică, sănătoasă şi plină de voioşie ca atunci când o văzuse ultima oară. Când auzi haina de maşteră că s-au schimbat lucrurile şi că împărăteasa cea adevărată e din nou în palat, se grăbi să-i spună fiică-sii:

        – Hai s-o ştergem de-aici cât mai e timp, până ce nu pune împăratul slujitorii să ne prindă şi să ne pedepsească!

Şi chiar în noaptea aceea reuşiră să se strecoare din palat şi, mergând pe drumuri lăturalnice, ieşiră din oraş şi trecură de hotarele împărăţiei. Dar pe oriunde treceau ori căutau să facă popas, oamenii le întorceau cu scârbă spatele, şi nu e de mirare: că de cum dădea fata cea urâtă să spună o vorbă, îi şi sărea câte-o broască din gură. Şi tot aşa se făcu că nimeni nu se mai îndură de ele să le ajute în vreun fel. Şi pe drept cuvânt gândeau oamenii în sinea lor: “Numai peste un om rău la suflet şi câinos din cale afară poate să cadă aşa pacoste!”

        Rătăciră ele aşa din loc în loc, din ţară-n ţară, ca nişte pribegi fără căpătâi, şi nimeni nu voia să audă de ele şi să le dea adăpost.

        Iar împărăteasa cea tânără trăi de aci înainte în bucurie şi fericire împreună cu împăratul şi feciorul lor.