Poveste despre merele tinereții și apa vie

A fost odată ca niciodată. A fost odată, într-o oarecare ţară, într-o oarecare împărăţie, un împărat care avea trei feciori: pe cel mai mare îl chema Fedor, pe cel mijlociu — Vasili, iar pe mezin — Ivan.
Împăratul era bătrân, foarte bătrân şi îşi pierduse vederea — a orbit, dar auzise că undeva departe, la capătul pământului, peste nouă mări şi nouă ţări, se află o grădină în care cresc merele tinereţii şi o fântână cu apă vie. Dacă bătrânul ar mânca un singur măr din acelea — ar întineri, iar dacă şi-ar spăla cu apă vie ochii săi orbi, ar vedea din nou.
Împăratul făcu un ospăţ cum nu s-a mai pomenit, chemă la ospăţ pe toţi prinţii şi boierii şi le zise:
– Oare se găseşte printre voi, copiii mei, unul ales între aleşi, îndrăzneţ între indrăzneţi, care ar vrea să se ducă peste nouă mări şi nouă ţări, departe, la capătul pământului ca să-mi aducă merele tinereţii şi, într-un urcior cu douăsprezece guri, apă vie? Aceluia i-aş lăsa moştenire jumătate din împărăţie.
Dar cei de faţă tăceau, vorba ceea: cel mare se ascunde după cel mijlociu, mijlociul după cel mic, iar celui mic — ce să-i mai ceri?
Atunci ieşi în faţă Ţareviciul Fedor şi zise:
– Nu ne rabdă inima să înstrăinăm împărăţia. O să plec la drum eu însumi ca să aduc părintelui şi împăratului meu merele tinereții şi, într-un urcior cu douăsprezece guri, apă vie.
Şi Tareviciul Fedor se duse la grajdurile împărăţiei, îşi alese un cal neîncălecat, îi puse un căpăstru-necăpăstruit, luă un bici — nebiciuit, potrivi douăsprezece chingi — neînchingate, şi încă una pe deasupra — nu de dragul frumusetii ci al trăiniciei… Şi porni Țareviciul Fedor la drum. De văzut — toti l-au văzut când a-ncălecat, dar nici unul n-a văzut încotro s-a îndreptat…
Dacă a mers aproape, ori a mers departe, dacă a mers în jos, ori a mers în sus, cine ştie? Atâta ştim doar că a mers zi de vară până-n seară, a mers până ziua se sfârşi şi soarele asfinți. Şi-aşa a ajuns la o răscruce, din care se despărțeau trei drumuri. În dreptul răscrucii se afla o lespede de piatră, se despărțeau trei drumuri. În dreptul răscrucii se afla o lespede de piatră, pe care stătea scris:
„Spre dreapta de porneşti — scapi tu, dar calul ți-l prăpădeşti. Spre stînga de porneşti — scapă calul, dar tu te prăpădeşti. Înainte de porneşti — te-aşteaptă însurătoarea”.
După ce chibzui puţin, Ţareviciul Fedor hotărî: „Hai s-o pornesc într-acolo unde mă aşteaptă însurătoarea”.
Şi coti pe drumul pe care îl aştepta însurătoarea. A mers şi a tot mers, pînă a ajuns în fata unui turn cu acoperişul de aur. Deodată, văzu alergând în calea lui o preafrumoasă copilă, care îi zise:
– Fecior de împărat, lasă-mă să te scot din şa, vino cu mine să te ospătezi cu bucate şi să dormi pe săturate.
– Nu pot, copilă dragă, de bucate n-am trebuintă, iar cu somnul — n-o să-mi scurtez drumul. Trebuie să merg mai departe.
– Fecior de împărat, nu te grăbi să pleci, grăbeşte-te mai bine să faci ceea ce-ți doreşte inima.
