Prințesa Roasca – Broasca

A fost odată ca niciodată. A fost odată, într-o anume împărăţie, un împărat care avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl chema Ivan-Ţarevici.
Într-o zi, împăratul şi-a chemat feciorii şi le-a zis:
– Dragii mei copii! Acum aţi crescut mari cu toţii, e timpul să vă gîndiţi la însurătoare!
– Păi, tăicuţule, la cine să ne ducem noi în peţit?
– Uite cum faceţi: luaţi câte o săgeată, puneţi-o în arcul bine întins şi sloboziţi-o fiecare în altă parte. Şi unde îi va cădea săgeata, acolo să meargă fiecare dintre voi în peţit.
Cei trei fraţi ieşiră în curtea mare a palatului, apoi fiecare din ei îşi întinse arcul şi trase.
Săgeata trasă de fratele mai mare a căzut într-o curte boierească, chiar în faţa iatacului fetei boierului şi copila o ridică.

Săgeata trasă de fratele mijlociu zbură pînă la curtea unui negustor şi căzu într-un frumos pridvor. Şi cum în pridvorul acela stătea fata negustorului, ridică ea săgeata.
Săgeata trasă. de Ivan-Ţarevici căzu într-o baltă mocirloasă şi o ridică Roasca-Broasca…
Fraţii mai mari, de cum plecară să-şi caute săgeţile, le găsiră numaidecît: unul — în iatacul boieresc, celălalt — în curtea negustorului. Ivan-Ţarevici însă, multă vreme nu izbuti să-şi găsească săgeata. Două zile încheiate cutreieră el pădurile şi munţii, iar în cea de-a treia nimeri într-o baltă mlăştinoasă. Cand colo, ce să vadă? Roasca-Broasca şedea pe un bolovan ţinând săgeata lui. Când Ivan-Ţarevici vru s-o ia la fugă şi să se lase păgubaş de chilipirul peste care dăduse, Roasca-Broasca îi zise:
– Oac-oac, Ivan-Ţarevici! Vino de-ţi primeşte săgeata, iar pe mine ia-mă de nevastă.
Mâhnit, Ivan-Ţarevici, îi răspunse:
– Cum să te iau de nevastă? O să-şi bată joc toată lumea de mine!
– Ia-mă de nevastă, Ivan-Ţarevici, şi n-o să-ţi pară rău!
Ivan-Ţarevici a chibzuit, a chibzuit, apoi a luat-o pe Roasca-Broasca, a învelit-o într-o batistă şi a adus-o la palat.

Când au venit fraţii mai mari, au prins a povesti unde nimerise săgeata fiecăruia dintre ei.
Şi-a povestit şi Ivan-Ţarevici păţania. Fraţii au început să râdă de el, dar tatăl i-a zis:
– Ia-o pe Roasca-Broasca, altminteri — n-ai încotro!
Şi iată că s-au sărbătorit trei nunţi dintr-o dată şi s-au însurat feciorii împăratului: cel mare — cu tânăra boieroaică, cel mijlociu — cu fata negustorului, iar Ivan-Ţarevici — cu Roasca-Broasca.
A doua zi după nuntă, împăratul şi-a chemat feciorii şi le-a zis:
– Ei, scumpii mei feciori, iată-vă însuraţi pe toţi trei. Acum aş dori să aflu: ştiu soţiile voastre să coacă pâine? De aceea până mâine să-mi coacă fiecare din ele câte o pâine mare, rotundă, albă şi bine crescută.
S-au închinat feciorii în faţa părintelui lor şi au plecat.
Dar Ivan-Ţarevici s-a întors în palatele sale tare posomorât: de gânduri împovărat, cu capul mai jos de umeri plecat.
– Oac-oac, Ivan-Ţarevici, i-a zis Roasca-Broasca, de ce te-ai întristat aşa? Ţi-a spus vreo vorbă de mustrare tatăl tău?
