Sluga și zamindarul

Trăia undeva un zamindar (*) zgârcit nevoie mare. Ori de câte ori îşi tocmea o nouă slugă, zamindaru-i grăia cam aşa:
— De plătit am să-ţi plătesc mult, cinci rupii pe lună. Dar le vei primi când vei împlini, în cap, douăsprezece luni, Dacă-mi părăseşti casa înainte de-a împlini un an, atunci nu mai primeşti nimic. Iar dacă eu te voi alunga înainte de a ţi se împlini anul, ai dreptul să-mi tai urechea dreaptă.
Tocmindu-şi aşa fel sluga, zamindarul şi nevastă-sa îl sileau pe bietul băiat să le muncească din zorii zilei şi până se iveau stelele pe cer. Sluga trudea pe câmp, în grădina de zarzavat, în livadă, păştea vitele, gătea prânzul, făcea curat în casă, tundea oile şi aduna vreascuri. Iar la ceasul mesei i se dădea o lipie de tărâțe de orez și o ceaşcă cu apă, în care fiersese orezul pentru stăpâni.
Nicio slugă nu putea, fireşte, să ducă o asemenea viață vreme de un an de zile. Muncea două-trei luni şi pleca, neprimind nici un ana (**) pentru cât muncise. Iar zamindarul asta și voia.
— Uite ce bine le-am potrivit! i se lăuda el nevestei. Într-un an mi-au muncit, pe rând, şase slugi, și nici uneia nu i-am plătit nimic.
Şi iacă, veni odată să se tocmească la zamindar un băiețandru de doisprezece ani, un fecior de ţăran, pe nume Raj.
— Ia seama — zise zamindarul — dacă-mi vei munci douăsprezece luni, îţi voi plăti şaizeci de rupii. Dacă te voi alunga însă înainte de sfârșitul anului, îmi poţi tăia urechea.
— Bine — spuse Raj.
— Ei, atunci înjugă bivolul și du-te la arat.
A muncit băiatul la câmp ziua-ntreagă. Când s-a înserat, a venit acasă şi-a cerut demâncare. Nevasta zamindarului i-a dat o păstaie de bob și-o lipie din tărâte de orez.

— Mulţumescu-ţi, preabună stăpână — a spus Raj, îmbucând. Dar altceva nu se mai află?
— Măi, mâncăule! a ţipat zgârcita. N-ai să mai primeşti nimic!
Când s-au culcat cu toţii, a pătruns Raj în cămara unde se păstrau bucatele şi-a mâncat pe săturate.
Intrând dimineaţa în cămară, nevasta zamindarului a dat peste o grămadă de oase de găină şi peste firimituri dintr-o lipie de grâu.
— Priveşte! a strigat ea către zamindar. Flăcăuaşul ăsta ne-a înghiţit azi-noapte toate bucatele! Ai să păstrezi oare o slugă ca asta?
— Îndată să pleci din casa mea, nesătulule! a poruncit zamindarul.
— Se cheamă că mă goniţi? a întrebat Raj cu blândețe. Bine, am să plec. Dar îngăduie-mi, înainte, aşa cum ne-a fost vorba, să-ţi tai urechea dreaptă.
Atunci, amintindu-şi învoiala, oftă din greu zamindarul:
— Păi nu te gonesc! a mârâit el, posomorât. Dar n-ai voie să te atingi de bucate. Pentru prânz, găteşte-ne azi fazanul cel mai gras.
— Am înţeles, stăpâne — a grăit sluga şi-a plecat către coteţul în care se plimbau douăzeci de fazani.
Fără a sta mult pe gânduri, Raj a tăiat toţi fazanii, l-a ales pe cel mai gras şi i l-a dus plocon nevestei zamindarului.
— Să n-ai nicio îndoială, stăpână, ăsta-i fazanul cel mai gras, — a zis flăcăul. Ca să nu greşesc, am tăiat toate păsările, am cântărit-o pe fiecare-n palmă şi-am ales-o pe cea mai grea.
— Ram, Ram! (***) a gemut femeia. Pe loc se cuvine să ne descotorosim de el!
Dar de astă dată zamindarul şi-a adus singur aminte de învoială şi a spus:
— Las’ să ducă mâine caprele la păscut în pădure şi să nu vină acasă toată săptămâna.
