Prinţesa vrăjită

Într-o tară oarecare, un soldat slujea în garda de cavalerie a regelui. După douăzeci şi cinci de ani de slujbă statornică şi credincioasă, regele a poruncit să fie lăsat la vatră şi să i se dea, drept răsplată, calul pe care îl ingrijise şi-l călărise cât fusese în slujbă.
Şi-a luat soldatul rămas-bun de la prietenii săi şi a pomit către casă. A mers el o zi, două, trei… A trecut o săptămână, au trecut ouă; în cea de-a treia i se isprăviseră banii şi nu mai avea cu ce să cumpere hrană nici pentru el, nici pentru cal, iar până acasă mai era departe. Văzând că treaba nu-i a bună şi că a început să-l chinuie foamea, se uită cu băgare de seamă în jur şi zări un castel impunător.
— Ce-ar fi să mă abat pe-acolo? se gândi el. Poate măcar pentru o vreme mi-ar da o slujbă, să mai câştig un ban!
A îndreptat calul spre castel, a intrat în curte, a dus calul la grajd, i-a dat să rumege, lar el s-a dus să-i caute pe stăpâni. A intrat într-o încăpere uriaşă, unde era întinsă o masă mare, cu tot felul de bunătăti pe ea: şi bucate alese, şi băuturi fine, tot ce-ti poftea inima. Soldatul a mâncat, a băut, apoi şi-a zis în gând: „N-ar fi rău să trag și un pui de somn!”.
Deodată, în încăpere a intrat o ursoaică.
— Nu te teme de mine, voinicule! Ai nimerit aici la bine: nu sunt o ursoaică rea, aşa cum par, ci o frumoasă printesă, vrăjită. Dacă vei fi în stare să înnoptezi aici trei nopti, vraja se va desface, eu am să redevin prințesă şi am să mă mărit cu tine.
Soldatul s-a învoit, ursoaica a ieşit şi l-a lăsat singur. Deodată a fost cuprins de o mare tristețe, că-i pierise şi cheful de viată. Şi, cu cât trecea timpul, cu atât tristețea devenea mai mare. Dacă n-ar fi fost vinul, n-ar fi îndurat, poate, nici măcar o singură noapte.
În cea de-a treia zi, a simțit că nu mai poate şi că ar trebui să lase totul baltă şi să fugă din castel. Numai că, oricât s-a chinuit el şi s-a zbătut, n-a putut găsi ieşirea. De voie, de nevoie, a trebuit să rămână.
A dormit în castel şi a treia noapte. A doua zi de dimineaţă, a venit la el preafrumoasa printesă, i-a multumit pentru fapta sa şi i-a spus să se gătească de nuntă. S-au cununat, au făcut nunta şi au început să trăiască fără griji.
După un timp şi-a adus aminte soldatul de casă şi a dorit să se ducă într-acolo. Prințesa a început să se roage de el:
— Rămâi aici! Nu pleca! Ce nu-ți place aici?
Oricât s-a muncit, tot n-a izbutit s-o scoată la capăt cu el.
La despărţire i-a dat soțului un săculeț cu seminte şi i-a spus:
— Pe drumul pe care vei merge, să arunci de o parte şi de alta aceste semințe: unde vor cădea ele, acolo se vor înălța, în aceeaşi clipă, copaci încărcați de poame bogate, cu felurite păsări cântând prin ramuri şi cu motani învățați, de peste mări, care vor spune poveşti.
A încălecat bunul voinic pe calul dăruit de rege pentru credința cu care îl slujise şi s-a aşternut la drum. Pe unde mergea, împrăştia într-o parte şi-n alta semințele date de prințesă, şi în urma lui creşteau păduri.
A mers el o zi, două, trei şi a văzut o caravană oprită în câmp, pe iarbă negustori care stăteau şi jucau cărti, iar lângă ei un ceaun.
Cu toate că sub ceaun nu ardea focul, acolo fierbea ceva.
— Ce minunăţie! îşi zise soldatul. Nu se vede foc, dar fierbe. Ia să mă uit eu mai bine!
Şi-a strunit calul şi s-a apropiat de negustori.
— Ziua bună, cinstiți boieri!
Însă aceia nu erau negustori, ci necuraţi.
— E bună gluma voastră: ceaunul fără foc, dar fierbe! Eu am ceva şi mai şi!