– Cum să nu fiu trist! i-a răspuns Ivan-Ţarevici. Tăicuţul meu a poruncit ca până mâine la gustarea de dimineaţă, tu să coci singură o pâine mare, rotundă, albă şi bine crescută…
– Nu fi supărat, Ivan-Tarevici! Mai bine culcă-te, dormi şi te odihneşte: noaptea e un sfetnic bun!
Îndată ce s-a culcat Ivan-Ţarevici, Roasca-Broasca îşi lepădă pielea de broască şi se prefăcu într-o mindreţe de copilă, Preaînţeleapta Vasilisa — atât de frumoasă cum n-ai putea nici în poveste s-o găseşti, nici cu pana s-o zugrăveşti!

A luat un ciur des şi nişte site mai mărunte de a cernut făina de grâu, a frământat un aluat alb şi a copt o pâine moale şi pufoasă, ba a mai şi împodobit-o cu felurite desene ciudate: pe margini — oraşe şi palate, grădini şi turnuri, deasupra — păsări zburând, dedesubt — fiare sălbatice alergând.
Dimineaţa Roasca-Broasca îl trezi pe Ivan-Tarevici:
– E timpul, Ivan-Tarevici, scoală-te să duci pâinea!
Când Ivan-Tarevici a văzut pâinea — tare s-a mai minunat: nu văzuse niciodată pînă atunci o pâine ca aceea!
A aşezat pîinea pe o tavă de aur şi i-a dus-o tatălui său.
Au venit şi fraţii mai mari, au adus şi ei pâinile lor, doar că la ele nu prea aveai ce vedea: pâinea fiicei boierului era cam arsă, iar a fetei negustorului ieşise crudă şi prăvălită pe-o coastă.
Împăratul primi mai întâi pîinea feciorului celui mare şi când o văzu porunci să fie dată dulăilor din curte.
Apoi primi pâinea feciorului mijlociu şi zise:
– O pâine ca asta poţi mânca numai dacă mori de foame!
Veni şi rândul lui Ivan-Tarevici. Primind pâinea adusă de el, împăratul zise:

– O pâine ca asta trebuie mâncată numai la zile de mare sărbătoare!
Şi pe dată le dădu feciorilor o nouă poruncă:
– Aş dori să aflu cum ştiu soțiile voastre să ţeasă. Luaţi deci mătasă, fir de aur, de argint şi puneţi-le să-mi ţeasă cu mâinile lor până mâine, fiecare, câte un covor!
S-au întors feciorii mai mari la soţiile lor şi le-au vestit porunca împăratului. Soţiile au chemat pe mame, pe dădace sau doar pe nişte slujnice frumoase — să le dea o mână de ajutor la ţesutul covoarelor. Şi numaidecât mamele, dădacele, fetele slujnice s-au adunat cu toatele şi s-au pus la treabă — cu fir de aur şi de argint să ţeasă, cu fir de mătasă — să coasă…
Ivan-Ţarevici însă s-a întors acasă tare posomorât, de gânduri împovărat, cu capul mai jos de umeri plecat.
– Oac-oac, Ivan-Ţarevici i-a zis Roasca-Broasca, de ce eşti aşa de trist? Ţi-a spus vreo vorbă de dojană tatăl tău?
– Cum să nu fiu trist? i-a răspuns Ivan-Ţarevici. Tăicuţul meu a poruncit să-i ţeşi în noaptea asta un covor înflorat!
– Nu fi supărat, Ivan-Ţarevici! Mai bine culcăte şi dormi: noaptea e un sfetnic bun!
Îndată ce s-a culcat Ivan-Ţarevici, Roasca-Broasca îşi lepădă pielea de broască, se prefăcu iar în mândreţea de copilă Preaînţeleapta Vasilisa şi începu să ţeasă covorul. De-mpungea cu acu-odată — răsărea floarea-nflorată, a doua oară de-mpungea — cel mai iscusit model se-arăta, când împunse-a treia oară — păsări sprintene zburară… Nici nu se arătaseră zorile şi covorul fu gata.
