Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără păreche.
Da târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O gaină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăpiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

— “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. — “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar de cum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uită la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”