Cu mult timp înainte, era odată un munte, un munte pe care nu curgea niciun izvor. Și, din această pricină, florile se ofileau și iarba se usca, iar muntele era golaș. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-și potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau și se întrebau când vor avea și ei parte de apă pe săturate.
În acel sat trăia și flăcăul Șî Liang, care de mic auzise pe bătrâni vorbind de apa vieții, ce putea fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieții cu floare verde. Cine are norocul să o găsească, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul se hotărî să meargă pe Muntele Kuantung, să caute apa vieții. Auzind vecinii că Șî Liang vrea să plece, încercară să-i schimbe gândul, zicându-i:
— Șî Liang, deși noi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuși liniștiți. Adu-ți și tu nevastă și rămâi în casa ta.
Șî Liang le răspunse:
— Nu mă tem de zilele grele și nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieții, mă duc acolo, să-mi încerc norocul.
Proverbul spune:
— Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc.
Șî Liang plecă. Și merse zile în șir, până când ajunse la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârșite, copacii se înălțau până la cer și erau așa de deși, că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era așa de mare și de fragedă, că-ți era milă să calci pe ea. În mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Ajungând la izvor, Șî Liang luă puțină apă în căușul palmei și o gustă. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul se gândi că acolo unde este apa așa de bună, acolo trebuie să fie și apa vieții, își făcu o colibă din crengi de copaci, în apropierea izvorului, și începu să caute apa vieții. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de ceea ce căuta. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Șî Liang căuta mereu și nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieții. A pătruns atât de adânc în inima pădurii, încât, pentru a găsi drumul înapoi la colibă, a crestat semne pe scoarța copacilor.
Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile și a început să cadă zăpada.
Viscolul ținu câteva zile. Peste tot se așezase zăpada. Când a ieșit băiatul afară, a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petec de pământ, zăpada se topise și ieșeau aburi. În mijloc sta culcată o vulpe cu blana roșie ca focul. Până la el venea un puternic miros de băutură. Atunci a înțeles că vulpea era beată. Se aplecă, o ridică și simți cum tot corpul i se încălzește, de parcă ar fi cuprins în brațe o sobă. Duse vulpea în colibă și se gândea că i-ar prinde bine o așa blăniță, dar nu se îndură s-o omoare.
După puțin timp, vulpea se trezi, deschise ochii, se scutură și pe loc se prefăcu într-un fecior mândru, care se ridică de jos și spuse:
— Frate, bine că te-am întâlnit pe tine, care ai avut milă și nu mi-ai luat viața. Dacă aș fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet și am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult și am căzut.
Deși i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând era acel fecior, Șî Liang spuse:
— Dacă vrei, poți să rămâi să te odihnești în coliba mea.
Feciorul se bucură și rămase peste noapte acolo. A doua zi, înainte de a pleca, el îl întrebă pe Șî Liang:
— Frate, ești un om așa de bun! Eu am o verișoară, n-o vrei de nevastă?
Șî Liang îl refuză, spunându-i:
— Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?
Râzând, feciorul-vulpe continuă:
— Dacă vei avea necazuri, să mă cauți în Tibet, la Muntele Cornului.
Șî Liang îl petrecu pe fecior până la poartă și acesta se făcu nevăzut. Mai rămase câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce se mai socoti, hotărî că mai bine se duce în Tibet. Și într-adevăr plecă.
Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alții că va trebui să treacă peste zeci de munți, dar nimic nu l-a putut opri pe băiat din hotărârea sa.
Și merse, și merse zile nenumărate și, într-o seară, ajunse la malul unei ape adânci, de nu i se vedea fundul. Porni pe malul apei și nu departe dădu de o potecuță. Mergând pe acea potecuță, ajunse la niște colibe de iarbă. În fața unei colibe, o tânără stătea aplecată și semăna ceva. Când ajunse în dreptul ei, fata se ridică, îi aruncă o privire, apoi își văzu de treabă. Băiatul, uimit de frumusețea fetei, nu scoase o vorbă, ci doar o privea. Zâmbind, fata îl îmbie:
— Poftim în casă!
De-abia atunci, Șî Liang îndrăzni să spună:
— Surioară, unde aș putea găsi o barcă, să trec râul?
La care fata răspunse:
— Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa și să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiți să iei cu tine pe cel care îți va da barca.
Apoi, aplecându-se deasupra apei, zise:
— Crești, crești!
Și îndată frunzele unui lotus începură să se mărească. Apoi fata i se adresă lui Șî Liang:
— Acum, urcă pe una din frunzele lotusului!
Băiatul se cam codea văzând cât de fragilă e frunza de lotus, dar, cum puse piciorul pe ea, simți cum se ridică în văzduh. Și se înălță el până la stele și frunza începu atunci să sclipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe dacă știe ceva de apa vieții, dar nu mai fu cu putință.
Stelele începură să se rărească, vântul încetă să sufle și deodată apăru soarele, iar frunza de lotus, strălucind ca o mătase, se opri lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul își zise: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?”, și se îndreptă într-acolo.
Lângă munte era un sat. Cum ajunse Șî Liang lângă sat, feciorul-vulpe îi ieși înainte și-i spuse:
— Frățioare, știam că ai să vii astăzi.
Apoi îl duse pe Șî Liang acasă. Părinții feciorului-vulpe îl întâmpinară cu cuvintele cele mai calde, îi dădură hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă și câtă verdeață se află pe acest munte, Șî Liang nu mai avu stare, gândindu-se la sărăcia de pe muntele său și zise:
— Frățioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieții.
La care feciorul răspunse:
— Nu-ți face griji pentru atâta lucru.
Spunând acestea, îl duse pe Șî Liang la un izvor cu apă cristalină, în mijlocul căruia creștea un pomișor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci și apa izvorului se prelingea printre ele. Feciorul se aplecă și rupse o ramură din copăcelul de ceai, zicând:
— Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.
În culmea bucuriei, Șî Liang spuse:
— Frățioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.
Râzând, feciorul îi aminti:
— Să nu uiți cumva pe cea care ți-a dat barca!
Spunând acestea, feciorul se îndepărtă.
Cele auzite îl puseră pe Șî Liang în mare încurcătură. Nu știa cum trebuie să procedeze. După puțin timp, feciorul se întoarse și zise:
— Totul este pregătit, dar să mergem mai întâi s-o vedem pe verișoara mea.
Și îl luă pe Șî Liang de mână, iar acesta se pomeni dintr-o dată într-o caleașcă minunată, care porni ca vântul pe deasupra munților și apelor și, într-o clipită, ajunseră la coliba fetei. Ea-i aștepta, împodobită de toată frumusețea.
Feciorul strigă către Șî Liang:
— Frățioare, coboară, te-am adus la verișoara mea de care ți-am pomenit! Verișoară, ai pregătit băutura de nuntă?
— Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeți și să cazi iarăși cine știe pe unde, răspunse fata.
În seara aceea petrecură toți trei; însă, a doua zi, mirii se urcară pe frunza de lotus și se înălțară printre stele, zorind către casa băiatului.
Ajungând acasă, Șî Liang înfipse rămurica pe munte. Nu trecu mult și începură să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa și, în scurt timp, muntele se acoperi de verdeață, iar oamenii au trăit fericiți, amintindu-și mereu de Șî Liang, cel care le-a adus fericirea.

The post Arborele de ceai verde first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.