Când s-a trezit Ivan-Ţarevici şi când a văzut covorul, vai! ce s-a mai minunat: era atât de frumos cum n-ai putea nici cu gândul să gândeşti, nici în vis să-nchipuieşti, ci, poate, doar în poveste să povesteşti!
Şi iată că s-au înfăţişat împăratului tustrei fraţii, ca să-i aducă fiecare covorul ţesut. Împăratul a luat întâi covorul fiului mai mare şi după ce-l privi, rosti:
– Ăsta doar la poartă să fie aşternut!
Primi covorul adus de fiul mijlociu, îl privi şi zise:
– Covorul acesta să fie numai acoperămînt pentru cai când plouă!
Primi covorul de la Ivan-Ţarevici, îl privi şi zise:
– Iar acest covor să fie aşternut la cele mai mari sărbători în iatacul meu!
Şi pe dată, împăratul dădu o nouă poruncă: tustrei feciorii să poftească, împreună cu soţiile lor, la ospăţul ce are să-l dea la palat: dorea împăratul să vadă care dintre ele dansează cel mai bine.
Şi au plecat cei trei fraţi — fiecare acasă la el. Ivan-Ţarevici mergea tare mâhnit zicându-şi în sinea lui: „Cum o s-o duc eu pe Roasca-Broasca mea la ospăţul împăratului?” Când a ajuns, Roasca-Broasca l-a întrebat:
– Ce, iar eşti trist, Ivan-Ţarevici? Iar eşti de gânduri împovărat, cu capul mai jos de umeri plecat?
– Cum să nu mă întristez? i-a zis Ivan-Ţarevici. A poruncit tăicuţul ca mâine, să te duc la ospăţul ce are să-l dea la palat…
– Nu mai fi îndurerat! Culcă-te şi dormi: noaptea e un sfetnic bun!
A doua zi, când era vremea să plece la ospăţ, Roasca-Broasca i-a zis:
– Ivan-Ţarevici, du-te singur la ospăţul împăratului că eu o să vin în urma ta. Când o să auzi zarvă şi tunete să nu te sperii, ci să spui: „Aceasta, de bună seamă, e broscuţa mea care vine în cutioara ei!”
Şi Ivan-Ţarevici s-a dus singur la ospăţul împăratului.
Fraţii mai mari însă au venit la palat împreună cu soţiile, dichisite şi gătite amândouă, nevoie mare. Cum au venit au şi început să-l ia în râs pe Ivan-Tarevici:
– Păi, cum aşa, frate, ai venit singur, fără soţie? Trebuia s-o fi adus măcar învelită în batistă, ca să ascultăm şi noi cum orăcăie.
Deodată se auziră tunete şi o zarvă nemaipomenită — de se zgudui, se cutremură până-n temelii palatul. Toţi oaspeţii s-au speriat, au sărit de pe la locurile lor, s-au zăpăcit, de nu mai ştiau ce să facă. Iar Ivan-Tarevici a zis:
– Nu vă fie teamă, dragi oaspeţi! Aceasta, de bună seamă, e broscuţa mea care vine în cutioara ei!
Au dat buzna cu toţii la ferestre şi ce să vadă? Servitori iuţi de picior aleargă, călăreţi vajnici gonesc, iar în urma lor zboară o caleaşcă de aur, cu o pereche de cai murgi înhămaţi la ea.
Caleaşca a tras în faţa pridvorului, dar din ea n-a coborât o broască ci însuşi Preaînţeleapta Vasilisa, frumoasă, că la soare te puteai uita dar la dânsa — ba. Toţi oaspeţii se minunau, o priveau fermecaţi şi rămaseră muţi de uimire…
Preaînţeleapta Vasilisa l-a luat de mână pe Ivan-Ţarevici şi s-au aşezat amândoi la mesele din lemn de stejar acoperite cu feţe înflorate…
Şi s-au pus oaspeţii să mănânce, să bea, să se veselească.
Preaînţeleapta Vasilisa bea, dar potirul nu-l golea, şi resturile în mâneca stângă le-arunca. Iar după ce a mâncat friptură de lebădă — aruncă oasele în mâneca dreaptă.