A scos din săculeţ o sămânţă şi a aruncat-o pe pământ. În aceeaşi clipă s-a înălțat un copac uriaş cu poame scumpe în el, cu păsări felurite care ciripeau de zor şi cu motani de peste mări care spuneau poveşti.
După această ispravă, necuraţii l-au recunoscut.
— A, ăsta-i cel care a scăpat-o de vrajă pe printesă! şuşotiră între ei. Să-i dăm fiertură, să doarmă o jumătate de an!
Au început să-l cinstească şi i-au dat să bea fietura fermecată. Soldatul a căzut în iarbă şi a adormit buştean, iar necurații şi caravana lor s-au făcut nevăzuţi pe dată.
Nu mult timp după această întămplare, prințesa a ieşit în grădină să se plimbe şi a văzut că vărfurile copacilor începuseră să se usuce.
— Nu-i a bine! işi zise ea. Se vede că i s-a întămplat ceva rău soțului meu. Au trecut deja trei luni de când a plecat. Ar cam fi timpul să se întoarcă, dar el nici vorbă!

S-a gătit prințesa de drum şi a plecat în căutarea lui. Mergea pe acelaşi drum pe care plecase soldatul. De ambele părți erau păduri cu pomi în care cântau felurite păsări, iar motanii de peste mări spuneau poveşti.
A ajuns la locul unde nu mai erau copaci: drumul şerpuia prin câmp deschis.
— Unde a putut să dispară? Că doar n-a intrat în pământ!
Când s-a uitat mai bine, a văzut că într-un loc, mai departe de drum, se înălța un copac la fel cu aceia pe lângă care trecuse, iar la umbra lui dormea soțul ei iubit.
A fugit într-un suflet până acolo, a început să-l zgâlțâie şi să-l înghiontească pentru a-l trezi, dar el — nimic! A început să-l ciupească, să-l înțepe cu acul, însă el rămânea nemişcat.
Atunci prințesa, mânioasă, l-a blestemat:
— Somnoros netrebnic! Să te ia vântul turbat şi să te ducă într- un loc neştiut!
Nici n-a apucat ea să termine de rostit blestemul, că s-a iscat un vânt năprasnic, care l-a luat în vârtejul său pe soldat şi l-a dus departe de ochii prințesei. Târziu şi-a dat ea seama ce a făcut, a izbucnit în lacrimi, a făcut cale întoarsă şi a trăit singură-singurică.

Vântul l-a purtat pe bietul soldat departe-departe, peste mări şi țări, în cea de-a treizecea împărătie, şi l-a lăsat pe o limbă îngustă de nisip, între două mări. Locul era aşa de strâmt, încât dacă se întorcea pe partea dreaptă sau pe cea stângă, ajungea în mare şi se îneca.
A dormit bunul viteaz o jumătate de an, fără să-şi mişte măcar un deget. Când s-a trezit, a sărit în picioare şi a văzut de-o pane şi de alta valuri înspumate şi nimic altceva.
— Prin ce minune oi fi ajuns eu aici? se întrebă soldatul în sinea lui. Cine m-o fi adus aici?
A pornit-o de-a lungul țărmului şi a ajuns la o insulă. Pe insula aceea era un munte înalt şi abrupt, atingând norii cu vârful, iar pe munte stătea un pietroi uriaş. S-a apropiat el de acel munte şi a văzut trei draci care se băteau. Erau toți însângerați, iar în jur zburau smocuri de păr.
— Opriţi-vă, blestemaţilor! Pentru ce vă bateţi?
— Să vezi, zise unul. De trei zile ne-a murit tatăl şi a lăsat în urma lui trei obiecte magice: un covor zburător, o pereche de cizme fermecate care aleargă singure când le încalți şi căciula fermecată, care te face nevăzut când o pui pe cap, iar noi nu ne descurcăm să le împărțim între noi.
— Ei, blestemaților! Şi de la nişte fleacuri ca astea v-ați luat la bătaie? Dacă vreți, vi le împart eu. O să fiți mulţumiți toţi trei. N-am să-l păgubesc pe niciunul!
— Bine, omule! Fă tu împărțeala!
— Dați fuga prin pădurile de pini, adunaţi cam câte o sută de puduri de răşină fiecare şi aduceţi-o aici!
Dracii au fugit prin păduri, au adunat trei sute de puduri de răşină şi au adus-o soldatului.
