Şoarecele de oraş şi şoarecele de ţară

Şoarecele de oraş,
Într-o zi a invitat,
Cam pompos şi cam trufaş,
Pe un şoarece de sat.
Pregătise-n mare zor
Un dejun din pitulici.
Iată-i pe-un turcesc covor,
Ospătând ca doi amici.
Ce festin! Ce minunat!
Dar când masa era-n toi,
Cineva le-a tulburat
Liniştea la amândoi.
Auzind la uşă paşi,
O zbughi, înfricoşat,
Şoarecele de oraş;
După el – şi cel din sat.
Zgomotu-ncetând, revin
Şoarecii tot unde-au fost.
Zise gazda: – Un festin
Cu friptură are rost!
– Gata! rusticul grăi.
Astfel de ospăţ măreţ,
Când la mine vei veni,
Ai să vezi că n-are preţ:
Când mănânc – nici chiu, nici vai!,
Singur eu îmi sunt stăpân.
Ce plăcere poţi să ai,
Stând mereu cu frica-n sân!