Soţiile fraţilor mai mari văzură lucrul acesta şi, fuguţa şi ele: ce nu puteau să bea — şi una şi alta în mânecă-şi turna, din mâncare ce le rămânea — şi una şi alta în cealaltă mânecă arunca. Dar de le-ai fi întrebat de ce fac asta — n-ar fi ştiut a spune.
Îndată ce s-au ridicat oaspeţii de pe la mese, a început să cânte muzica şi s-a pornit dansul. Preaînţeleapta Vasilisa s-a dus şi ea să danseze cu Ivan-Tarevici.
Când îşi flutură odată mâneca stângă — se ivi pe negândite un lac, iar când îşi flutură mâneca dreaptă — lebede albe prinseră a pluti pe lac. Atât împăratul cât şi oaspeţii mult se mai minunară. Dar de cum termină ea să danseze totul se făcu nevăzut: şi lacul şi lebedele cele albe…
S-au dus să danseze şi soțiile fraţilor mai mari. Numai că ele când şi-au fluturat mâneca stângă — i-au stropit pe toţi musafirii, iar când şi-au fluturat-o pe cea dreaptă — i-au împroşcat cu oase şi resturi, ba mai-mai să-i scoată un ochi însuşi împăratului. Supărat, împăratul a poruncit să fie alungate amândouă din odăile sale.
Când ospăţul se apropia de sfârşit, Ivan-Ţarevici găsi o clipă liberă şi trase o fugă până acasă. Căută pielea de broască şi o puse pe foc.
La întoarcerea acasă, Preaînţeleapta Vasilisa — îndată băgă de seamă că pielea ei de broască nu-i nicăieri. S-a repezit s-o caute. A căutat-o cât a căutat-o, şi cum de găsit n-a găsit-o, i-a zis lui Ivan-Ţarevici:
– Ah, Ivan Ţarevici, cum de-ai făcut una ca asta?! De ce mi-ai pus pe foc pielea de broască? Dacă ai mai fi avut răbdare încă trei zile, aş fi fost pe veci a ta. Acuma însă, rămâi cu bine, să mă cauţi peste nouă mări şi nouă ţări, la capătul pământului, în ţara-nsorită a lui Koşcei cel fără de moarte. De-abia după ce-ai să rupi trei perechi de cizme de fier, şi-ai să mănânci trei pâini de fier — ai să mă găseşti tu pe mine…
Spuse asta, se prefăcu într-o lebădă albă şi îşi luă zborul pe fereastră.
Ivan-Ţarevici rămase nemângâiat şi grozav de îndurerat. Dar se pregăti de drum: îşi luă arcul şi săgeţile, încălţă cizme de fier, îşi puse într-o desagă trei pâini de fier şi porni să-şi caute soţia, pe Preaînţeleapta Vasilisa.
Dacă a mers mult ori puţin, dacă a ajuns departe ori aproape, cine să ştie? — repede doar povestea se povesteşte, mai anevoie fapta se săvârşeşte — atâta ştim că după o vreme a rupt două perechi de cizme de fier şi a mâncat două pâini de fier. Şi cum mergea el aşa, a întâlnit într-o zi un bătrânel împovărat de ani.
– Bună ziua, bunule, i-a zis Ivan-Ţarevici.
– Bună ziua, voinicule! Ce cauţi şi-ncotro mergi?
Iar Ivan-Ţarevici i-a povestit bătrânelului oful său.
– Eh, Ivan-Ţarevici, i-a zis bătrânelul, de ce ai pus pe foc pielea de broască? Doar nu tu o îmbrăcasei cu ea şi de aceea nu se cădea să i-o scoţi tu!
Preaînţeleapta Vasilisa s-a născut mai şireată şi mai înţeleaptă decât tatăl ei, Koşcei cel fără de moarte, de aceea s-a mâniat pe ea şi i-a poruncit să se prefacă vreme de trei ani în broască. Dar ce-ţi tot zic eu, că doar cu vorba nu înlături nenorocirea. Uite, ţine ghemul acesta şi încotro s-o rostogoli el, într-acolo să te îndrepţi şi tu.