Şi preafrumoasa copilă îl scoase din şa şi îl duse în turn. I-a dat să bea, l-a ospătat şi-apoi în pat l-a aşezat. Dar de-abia apucă Țareviciul Fedor să se întindă la perete, că acea copilă răsturnă iute patul, şi el se prăbuşi jos în pivnită, unde era o groapă adâncă…
Dacă a trecut multă sau putină vreme, cine să ştie? Doar că într-o zi împăratul iar făcu un ospăţ, îi chemă pe prinți şi pe boieri şi le zise:
– Copii, care îndrăzneţ între îndrăzneţi, vrea să-mi aducă merele tinereţii şi, într-un urcior cu douăsprezece guri, apă vie? Aceluia i-aş lăsa moştenire jumătate din împărăţie.
Şi din nou: cel mare se ascunse după cel mijlociu, mijlociul după cel mic, iar celui mic — ce să-i mai ceri? Şi-atunci ieşi în faţă Ţareviciul Vasili:
– Tăicuţule drag, nu mă rabdă inima să las împărăţia pe mâini străine. O să plec la drum eu însumi, o să aduc lucrurile cerute şi o să ţi le ofer cu mâna mea.
Şi Ţareviciul Vasili se duse la grajdurile împărăţiei, alese un cal nelncălecat, îi puse un căpăstru-necăpăstruit, luă un bici-nebiciuit, potrivi douăsprezece chingi-neînchingite şi încă una pe deasupra.
Şi porni la drum Ţareviciul Vasili. De văzut — toţi l-au văzut când a-ncălecat, dar nici unul n-a văzut încotro s-a îndreptat… Şi iată că ajunse la răscrucea unde se afla lespedea de piatră şi citi:
„Spre dreapta de porneşti — scapi tu, dar calul ţi-l prăpădeşti. Spre stânga de porneşti — scapă calul, dar tu te prăpădeşti. Înainte de porneşti te-aşteaptă însurătoarea”.
Ţareviciul Vasili chibzui cât chibzui şi o luă înainte, pe drumul pe care-l aştepta însurătoarea. Ajunse la turnul cu acoperişul de aur. În calea lui alergă preafrumoasa copilă şi-l pofti să se ospăteze cu bucate şi să doarmă pe săturate.
– Fecior de împărat, nu te grăbi să pleci, grăbeşte-te mai bine să faci ceea ce îţi doreşte inina…
Şi ea l-a scos din şa şi l-a dus în turn. I-a dat să bea, l-a ospătat, şi-apoi în pat l-a aşezat.
Dar de-abia apucă Ţareviclul Vasili să se întindă la perete, că fata, răsturnă din nou patul şi el se prăbuşi în pivniţă. De-acolo, de jos, cineva întrebă:
– Cine cade din cer?
– Eu, Țareviciul Vasili. Dar cine e prizonier?
– Eu, Ţareviciul Fedor.
– Măi frate, da’ ştiu că am păţit-o!
Dacă a trecut multă sau puţină vreme, cine ştie? Doar că împăratul făcu ospăţ pentru a treia oară şi-i chemă pe prinţi şi pe boieri.
– Care îndrăzneţ între indrăzneţi vrea să-mi aducă merele tinereţii şi, într-un urcior cu douăsprezece guri, apă vie? Aceluia i-aş lăsa moştenire jumătate din împărăţie.
Şi din nou cel mare se ascunse după cel mijlociu, mijlociul după cel mic, iar celui mic — ce să-i mai ceri?
Şi — atunci ieşi în faţă Ivan-Ţarevici şi zise:
– Tăicuţule drag, revarsă binecuvântarea ta asupra mea, din creştetul capului meu înfierbântat, până la tălpile sprintenelor mele picioare, ca să ajung departe, la capătul pământului, să aflu, pentru tine merele tinereţii şi apa vie şi să-i mai aflu şi pe frăţiorii mei.
Şi împăratul îi dădu binecuvântarea sa. Iar Ivan-Țarevici se duse la grajdurile împărăţiei ca să-şi aleagă un cal după chibzuinţa şi dorinţa sa. Însă, de cum se uita la vreun cal — calul începea să tremure, iar de punea mâna pe vreunul — calul se prăbuşea la pământ.
Aşa că nu putu Ivan Țarevici să-şi aleagă un cal după chibzuinţă şi dorinţă. Ieşi îngândurat, cu capul mai jos de umeri plecat. Deodată îi ieşi în cale o slujnică bătrână de la curte:
– Bună ziva, Ivan-Țarevici! De ce eşti supărat şi-ntristat, dragul meu copil?
