Privighetoarea

Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi.

Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

        “Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: “Doamne! Ce frumos cântă!”

        Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: “Ceva mai frumos nu se poate!”

        Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut şi învăţaţii scriau sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării.

        Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre palat şi despre grădină. “Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărţile.

        – Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu? Trebuie să aflu din cărţi?

Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna.

        – Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum se face că eu până acuma n-am ştiut nimic?

        – N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfăţişat niciodată la curte.

        – Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă ştie ce am şi numai eu nu ştiu.

        – Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o găsesc.

Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi.

        – Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii.

        – Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, aşa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare.

Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.

        În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus:

        – Eu ştiu unde-i privighetoarea aceea şi am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care-i săracă şi bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că-mi dau lacrimile şi când o aud parcă m-ar săruta mama.

        – Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte.

Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.

        – I-auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta!

        – Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă.

Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într-o baltă.

        – Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoţeii din templu.

        – Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi deodată privighetoarea a început să cânte.

        – Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi-o cum cântă! Uite-o colo sus! Şi le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică şi cenuşie.

        – Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aş fi închipuit că-i aşa; e atât de mică şi de ştearsă! Eu cred că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei.

        – Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi.

        – Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi.

        – Parc-ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s-o vadă.

        – Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e şi el acolo.

        – Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate.

        – Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul.

La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi.

        În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap.

        Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulţumit şi i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns.

        – Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.

        – E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte şi au luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora.

        A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa.

        Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea.

        Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea.

        – Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul.

Nu era însă o carte, era o jucărie într-o cutie, o privighetoare făcută cu meşteşug, care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine şi safire. Dacă băgai în ea o cheie şi o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Şi în timp ce cânta, dădea din coadă şi strălucea de aur şi de argint. La gât purta o cordeluţă pe care era scris aşa: “Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de cea a împăratului Chinei”.

        – Minunat lucru! au spus cu toţii şi omul care adusese pasărea asta meşteşugită a căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială.

        – Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos!

        Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea adevărată cânta în felul ei şi privighetoarea cealaltă cânta când nişte suluri de metal se învârteau într-însa.

        – Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzică al curţii; ea nu poate cânta decât după tact, aşa cum se cântă la şcoala mea de muzică.

Au lăsat-o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot aşa de mult ca şi privighetoarea cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfăţişare şi strălucea ca un giuvaer.

        A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n-a obosit. Toţi voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei.

        – Cum se poate una ca asta? s-a mirat împăratul.

Şi toţi curtenii au fost de părere că privighetoarea e o fiinţă foarte nerecunoscătoare.

        – Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată.

        Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când auzeau aceeaşi bucată, dar tot n-o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât privighetoarea cea adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi pietrele scumpe, dar chiar şi în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru.

        – Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poţi să ştii niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poţi să-ţi dai seama de tot ce se întâmplă, poţi s-o deschizi şi să arăţi gândirea omenească, să arăţi cum sunt sulurile, cum se învârtesc şi cum se perindă unele după altele!

        – Chiar aşa sunt şi gândurile noastre! au spus cu toţii şi maestrul a căpătat învoirea să arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s-o pună să cânte ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o şi au fost grozav de mulţumiţi, parcă s-ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Şi toţi au spus: “O!”, şi şi-au ridicat în sus degetul arătător şi au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: “Cântă frumos, melodia e la fel, dar lipseşte ceva, nu ştiu ce anume, dar lipseşte!”

Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită îşi avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i şi ea acuma căpătase un titlu mai mare, era “Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale” şi avea rangul întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima şi inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de volume; era o lucrare aşa de savantă şi de lungă şi plină de cuvintele chinezeşti cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au citit-o şi au înţeles-o, fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare.

        Şi aşa a trecut un an. Împăratul, curtenii şi toţi ceilalţi chinezi ştiau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma mai mult decât oricând. Puteau să cânte şi ei cu ea şi aşa chiar şi făceau. Toţi copiii de pe uliţă cântau şi împăratul cânta şi el. Era ceva minunat.

        Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul şedea în pat şi o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură şi ceva a plesnit. Toate rotiţele s-au desfăcut şi muzica s-a oprit.

        Împăratul a sărit repede din pat şi a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă? Au adus atunci un ceasornicar şi acesta, după multă vorbărie şi cercetare, a dres puţintel pasărea, dar a spus că de-acuma înainte trebuie cruţată, fiindcă zimţii de pe suluri s-au tocit şi e cu neputinţă să se facă alţii noi în aşa fel încât să meargă bine muzica. Mare mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte şi încă şi asta era prea mult. Maestrul de muzică a ţinut însă o mică cuvântare cu vorbe mari şi a spus că lucrul merge tot aşa de bine ca şi mai înainte şi dacă a spus el aşa, atunci aşa a fost!

        Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire adâncă şi adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe stradă în faţa palatului şi tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului.

        – P! spunea sfetnicul şi clătina din cap.

Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea credea că a murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieşiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar împăratul încă nu murise. Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi lângă el pasărea cea plăsmuită.

        Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe piept. A deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o coroană de aur şi ţinea într-o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieşeau nişte capete ciudate, unele urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele cele rele şi faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se aşezase pe inimă.

        – Îţi mai aduci aminte de noi? întrebau ele.

Şi îi povesteau o sumedenie de lucruri şi el asculta şi-l treceau sudorile.

        – N-am ştiut că-i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată toba cea mare, să nu mai aud ce spun!

Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau.

        – Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva! Ţi-am dat aur şi pietre scumpe, ţi-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă, cântă ceva!

        Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte cumplită.

        Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea adevărată; şedea pe-o creangă şi cânta. Auzise că împăratul era bolnav şi venise acuma să-i aducă mângâiere şi speranţă. Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până şi Moartea asculta şi spunea: “Mai cântă, privighetoare, mai cântă!”

        – Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai coroana împăratului?

Şi Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc trandafirii albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată cu lacrimile celor rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina ei şi a zburat pe fereastră ca o ceaţă rece şi albă.

        – Îţi mulţumesc, a spus împăratul, îţi mulţumesc, pasăre cerească, acuma ştiu cine eşti. Te-am alungat din împărăţia mea, dar tu nu te-ai supărat pe mine şi ai venit şi cu cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aş putea să te răsplătesc?

        – M-ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te-am făcut să plângi şi asta n-am să uit niciodată; acestea-s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului. Acuma dormi şi eu am să-ţi cânt. Când ai să te deştepţi, ai să fii sănătos şi puternic.

        Privighetoarea a cântat iar şi împăratul a adormit; dulce şi molcom îi era somnul! Când s-a trezit, soarele răsărise şi strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese; toţi credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo şi cânta.

        – Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânţi numai când ai să vrei tu şi pe pasărea asta plăsmuită am s-o sfărâm în bucăţi.

        – Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut şi ea lucru bun cât a putut, păstreaz-o ca şi până acum! Eu nu stau aici în palat, nu-mi place, dar poţi să mă chemi şi dacă mi-o plăcea şi mie am să vin seara şi am să stau la fereastră şi am să-ţi cânt ca să te înveseleşti, dar totodată şi ca să te gândeşti la multe lucruri. În cântecele mele am să pomenesc de cei fericiţi, dar şi de cei necăjiţi; am să-ţi vorbesc de ce e rău şi de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta şi tu nu ştii. Pasărea cântătoare zboară în toate părţile şi la coliba pescarului sărac, şi pe acoperişul ţăranului, la toţi cei care-s departe de tine şi de curtea ta. Inima ta mi-i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin şi am să-ţi cânt. Numai un lucru trebuie să-mi făgăduieşti.

        – Tot ce vrei! a spus împăratul şi s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti şi şi-a strâns la inimă sabia care era de aur greu.

        – Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îţi spune tot ce se întâmplă; aşa are să fie şi mai bine.

Şi privighetoarea şi-a luat zborul. Slujitorii au venit şi toţi credeau că împăratul a murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; şi el le-a spus bună dimineaţa.