Aflând care-i pădurea în care ţăranii săraci adună uscături, Raj a mânat într-acolo caprele stăpânului. Și-a făcut o colibă, asculta de dimineaţă până seara cântecele vesele ale păsărilor şi bea lapte de capră. Dacă un ţăran sărac trecea pe lângă el, băiatul îi dăruia câte o capră, uneori şi câte două. Peste o săptămână, din toată turma-i rămăsese doar un ied. Cântând un cântecel vesel, Raj îl mână către casă.
— Unde mi-s caprele, tâlharule? a strigat zamindarul, dând cu ochii de un singur ied. Am avut o sută de capre una şi una! Unde-s?
— Pe toate, milostive stăpâne, le-a mâncat tigrul. Ai avut mare noroc c-am rămas viu eu şi cu iezişorul ăsta!
Auzind de nenorocire, şi-a zgâriat zamindarul faţa cu unghiile, iar nevastă-sa şi-a sfâşiat straiele de necaz. Dacă s-au mai potolit oleacă, femeia i-a spus băiatului:
— Mâine, cum se crapă de ziuă, culege din livadă jumătate din banane, jumătate din portocale și jumătate din piersici.
— Am înţeles, stăpână! Totul va fi făcut întocmai cum ai poruncit — răspunse sluga, plecându-se înaintea ei.
Şi, înarmându-se cu un cuţit bine ascuţit, Raj se urcă dimineaţa în bananier. A tăiat câte o jumătate din fiece banană și-a zvârlit-o la pământ. Sfârșind cu bananele, a rezemat scara de portocal și-a tăiat câte o jumătate din fiece portocală. Apoi a făcut la fel cu piersicile.
Când s-a ivit în livadă zamindarul cel zgârcit, a văzut că toată recolta-i era prăpădită. Pe pâmânt erau împrăștiate jumătăţi de banane, de portocale și de piersici, iar celelalte jumătăţi spânzurau în pomi.
— Marș din casa mea! a răcnit zamindarul. Ai făcut praf dintr-o recoltă pe care mi s-au dat o sută de rupii! Şterge-o, sau te strâng de gât!
— V-am împlinit porunca și nimic mai mult — a răspuns supusă sluga. Domniile-voastre mi-aţi poruncit să tai jumătate din poame și-așa am și făcut. Dar dacă mă alungi cu tot dinadinsul, eu plec. Numai, înainte de plecare, îngăduie-mi să-ți tai urechea dreaptă.
— Of, ce tot spui! s-a înspăimântat zamindarul. Acu’ n-am timp să stăm de vorbă. Ne-om înţelege mâine!
Şi-a rupt-o de fugă spre casă. Acolo a dat de nevastă-sa și i-a zis:
— Hai să ascundem tot ce-i demâncare și să fugim la noapte la oraș, la taică-tău. Băiatul nu poate rămâne fără mâncare şi va pleca în satul lui. Apoi ne vom întoarce și vom trăi ca mai ‘nainte!
— Bine te-ai gândit! s-a bucurat femeia. Așa vom face. Deseară ne pregătim, iar la noapte, când sluga doarme, o ștergem pe nesimţite.
De cu seară și-a pregătit zamindarul o ditai lada, a vârât într-însa pui fripţi, prăjituri, tot felul de bunătăţi și-a așteptat să se întunece bine. Dar Raj a prins de veste că zamindarul ascunde în ladă de-ale gurii şi-a priceput totul.
Pândindu-şi stăpânul când s-a dus la culcare, că trebuia să se odihnească pentru drumul lung, flăcăul a ridicat capacul şi s-a vârât în ladă.
La miezul nopţii s-au sculat încetişor zamindarul şi nevastă-sa, s-au îmbrăcat pe nesimţite şi-au pornit-o la drum. Zamindarul căra-n spinare lada în care era băiatul, pufnea toată vremea şi-şi certa femeia:
— De ce-ai luat atâta mâncare? Tare-i greu de dus!
Iar flăcăul şedea cuminte în ladă, înfuleca într-una şi se simţea ca un domn pe care slugile-l poartă în palanchin.
