Vânătorul cel lipsit de noroc

Era odată ca niciodată un vânător tare sărac. De câte ori se ducea în pădure să vâneze păsări, nu avea noroc şi se întorcea acasă cu tolba goală. Din această pricină, lumea îl numea „vânătorul cel ghinionist”. A ajuns până într-acolo, că nu mai avea nicio cojiță de pâine prin cămară şi niciun bănuţ în pungă. De trei zile, sărmanul ghinionist nu mai pusese nimic în gură. De trei zile rătăcea prin pădure, tremurând de frig şi de foame. A ajuns într-o poienită, s-a întins pe iarbă şi şi-a îndreptat țeava puştii către tâmplă, cu gând să pună capăt suferinţei sale, dar a auzit un foşnet ciudat, ce venea parcă din iarba deasă, şi s-a oprit. S-a ridicat, s-a apropiat de locul de unde venea foşnetul, s-a aplecat şi a văzut că iarba deasă ascundea o prăpastie adăncă. Din ea s-a ridicat o piatră pe care stătea o tigvă. Dinăuntru abia se auzea un glas firav:
— Om bun, trecătorule, dă-mi drumul de-aici, că ți-oi fi şi eu ție de folos! îţi promit…
— Cine eşti, prietene? a întrebat vânătotul cel ghinionist.
— Eu nume n-am şi sunt nevăzut, i-a răspuns vocea din interior. Dar, dacă vrei, poti să-mi spui Murza! Un vrăjitor rău m-a închis în această tigvă şi m-a pecetluit cu inelul lui Solomon. Am stat aici timp de şaptezeci de ani, până când ai venit tu!
— Bine! a spus vânătorul cel ghinionist. Îţi redau libertatea. Vreau să văd cum ai să te ţii de promisiune.
Vânătorul a rupt pecetea şi a deschis tigva, dar înăuntru n-a văzut nimic.
— Ei, unde eşti, prietene? a întrebat el.
— Sunt aici, lângă tine! i-a răspuns glasul.
Vânătorul s-a uitat în jur, dar lângă el nu era nimeni.
— Ei, Murza! a strigat el.
— Ce porunceşti? Voi fi sluga ta pentru trei zile şi tot ce vei dori îți voi îndeplini. Trebuie doar să spui: „Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!”.
— Bine! a spus vânătorul. Doar tu ştii prea bine ce-mi trebuie mie. Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!

Nici n-a apucat vânătorul cel ghinionist să termine de rostit vorbele acestea, că în poienită a apărut ca din pământ o masă mare pe care au poposit, venind parcă din iarbă, nenumărate farfurii, pline ochi cu tot felul de bucate, cum numai la un ospăt împărătesc se mai putea vedea. Vânătorul s-a grăbit să se aşeze la masă, şi-a potolit foamea, s-a ridicat, s-a închinat la cele patru zări, a făcut o plecăciune şi a zis:
— Multumesc!
Masa, cu tot ce rămăsese pe ea, a dispărut ca prin farmec, iar el a pornit-o la drum. După o bucată de vreme, a simțit că îl dor picioarele. Tocmai atunci trecea pe acolo un țian care avea un cal de vânzare.
— Dacă aş fi avut bani, îşi zise vănătorul cel ghinionist, mi-aş fi cumpărat calul acesta, că nu mai pot de picioare! Dar aşa, când îmi suflă vântul prin buzunare?… Ce-ar fi să-i spun prietenului Murza?
— Ce porunceşti? s-a auzit glasul acestuia.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
N-a trecut un minut şi vânătorul a auzit zornăit de bani în tolba sa. Curgea aurul în ea, iar el nu vedea de unde.
— Îți mulțumesc din suflet că îţi respecţi cuvântul dat! a spus vânătorul şi a început să se târguiască pentru cal.
După ce a incheiat târgul, vânătorul a început să numere banii, iar ţiganul a rămas cu gura căscată, minunându-se cât aur putea avea cumpărătorul în tolbă.
Despărțindu-se de vânătorul cel ghinionist, țiganul s-a afundat în pădure şi a tras un fluierat zdravăn. La fluierul lui însă n-a venit niciun răspuns, afară doar de ecou.
„Se vede treaba că dorm încă!”, şi-a spus el şi a intrat în peştera în care se odihneau tâlharii, tolăniţi pe nişte blănuri uriaşe, întinse pe jos.
— Ce faceți, fraților? Dormiți? Îa mişcaţi-vă! strigă țianul. Dacă nu vă grăbiți, îl scăpați pe şoim! Umblă de unul singur prin pădure, iar tolba îi e doldora de aur. Sculați-vă mai repede!
Tâlharii au sărit ca arşi, s-au aruncat pe cai şi s-au năpustit după vânătorul cel ghinionist Acesta a auzit tropot de copite şi a văzut că din toate părţile se reped asupra lui
— Murza! a strigat el.
— Aici sunt! s-a auzit glasul cunoscut.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Pădurea s-a umplut de larmă şi de undeva, de după copaci, s-au repezit asupra tâlharilor forţe nevăzute care i-au doborât de pe cai, i-au culcat la pământ şi i-au ciomăgit zdravăn. Dar cine erau cei care-i dovediseră pe tâlhari, că nu se vedea nimeni?! Tâlharii zăceau lați la pământ, iar vânătorul cel ghinionist şi-a văzut de drumul său. Cântând şi fluierând, a ieşit din pădure şi s-a apropiat de oraşul de scaun. Sub zidurile lui era întinsă o tabără de corturi, care adăpostea o mulțime de luptători. Curios, vânătorul a întrebat ce se întâmplă. I s-a răspuns că spre oraş vine o hoardă mare a hanului tătarilor. Nu cu mult timp în urmă, hanul o ceruse de soţie pe țarevna Milovzora cea Preafrumoasă şi, pentru că a fost refuzat, a hotărât să calce țara pentru a o învăta minte.