– Cum să nu mă întristez, bunicuţo, dacă nu pot găsi un cal după chibzuinţă şi dorinţă?
– Ehei, de mult ar fi trebuit să mă întrebi pe mine. Calul cel bun stă în pivniţă legat, cu lanţuri grele ferecat. Numai dacă izbuteşti să-l iei — o să ai cal după chibzuinţă şi dorinţă.
Ivan-Țarevici se duse la pivniţă, izbi cu piciorul uşa de fier şi uşa pivniţei se încovoie. Atunci el îşi luă avânt şi sări lângă calul cel bun, iar calul îşi puse picioarele din faţă pe umerii săi. Ivan-Ţarevici nu se clinti din loc. Şi-atunci, calul rupse lanţurile de fier, sări afară din pivniţă şi-l scoase şi pe Ivan-Țarevici de acolo. Ivan-Ţarevici îi puse un căpăstru necăpăstruit, îl înşeuă cu o şa neînşeuată, potrivi douăsprezece chingi neînchingate şi încă una pe deasupra — nu de dragul frumuseţii ci de dragul faimei lui de voinic.
Şi porni Ivan-Țarevici la drum. De văzut toţi l-au văzut când a-ncăle-cat, dar nici unul n-a văzut încotro s-a îndreptat… Când ajunse la răspântie — stătu Ivan-Țarevici să chibzuiască:
„Spre dreapta de porneşti — calul ţi-l prăpădeşti.” Şi-atunci, unde să mă mai duc fără cal? „Înainte de porneşti — te aşteaptă însurătoarea”; că doar n-am pornit la drum pentru asta. „Spre stânga de porneşti scapă calul”; ăsta-i cel mai bun drum pentru mine.
Şi coti pe drumul pe care calul scăpa, iar el se prăpădea. Dacă a mers mult sau puţin, dacă a mers în jos sau a mers în sus, dacă a mers peste pajişti înverzite, ori pe piscuri pietruite, cine să ştie? Atâta ştim, că a mers zi de vară până-n seară, a mers până ziua se sfârşi şi soarele asfinţi, şi-atunci dădu peste o colibă.
Coliba pe-un picior de găină stătea şi-o ferestruică avea.
– Colibă, colibă, te-opreşte cu faţa la mine, pădurea la spate-ţi rămână! Că eu, înăuntru voi intra, şi-afară iar m-oi strecura.
Coliba se opri cu spatele la pădure şi cu faţa la Ivan-Ţarevici. El intră dar firul peste umăr l-azvîrlea.
– Ptiu, ptiu! făcu ea, de când sunt n-am pomenit, de auzit n-am auzit, nici de văzut n-am văzut suflare rusească, dar azi, uite, chiar suflarea rusească, şi încă singură, a venit aici.
Ivan-Ţarevici zise la rândul lui:
– Ehei, Babă-Cloanţă-Cotoroanţă, păsării slobode te pripeşti — penele să-i jumuleşti, şi pe voinicul străin îl ponegreşti… Mai bine făceai, dacă te grăbeai voinicului ostenit, de la drum venit, de mâncat şi de băut îi dădeai şi să doarmă-i aşterneai. Eu m-aş fi culcat, tu la căpătâi te-ai fi aşezat, tu m-ai fi-ntrebat, eu răspunsuri ţi-aş fi dat — de unde-s şi-al cui sunt.
Şi Baba-Cloanţa făcu totul cum se cuvine: lui Ivan-Ţarevici să mănânce — să bea îi dădu şi patul i-l aşternu. Apoi se aşeză la căpătâiul lui şi prinse a-l întreba:
– Al cui eşti, voinic vrednic şi-ostenit, călător din drum ivit, şi de unde vii? Din ce împărăţie eşti? Şi-al cui fecior, cine sunt tatăl şi mama ta?
– Păi, eu sunt, bunico, din cutare ţară, din cutare împărăţie, mă cheamă Ivan-Ţarevici, şi-s fecior de împărat. Vreau să merg departe, la capătul pământului, peste nouă mări şi nouă ţări, ca să aduc apă vie şi merele tinereţii.