Ivan-Ţarevici i-a mulţumit bătrânelului şi a pornit în urma ghemului primit.
Ghemul se rostogolea peste munţi cu piscuri înalte, peste păduri întunecate, se rostogolea peste pajişti verzi şi mănoase, prin bălţi urâte, mlăştinoase, se rostogolea peste locuri pustii, uricioase, iar Ivan-Ţarevici tot mergea în urma lui, nicăieri nu se oprea, nicăieri nu se-aşeza. A mers el şi-a tot mers, până a rupt cea de-a treia pereche de cizme de fier, până a mâncat şi a treia pâine de fier şi a ajuns la un codru des, de nepătruns.
Chiar atunci se întilni cu un urs.
„N-ar fi rău să omor ursul ăsta! îşi zise Ivan-Ţarevici. Că n-am nici un fel de merinde.”
Tocmai îşi potrivi săgeata şi ochi, când îl auzi pe urs vorbindu-i în grai omenesc:
– Nu mă omorî, Ivan-Ţarevici! Că o să-ţi fiu şi eu cândva de folos.
Şi Ivan-Ţarevici nu s-a atins de urs. I s-a făcut milă de el, aşa că şi-a văzut de drum.
Cum mergea el aşa printr-o câmpie întinsă, ce să vadă? Chiar deasupra capului său zbura un răţoi de toată frumuseţea. Ivan-Ţarevici îşi întinse arcul gata să sloboadă o săgeată ascuţită asupra răţoiului, cînd acesta îi vorbi în grai omenesc:
– Nu mă omorî, Ivan-Ţarevici! că o să-ţi fiu şi eu cândva de folos.
Iar lui Ivan-Ţarevici i s-a făcut milă de răţoi şi nu s-a atins de el, ci, aşa flămând cum era, şi-a văzut mai departe de drum.
Deodată îi ieşi în cale alergând un iepure urecheat.
„O să omor iepurele, îşi zise Ţarevici, că nu mai pot de foame…”
Ochi, întinse arcul, dar iepurele îi vorbi cu grai omenesc:
– Nu-mi lua viaţa, Ivan-Ţarevici! Că o să vină vremea când o să-ţi fiu şi eu de folos.
Şi de iepure i se făcu milă lui Ivan-Ţarevici, aşa că-şi văzu de drum mai departe. După o vreme ajunse la marea cea albastră şi, ce să vadă? chiar pe ţărm, culcat pe nisipul galben, un peşte, o ştiucă mai mult moartă decât vie.
Ivan-Ţarevici îşi zise:
– De data asta n-am ce face, o să mănânc ştiuca! Mi-e tare foame şi nu mai pot răbda!
– Ah, Ivan-Ţarevici, rosti ştiuca, fie-ţi milă de mine şi nu mă mânca, mai bine aruncă-mă în marea cea albastră!
Lui Ivan-Ţarevici i se făcu milă de ştiucă şi-o aruncă în mare, apoi porni mai departe de-a lungul ţărmului, în urma ghemului său.
Să fi mers mult, să fi mers puţin, cine mai ştie? doar că la o vreme, tot rostogolindu-se ghemul ajunse într-o pădure, chiar în faţa unei colibe rotitoare pe picior de găină. Ivan-Ţarevici rosti:
– Colibă, colibioară, opreşte-te cu faţa la mine, pădurea la spate-ţi rămână!
Coliba, ascultând de vorba lui, se întoarse cu spatele către pădure şi cu faţa spre el. Ivan-Ţarevici intră în colibă şi ce să vadă? pe vatră stătea culcată Baba-Cloanţa-Cotoroanţa. Văzîndu-l pe Ţarevici, l-a întrebat:
– De ce ai venit la mine, mândrule voinic? De bună voie, sau de
nevoie?
– Ah, Babă-Cloanţă-Cotoroanţă, mai bine mi-ai da întâi să mănânc şi să beau şi mi-ai pregăti baia cu aburi, şi-abia după aceea m-ai lua la întrebat.