— Acum aduceţi din iad cel mai mare cazan.
Dracii au adus un cazan uriaş, în care încăpeau cam patruzeci de butoaie, şi au pus în el toată răşina.
Soldatul a făcut focul sub cazan şi, de îndară ce s-a topit răşina, le-a poruncit dracilor să care cazanul în vârful muntelui şi s-o împrăştie peste tot, de jos până sus.
Dracii au făcut cât ai clipi din ochi ce le-a poruncit soldatul.
— Acum, le zise el dracilor, daţi brânci pietroiului ăstuia, să se rostogolească la vale. Care din voi o să-l ajungă din urmă primul, acela va avea voie să-şi aleagă unul din cele trei obiecte fermecate. Cel care va ajunge al doilea, va alege unul din cele două obiecte rămase, iar ultimul obiect să-i revină celui care va ajunge al treilea.
Dracii au dat brânci pietroiului şi el a pornit-o la vale cu o iuţeală neînchipuită. Dracii s-au luat după el. Unul din ei a ajuns bolovanul din urmă şi era gata să-l atingă cu mâna, dar pietroiul l-a împins în răşină. Apoi al doilea drac a ajuns la pietroi, apoi cel de-al treilea. Toţi au păţit însă la fel: s-au lipit de răşină şi nu s-au mai putut mişca.
Soldatul a luat sub braț cizmele fermecate şi căciula care îl făcea nevăzut pe cel ce şi-o punea pe cap, a urcat pe covorul zburător şi a plecat în căutarea ţării sale.
A zburat el ce a zburat, până a văzut o izbă. A coborât şi a intrat. Înăuntru era Baba Iaga Picior de Os, bătrână şi fără dinţi.
— Bună, bunicuţo! Spune-mi, cum pot s-o găsesc pe frumoasa mea prinţesă?
— Nu ştiu, dragule. N-am văzut-o niciodată şi nici n-am auzit de ea. Dar du-te peste nu ştiu câte mări şi ţări, la sora mea cea mijlocie. Ea ştie mai multe decât mine. Poate ţi-o spune ea!
Soldatul s-a aşezat pe covorul fermecat şi şi-a luat zborul. A trebuit să rătăcească mult prin lumea largă. Când i se făcea foame, cobora pe pământ în vreun oraş, îşi punea căciula fermecată, se făcea nevăzut, intra în prăvălii şi-şi lua de acolo tot ce-i poftea inima. Se întorcea apoi la covor, se aşeza pe el şi-şi lua zborul. Într-un târziu a ajuns la o altă izbă. A intrat şi a văzut-o pe Baba Iaga Picior de Os, sora mijlocie a celei dintâi. Era bătrână şi fără dinți.
— Bună ziua, bunicuţo! Nu ştii cumva unde aş putea s-o găsesc pe frumoasa mea prinţesă?
— Nu, dragule! Nu ştiu. Dar du-te peste atâtea mări şi ţări, acolo unde trăieşte sora mea mai mare. Poate că ştie ea.
— Ah, baborniţă urâtă! De atâţia ani trăieşti pe lume, că şi dinții i-ai pierdut pe toţi, dar nu ştii nimic bun!
S-a aşezat pe covor şi a plecat mai departe, spre sora cea mare a Babei Iaga. A călătorit mult, mult de tot, până cand a ajuns la capătul lumii. Acolo a văzut o izbă, iar mai departe nu mai era niciun drum, doar întuneric beznă.
„Dacă nici aici nu aflu nimic, n-am unde să mă mai duc”, îşi zise el. Intră în izbă şi dădu cu ochii de Baba Iaga Picior de Os, bătrână, căruntă şi fără niciun dinte în gură.
— Bună vreme, bunicuțo! Spune-mi, unde să-mi caut prințesa?
— Aşteaptă putin! Am să chem la mine vânturile şi am să le întreb, căci ele bântuie prin toată lumea şi ar trebui să ştie unde stă ea acum.
A ieşit în pridvor, a strigat cu glas tunător şi a scos un şuierat haiducesc. Deodată s-au pornit din toate părțile vânturi năprasnice, mai-mai să dărâme căsuța.
— Mai încet, mai încet! s-a răstit la ele Baba Iaga.
De îndată ce s-au adunat toate vânturile, Baba Iaga a început să le întrebe:
— Vânturile mele năprasnice! Bântuiți prin toată lumea şi nu se poate să n-o fi văzut pe undeva pe frumoasa prințesă.