– Ei, dragă tinere, până acolo ai de mers tare mult: apa vie şi merele tinereţii se află în stăpânirea unei copile cutezătoare şi neinfricate pe numele ei Ochi-Albaştri, iar copila aceasta îmi e nepoată de sânge. Nu ştiu, zău, dacă vei dobândi de la ea bunurile pe care le cauţi…
– Păi, bunico, te-aş ruga să potriveşti pe umerii mei puternici, capul tău ca să mă înzestrezi cu inţelepciune şi chibzuinţă.
– Ehei, mulţi voinici pe-aici au venit, dar puţini cu respect mi-au vorbit. Ia calul meu, copile, că e mai sprinten ca al tău, el are să te ducă la sora mea mijlocie şi ea o să te înveţe ce ai de făcut.
Dimineaţa, Ivan-Ţarevici în zori se sculă, faţa albă şi-o spălă; îi mulţumi Babei-Cloanţa că-l adăpostise peste noapte şi, încălecând pe calul ei, plecă.
Deodată îi spuse calului:
– Stai! Mi-am pierdut o mănuşă.
Iar calul i-a răspuns:
– În vreme ce tu mi-ai vorbit, două sute de verste-am gonit…
Să fi ajuns Ivan-Ţarevici aproape, să fi ajuns departe, cine ştie? Ştim doar că ziua-n noapte se sfârşea, când zări în depărtare o colibă rotitoare, pe-un picior de găină şi c-un geam mic pentru lumină.
– Colibă, colibă, te-opreşte cu faţa la mine, pădurea la spate-ţi rămână! Că eu, înăuntru voi intra, şi-afară iar m-oi strecura.
Coliba se opri cu spatele la pădure şi cu faţa la el.
Deodată, se auzi nechezatul unui cal, iar calul pe care se afla Ivan-Ţarevici îi dădu răspuns.
Caii crescuseră în aceeaşi herghelie.
Auzind nechezatul lor, Baba-Cloanţa — încă şi mai bătrână decât cealaltă — zise:
– Se vede treaba că mi-a venit în ospeţie surioară-mea.
Şi ieşi în pridvor.
– Ptiu, ptiu, de când sunt n-am pomenit, de-auzit n-am auzit, nici de văzut n-am văzut suflare rusească, dar azi, uite, chiar suflarea rusească a venit singură aici.
– Ah, Babă-Cloanţă-Cotoroanţă, primeşte-ţi oaspetele cinstindu-i veşmântul şi preţuieşte-l după cum i-e chibzuinţa. Mai bine mi-ai griji calul, iar mie, voinic ostenit, de la drum venit, să mănânc şi să beau mi-ai da, să mă culc mi-ai aşeza…
Şi Baba-Cloanţa făcu totul cum se cuvine: calul griji, iar lui Ivan-Ţarevici să mănânce şi să bea îi dădu, patul i-l aşternu, şi-apoi să-ntrebe începu: cine-i, de unde-i, şi-ncotro se-ndreaptă.
– Păi eu sunt, bunico, din cutare ţară, din cutare împărăţie, mă cheamă Ivan-Ţarevici şi sunt fecior de împărat. Mă duc să iau apa vie şi merele tinereţii de la cutezătoare şi neînfricata copilă Ochi-Albaştri…
– Ehei, dragul meu băieţaş, nu ştiu dacă vei dobândi bunurile pe care le cauţi. Ai nevoie de înţelepciune, de multă înţelepciune ca să poţi răzbi până la neînfricata Ochi-Albaştri!
– Păi, bunico, te-aş ruga să potriveşti pe umerii mei puternici capul dumitale, ca să mă înzestrezi cu înţelepciune şi chibzuinţă.
– Ehei, mulţi voinici pe la mine-au venit, dar puţini cu respect mi-au vorbit. Ia calul meu, băiete, şi du-te la sora mea mai mare. Ea are să te înveţe mai bine decât mine ce ai de făcut.
Şi iată că Ivan-Ţarevici, înnoptă la bătrâna aceasta, iar dimineaţa în zori se sculă, faţa albă şi-o spălă. Îi mulţumi Babei-Cloanţa că-l adăpostise peste noapte şi, încălecând pe calul ei, plecă. Iar calul acesta se dovedi încă şi mai sprinten decât celălalt.