– Că bine spui, i-a răspuns Baba-Cloanța.
Apoi i-a dat lui Ivan-Ţarevici să mănânce şi să bea şi i-a pregătit baia cu aburi, iar Ivan-Ţarevici i-a povestit că o caută pe soţia sa, Preaînţeleapta Vasilisa.
– Ştiu, ştiu! zise Baba-Cloanta. Ea este acuma la ticălosul acela de Koşcei cel fără de moarte. Va fi tare greu să ajungi la ea, căci cu Koşcei n-o prea poţi scoate la capăt: pe el nici săgeata, nici sabia nu-l poate răpune. Da aceea nu se teme de nimeni.
– Dar moartea lui, unde se află?
– Moartea lui stă într-un vârf de ac şi acul acela se află-ntr-un ou; oul — se află în rață; rața e în iepure; iepurele e într-un sipet ferecat şi sipetul — în vârful unui stejar bătrân. Iar stejarul acela creşte într-un codru de nepătruns.
Apoi Baba-Cloanța i-a spus lui Ivan-Ţarevici cum ar putea să răzbească până la stejarul cu pricina. Aşa că Ivan-Ţarevici i-a multumit şi a pornit la drum.
I-a trebuit mult până să răzbească prin codri de nepătruns şi să străbată bălti mlăştinoase, dar până la urmă a ajuns la stejarul lui Koşcei. Stejarul acela îşi proptise vârful printre nouri, rădăcinile îi erau răspândite în pământ pe o sută de verste jur-imprejur, iar crengile lui acopereau strălucirea soarelui. Şi tocmai în vârful stejarului — se afla sipetul ferecat. Ivan-Ţarevici se tot uita la stejar şi nu ştia cum să facă să ia sipetul…
„Eh, gândi el, pe unde-o fi oare ursul? El m-ar putea ajuta!”
Abia îşi termină gândul că ursul se şi înfăţişă: alergă într-un suflet şi smulse stejarul din pământ cu rădăcină cu tot. Din vârful lui căzu sipetul care se sfărâmă în bucătele.
Din sipet ieşi iepurele care o luă la goană.
„Pe unde-o fi iepurele „meu? gândi Ţarevici. Negreşit că doar el l-ar putea ajunge din urmă pe iepurele ăstălalt…”
Abia îşi termină gândul că iepurele se şi înfătişă: îl ajunse din urmă pe celălalt iepure şi-l sfîşie în două.
Atunci, din iepurele sfâşiat îşi luă zborul o rată, care se ridică sus-sus în înaltul cerului. „Pe unde-o fi răţoiul meu?” gândi Ţarevici. Iar rătoiul se şi repezise în zbor după rată şi o lovea cu ciocul în cap. Raţa scăpă oul şi oul căzu în marea albastră…
Ivan-Ţarevici se întristă; stătea pe tărmul mării şi gândea:
„Pe unde-o fi ştiuca mea? Ea ar găsi oul pe fundul mării!”
Când colo, văzu un peşte, o ştiucă — ce se apropia de ţărm înotând şi având în dinţi un ou:
– Ţine, Ivan-Ţarevici!
Ivan-Ţarevici se bucură, sparse oul, scoase acul şi-i rupse vârful. Îndată ce-l rupse – pieri Koşcei cel fără de moarte, prefăcându-se într-o pulbere din cea mai măruntă.
Ivan-Ţarevici se duse la palatele lui Koşcei. Preaînţeleapta Vasilisa îi ieşi în întâmpinare şi îi zise:
– Ei, Ivan-Ţarevici, acum, că ai fost în stare să mă cauţi şi să mă găseşti, voi fi pe veci a ta!
Ivan-Ţarevici alese cel mai bun armăsar din grajdul lui Koşcei şi încălecând împreună cu Preaînţeleapta Vasilisa, se întoarse în împărăţia sa.
Acolo au trăit amândoi în prietenie, dragoste şi bună înţelegere.