— Nu, n-am văzut-o nicăieri, i-au răspuns vânturile într-un glas.
— Dar sunteți toate aici? întrebă Baba Iaga.
— Toate, afară numai de vântul de miazăzi.
Nu după multă vreme a sosit în zbor şi vântul de miazăz. Bătrâna l-a întrebat:
— Pe unde mi-ai umblat până acum? Începusem deja să-mi pierd răbdarea aşteptându-te!
— Sunt vinovat, bunicuță! Am trecut nițel în țara cea nouă, unde trăieşte frumoasa prințesă. I-a dispărut bărbatul fără veste şi acum o pețesc feluriți țari, regi şi prinți.
— Şi cât de departe e țara cea nouă?
— Mergând pe jos, îți trebuie treizeci de ani, pe aripi zbori zece ani, iar dacă te port eu, ajungi în doar trei ceasuri.
Cu lacrimi în ochi, soldatul a început să se roage de vântul de miazăzi să-l poarte până în țara cea nouă.
— Te-aş duce, îi răspunse vântul, numai dacă mi-i da voie să mă zbengui prin țara ta trei zile şi trei nopţi.
— Poţi să te zbengui şi trei săptămâni!
— Bine atunci! Lasă-mă să mă odihnesc vreo două-trei zile ca să-mi adun puterile şi, după aceea, pornim la drum.
Vântul de miazăzi s-a odihnit, şi-a adunat puterile şi i-a spus soldatului:
— Pregăteşte-te, frate! Acum plecăm! Numai să nu te temi. Nu vei păţi nimic!
Dintr-odată s-a stârnit o vijelie îngrozitoare, care l-a luat pe soldat, l-a ridicat în văzduh până la nori, purtându-l peste munți şi ape şi, exact peste trei ceasuri, l-a coborât în împărăţia cea nouă, unde trăia frumoasa lui prințesă.
La despărţire, vântul de miazăzi i-a spus soldatului:
— Rămăi cu bine, bunule viteaz! De drag ce-mi eşti, am hotărât să nu mă mai zbengui prin ţara ta.
— Păi, cum aşa?
— Dacă încep să-mi fac de cap pe-aici, nu va rămăne nicio casă în picioare în tot oraşul, iar pomii din grădini vor fi smulşi din rădăcini! Voi întoarce totul cu josul în sus.
— Bine, mergi sănătos şi îți mulţumesc din suflet peruru ajutor, a zis soldatul, şi-a pus pe cap căciula fermecată, s-a făcut nevăzut şi s-a dus la castelul de piatră albă.
Cât lipsise el, toți copacii din parcul castelului stătuseră cu vârfurile uscate, dar când s-a întors, pe dată au înverzit şi au înflorit.
A intrat în încăperea cea mare. Acolo, la o masă întinsă, stăteau toţi ţarii, regii şi prinții care veniseră s-o peţească pe frumoasa prinţesă. Stăteau şi beau vinuri dulci. Cum ducea un pețitor paharul cu vin la gură, soldatul dădea cu pumnul şi-l spărgea. Toţi oaspetii s-au mirat de cele văzute, iar frumoasa prinţesă s-a gândit în aceeaşi clipă că trebuie să i se fi întors soțul.
A aruncat o privire pe geam şi, văzând că toate vârfurile pomilor au prins viaţă, le-a spus peţitorilor săi o ghicitoare:
— Am avut un cufăraş cu o cheiţă de aur. Cheiţa aceea am pierdut-o şi nu mai nădăjduiam să o găsesc. Dar acum cheiţa a apărut singură. Cine va ghici ghicitoarea, cu acela mă voi mărita!
Mult timp şi-au frământat mințile ţarii şi prinții, dar de ghicit n-au putut să ghicească. Prințesa zise:
— Arată-te, prieten drag!
Soldatul şi-a scos căciula fermecată, a luat-o pe prinţesă în braţe şi a început s-o sărute.
— Ăsta-i răspunsul la ghicitoare! a spus frumoasa prinţesă. Cufăraşul sunt eu, iar cheiţa de aur este credinciosul meu soţ.
Au fost nevoiţi peţitorii să plece. S-au întors cu toţii la curțile lor, iar frumoasa prințesă şi soțul ei au rămas să trăiască şi avutul să şi-l sporească.