Deodată Ivan-Ţarevici îi spuse:
– Stai, mi-am pierdut o mănuşă!
Iar calul îi răspunse:
– În vreme ce tu mi-ai vorbit, trei sute de verste-am gonit…
Ei, dar fapta anevoie se săvârşeşte, repede doar povestea se povesteşte. Şi merse Ivan-Țarevici zi de vară până-n seară, merse până ziua se sfârşi şi soarele asfinţi. Chiar atunci dădu peste o colibă; coliba, pe-un picior de găină stătea şi-o ferăstruică avea.
– Colibă, colibă, te-opreşte cu faţa la mine, pădurea la spate-ţi rămână! Nu stau aici o sută de ani să trăiesc, doar o noapte rămân, să mă odihnesc.
Deodată necheză un cal, iar calul pe care era Ivan-Țarevici necheză şi el. Ieşi în pridvor Baba-Cloanţa — şi mai bătrână decât cealaltă. Se uită, calul soră-si îl cunoscu, dar pe călăreţul străin, pe preafrumosul voinic,— nu…
Atunci Ivan-Țarevici o rugă, cu plecăciune aleasă, să-l lase pentru-o noapte la dânsa în casă. Iar baba n-avu încotro! Că doar popasul de noapte nu-l poartă nimeni cu sine, popas de noapte i se cuvine oricui: şi călăreţului, şi pedestrului, şi săracului şi bogatului.
Baba-Cloanţa făcu totul după trebuinţă: calul îl griji, pe Ivan-Țarevici cu bucate şi băutură-l omeni, şi-apoi să-ntrebe se porni: al cui e, de unde-i şi-ncotro se-ndreaptă.
– Păi, bunico, eu sunt din cutare ţară, din cutare împărăţie, Ivan-Ţarevici mă cheamă şi sunt fecior de împărat. Am fost la sora dumitale cea mai mică, ea m-a trimis la cea mijlocie, care şi ea m-a îndrumat la dumneata. Te rog să potriveşti pe umerii mei puternici, capul tău, ca să mă înzestrezi cu înţelepciune şi chibzuinţă, şi astfel să aflu cum pot căpăta apa vie şi merele tinereţii de la viteaza copilă Ochi-Albaştri.
– Bine, fie, o să te ajut, Ivan-Țarevici. Ochi-Albaştri, copila aceea puternică, vitează şi cutezătoare — e nepoata mea. Împărăţia ei e împrejmuită cu un zid înalt de trei stînjeni * şi gros de unul, iar la poartă stau de strajă treizeci de uriaşi. Ei n-au să te lase nici să te apropii de poartă. De aceea trebuie să te duci acolo la miezul nopţii, călare pe calul meu cel bun. Când ajungi în dreptul zidului, plesneşte calul peste coaste cu biciul nebiciuit. Şi calul o să sară peste zid. Tu să priponeşti calul şi să te duci în grădină. Acolo ai să vezi mărul cu merele tinereţii iar sub măr — o fântână. Să rupi trei mere — nu mai multe. Şi să iei din fântînă apă vie într-un urcior cu douăsprezece guri. Ochi-Albaştri, nepoată-mea, la ceasul acela doarme, iar tu, nu cumva să te furişezi în turnul ei, ci să încaleci calul şi să-l plesneşti peste coastele rotate. Şi calul o să te treacă dincolo de zid.
Ivan-Ţarevici n-a mai rămas peste noapte la bătrână, ci a încălecat pe calul ei cel bun şi, în puterea nopţii a pornit la drum. Calul gonea, peste mlaştini, peste bălţi sărea, râuri şi lacuri cu coada mătura.
