Vânătorul

„De n-oi împușca ursul, să nu-mi ziceți pe nume,“
Striga șezînd la masă faimosul vînător,
„Eu știu ce spui, și credeți că nu vă vorbesc glume,
Eu nu zgîrii cu glonțul, și unde trag omor…“
Atunci mulțumi de „bravo !“ în aer se-nălțară
Și veseli vînătorii cu grab încălecară.

Era o zi frumoasă, p-aici cam de mirare;
Lătrau de bucurie copoii nemîncați,
Și caii, gloabe mîndre de șeaua din spinare,
Gemeau sub grele sarcini slăbiți și deșelați;

Sîrmanul urs, ce singur în vechia-i locuință
De astă pregătire n-avea nici o știință,
Dormea atunci ; și visuri, de mure-mpodobite,
Îi arătau o turmă de vite jupuite,
La care el cu poftă în grabă alerga.

Dar ce să vorbesc multe : sosiră vînătorii
P-un vîrf unde se zice că sînt aproape nourii,
La pîndă se așezară… eroul meu strigă:
„Așază-te tu colo, Dumitru mai departe
Ion pe aceea piatră, și Stancu d-altă parte
Și dacă cătră mine îl va împinge dracul,
De n-o lua foc pușca, el o să-și spargă capul
Lovindu-se de piatră, și tot îl biruiesc.“

Abia sfîrși, cînd iute ursoaica-ngrozitoare
C-un pui de vîrstă jună, ursei născut din flori,
Frumos cum puteți crede, venea pe o cărare,
Dorind să asisteze pe bunii vînători;
Mai multe puști trăsniră ; eroul de sub stîncă
Din sigura-i cetate privește pe dușman;
Îi saltă-n cap căciula, și-n valea cea adăncă
Ursoaica se coboară ; dar un mișel țăran,
C-o armă ruginită sloboade … și îndată
Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată.

Eu i-am văzut gibeaua și jalnica soartă;
Dar vînătorii noștri se cert nencetat,
Strigînd iarăși la masă că, daă n-ar fi moartă,
Ei negreșit atuncea de ea n-ar fi scăpat.