​ S-a întâmplat ca vânătorul cel ghinionist s-o vadă de câteva ori la vânătoare pe Milovzora. Țarevna călărea un falnic armăsar, ținând sulita de aur în mână, iar tolba cu săgeţi strălucitoare în spate. Când îşi descoperea faţa, aceasta radia precum soarele de primăvară. Ţi-era drag s-o priveşti, iar sufletul ți se încălzea.
Auzind vestea năvălirii tătarilor, vânătorul a căzut pe gânduri, apoi a strigat:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Şi pe dată s-a trezit îmbrăcat în straie scumpe: postavul era prefăcut în catifea, caftanul îi era tivit cu aur, de pe umeri îi cădea o pelerină bogată, iar pe cap purta un coif împodobit cu pene de struț, încheiat cu pietre scumpe, în care erau prinse perle.
Astfel îmbrăcat, vânătorul cel ghinionist s-a dus la palat şi i-a spus țarului că a venit să zdrobească armata duşmană dacă se învoieşte s-o mărite pe ţarevna Milovzora cea Preafrumoasă cu el.
Ţarul s-a mirat, dar nu s-a grăbit să-l refuze. L-a întrebat pe nou-venit care-i sunt numele, rangul şi averea.
— Eu sunt vânătorul cel ghinionist, stăpânul lui Murza Nevăzutul, a răspuns el.
„N-o fi luat-o razna?”, se gândi țarul. „Cu toate că, după înfățişare, nu aduce cu unul plecat cu sorcova!”
Curtenii l-au văzut pe necunoscut şi i-au spus țarului că parcă ar aduce la chip cu vânătorul cel ghinionist, însă nu puteau spune cum de s-a înbogățit aşa de repede.
Ţarul i-a zis vânătorului:
— Ai auzit ce-au spus curtenii mei? Bagă de seamă! Dacă mă minți, să-ți iei adio de la viaţă, fiindcă unde-ți stau picioarele o să-ţi stea şi capul! Să văd cum o să luptaţi tu şi Murza al tău cel Nevăzut cu năvălitorul duşman!
— Măria Ta, unica mea nădejde! i-a răspuns vânătorul. Doar o vorbă trebuie să rostesc şi treaba va fi ca şi făcută!
— O să vedem! zise ţarul. Dacă spui adevărul, o să-ţi dau fata de nevastă, altminteri am să poruncesc să ți se reteze ţeasta!
Vânătorul şi-a zis în gând: „Fie ce-o fi! Ori la bal, ori la spital!” şi a şoptit:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Au trecut câteva minute bune, dar nu s-a auzit nimic şi nu s-a văzut nimic. Vânătorul s-a făcut alb ca varul. Furios, ţarul a poruncit să fie ferecat în lanţuri.
Deodată însă au răsunat împuşcături şi bubuituri de tun în faţa palatului. Țarul şi curtenii săi au dat fuga în pridvor şi nu mică le-a fost uimirea când au văzut că din dreapta şi din stânga curgeau spre palat, ca nişte puhoaie, şiruri nesfârşite de oşteni cu arme şi flamuri. O asemenea oştire nu avea nici măcar ţarul. Nu le venea să-şi creadă ochilor.
— Nu, nu te înşeli, Măria Ta! zise Vânătorul cel ghinionist. Este oastea Nevăzutului de care îți spuneam.
— Să-i alunge pe duşmani, să nu mai rămănă pe-aici picior de cotropitor!
Vânătorul le-a făcut oştenilor un semn cu batista, iar aceştia au făcut stânga-împrejur, îndreptându-se spre duşman, în sunetele marşului de război. S-a lăsat o ceaţă deasă şi regimentele s-au avântat în luptă. Când pâcla s-a risipit, nu s-a mai văzut nici urlă de oşteni.
Vânătorul a fost poftit la masă în iatacul ţarului, care a început să-l iscodească despre Murza Nevăzutul. Nici n-au început bine masa, că a și sosit de pe câmpul de luptă vestea că dușmanul a fost nimicit, iar cei rămași în viașă au luat-o la goană. Tătarii s-au risipit ca potârnichile, lăsându-și corturile pustii. Țarul i-a mulțumit vânătorului pentru isprava sa, iar țarevnei sale i-a spus că i-a găsit un mire destoinic.
Auzind aceste vorbe, Milovzora s-a fâstâcit, a roșit și din ochi i-au izvorât lacrimi care cădeau pe podea și se prefăceau în perle și diamante. Nici vânătorul nu era tocmai în apele lui: se pierduse cu totul și bolborosea ceva în șoaptă, ca pentru sine.
Curtenii s-au repezit să adune de pe jos lacrimile țarevnei prefăcute în pietre scumpe.
După scurt timp, Milovzora și-a venit în fire, a început să râdă vesel și i-a dat mâna vânătorului. Toată era o bucutie, iar în ochi i se citea iubirea. Aici a început nunta și s-a terminat povestea.