Curând hotărî zamindarul să facă popas, să se odihnească şi să îmbuce câte ceva. Ajungând pe un câmp, lângă o fântână, a lăsat jos lada şi i-a ridicat capacul. Sluga a ţişnit din ladă și, adunându-şi palmele la piept, a zis:
— O, bunii mei slăpâni! Nu vă supăraţi pe mine! Atât îmi sunteţi de dragi, că nicio zi nu mai pot trăi fără voi! Uite, de-aia, ca să nu mă despart de voi, m-am vârât şi-n ladă. Iar, ca să nu vă vină prea greu să mă purtaţi, am mâncat tot ce era într-însa.
— Nu, aşa nu mai pot trăi! a strigat zamindarul. Taie-mi urechea şi piei pentru totdeauna din ochii mei!
Băiatul scoase numaidecât cuţitul de la cingătoare, când nevasta zamindarulul îl opri şi se aruncă asupra bărbatului ei:
— Cum te vei înfăţişa înaintea părinţilor mei, aşa, fără o ureche? Toate neamurile vor râde de tine şi-şi vor bate joc!
— Ai dreptate! a oftat zamindarul şi i-a şoptit: Las’ că-ntr-o oră scap eu de ţincul ăsta!… Ei, slugă — a strigat apoi — e timpul să ne culcăm cu toţii! Pregăteşte-ne, din frunze şi crengi, aşternuturile!
Dacă a pregătit sluga aşternuturile, a târât zamindarul un aşternut lângă fântână şi i-a spus:
— Tu te culci aici, iar noi, lângă tine.
Numai ce-au adormit stăpânii, că Raj a tras binişor lângă fântână aşternutul nevestei zamindarului, iar pe al sau l-a târât într-o parte.
În cel mai întunecos ceas dinaintea răsăritului s-a furişat zamindarul către fântână, a pipăit aşternutul şi, apucându-şi nevasta, a zvârlit-o în fântână.
— În sfârşit, am scăpat de cel ce ne chinuia! a grăit el, plin de veselie. Scoală, femeie, şi hai să ne întoarcem acasă! Nu mai am a mă teme că-mi pierd urechea!
— Cine te chinuia și de cine ai scăpat, milostive stăpine? a auzit deodată lângă el glasul slugii.
Înțelegând ce se întâmplase, s-a luat zamindarul cu mâinile de cap şi a pornit-o în tăcere către oraş. Trebuia acu’ să-i vestească pe părinții nevestei de nenorocire.
Dar Raj ştia care-i cel mai scurt drum pân’ la oraș. Alergând într-un suflet la tatăl fostei lui stăpâne, i-a spus:
— Stăpâna m-a trimis. S-a-ntâmplat o nenorocire. Bărbatul ei a înnebunit şi vine-ncoace să vă ucidă. Stăpâna zice: “Roagă-i să-l lege pe bărbatu-meu şi să-i pună douăzeci de lipitori la ceafă. Asta-l face să-şi vină grabnic în fire!”
Grăind aşa, Raj o luă din nou la picior, în întâmpinarea zamindarului.
— Stăpâne! i-a strigat el încă de departe. Am fost la tatăl stăpânei, care ți-a pregătit o primire pe cinste.
Abia a pus zamindarut piciorul în casa nevesti-si, că patru slugi vânjoase s-au şi năpustit asupră-i, l-au legat de mâini şi de picioare şi i-au aşezat pe ceafă douăzeci de lipitori.
Văzând zamindarul cu câtă bucurie îi râdea sluga, a priceput cine-i pregătise o asemenea primire.
— Nemernicule! a răcnit el, cu glasul schimbat. Ia-mi urechea şi du-te unde ştii! Mai bine fără o ureche, decât să am de-a face cu un diavol ca tine!
Raj atâta aștepta. S-a repezit la zamindar, ia tăiat urechea dreaptă și dus a fost!
Iar zamindarul cel zgârcit a stat cu lipitorile la ceafă, până i-a venit nevasta: spre norocul ei, fântâna avea apă puţină și trecătorii au putut-o scoate dimineaţa.
Iar zamindarul s-a întors acasă așa, fără o ureche.
De atunci, ori de câte ori încerca să înşele un ţăran, acela zicea:
— Mă duc să-l chem pe Raj!
Şi zamindarul îndată fugea în casă şi, de frică, punea zăvoarele la poartă şi la toate uşile.

* Zamindar – Moșier.
** Ana – Monedă cu valoare foarte scăzută.
*** “Ram, Ram” ! — exclamație care corespunde cu “Dumnezeule”.