Vulturul şi albina

O, cât sunt de fericiţi
Cei de soarta lor slăviţi!
Căci ei şi spre fapta mare
Au a slavei îndemnare.
Dar şi cei ce ostenesc
Întru binele obştesc,
Neprivind la răsplătire,
Sunt prea vrednici de cinstire.
Vulturul pe o albină
Au zărit-o în grădină,
La revărsatul de zori,
Bâzâind pe lângă flori.
Şi i-au zis: „O, ticăloasă,
Albină nesăţioasă!
Tu petreci a ta viaţă
Tot pe flori şi pe verdeaţă,
Migăind necontenit
Nu ştiu pentru ce sfârşit.
Dar nici însăţi tu nu ştii
Care-i munca ta cea bună,
Când ca tine mii de mii
Miere la un stup adună.
Iar apoi, ce fericire
Moştenesc eu de la fire!
Cum aripile-mi întind
Şi mă desfătez zburând
Către ceruri, către soare:
De a mea putere mare,
Păsările lumii toate
Fug, s-ascund înspăimântate”.
– Fii tu în veci preaslăvit,
Albina lui au rostit.
Joe să te norocească
Şi anii să-ţi înmulţească.
Iar eu fiind rânduită,
Obştiei să ostenesc,
Mă cunosc prea fericită
Când fagurii îi privesc,
Lucraţi de mii de albine;
Şi ştiu că şi de la mine
Un pic de miere măcar
S-au adus întru bun dar.