Dacă a mers aproape, ori a mers departe, dacă a mers în jos, ori a mers în sus, cine ştie? Doar că la miezul nopţii Ivan-Ţarevici ajunse la zidul cel înalt. În faţa porţii străjile dormeau — toţi cei treizeci de uriaşi. El struni calul cel bun şi-l plesni cu biciul nebiciuit. Calul se mânie şi sări peste zid. Ivan-Ţarevici descălecă, intră în grădină şi ce să vadă? Un măr cu frunze de argint, cu mere de aur, iar sub măr o fânfână. Ivan-Ţarevici rupse trei mere, nu mai multe şi umplu cu apă vie din fântână urciorul cu douăsprezece guri. Dar grozav îşi mai dorea s-o vadă cu ochii lui pe copila puternică, vitează şi cutezătoare, adică pe Ochi-Albaştri.
Şi-atunci, Ivan-Ţarevici intră în turn şi ce să vadă? De o parte, dormeau şase copile voinice, neînfricate, puternice, de cealaltă parte altele şase, iar la mijloc, stăpâna Ochi-Albaştri, fără grijă dormea, cu vuiet de cascadă răsufla.
Ivan-Ţarevici nu se mai putu stăpâni: se aplecă, o sărută şi ieşi… Încălecă pe calul cel bun, dar calul îi zise cu grai omenesc:
– Eh, Ivan-Ţarevici, de sfatul primit n-ai ascultat. Şi-n turn la Ochi-Albaştri-ai intrat! Acum eu n-am să mai pot sări peste zid.
Ivan-Ţarevici biciui calul cu biciul nebiciuit.
– Uf, îmbuibat afurisit, sac de nutreţ ce eşti, ce, vrei pe-aici să adormim, capul să ni-l prăpădim?…
Calul se mânie mai tare ca înainte şi sări peste zid, dar atinse cu o potcoavă corzile de sârmă de pe el, care vâjâiră, iar clopotele să bată porniră.
Copila Ochi-Albaştri se trezi şi descoperi furtişagul:
– Sculaţi-vă toţi şi toate, prădaţi am fost de bunuri însemnate.
Porunci să i se pună şaua pe calul cel semeţ şi, împreună cu douăsprezece copile voinice, neînfricate şi puternice, porni potera pe urma lui Ivan-Ţarevici.
Gonea Ivan-Ţarevici din toată puterea calului, dar şi neînfricata Ochi-Albaştri gonea în urma lui. Când ajunse la Baba-Cloanţa cea mai mare, un cal înşeuat, gata pregătit de drum îl aştepta. El se avântă din mers de pe calul lui de-a dreptul pe celălalt şi goni mai departe… Ivan-Ţarevici pe poartă ieşi, neînfricata Ochi-Albaştri în poartă se ivi şi o întrebă pe Baba-Cloanţa:
– Bunico, n-a rătăcit pe-aici, vreo fiară?
– Nu, fetiţo.
– Nici n-a trecut pe-aici, vreun voinic?
– Nu, fetiţo. Dar tu, stai şi bea nişte lăptişor că eşti ostenită de drum lung.
– De băut aş bea, dar până mulgi vaca, nu te pot aştepta.
– Se poate, fetiţo? Până să prinzi tu de veste — am şi isprăvit…
Şi s-a dus Baba-Cloanţa să mulgă vaca, de muls o mulgea, dar de grăbit nu se grăbea. Neînfricata copilă Ochi-Albaştri bău laptele şi iar porni să gonească după Ivan-Ţarevici.
Cum ajunse la Baba-Cloanţa cea mijlocie, Ivan-Ţarevici schimbă calul şi iar goni mai departe. El pe poartă ieşi — neînfricata Ochi-Albaştri, în poartă se ivi:
– Bunico, n-a rătăcit pe-aici, vreo fiară, nici n-a trecut vreun vrednic voinic?
– Nu, fetiţo. Dar tu stai şi mănâncă nişte blinii că eşti ostenită de drum lung.
– Ehei, trece mult timp până să le faci dumneata.
– Se poate, fetiţo? Până să prinzi tu de veste — am şi isprăvit…
Şi Baba-Cloanţa se apucă de blinii, de făcut le făcea dar de grăbit nu se grăbea. Neînfricata Ochi-Albaştri mâncă şi iar porni să gonească după Ivan-Ţarevici.
Iar el ajunse la Baba-Cloanţa-mezina, descălecă, tot atunci încălecă pe calul său de viteaz şi iar porni mai departe. El pe poartă ieşi — neînfricata Ochi-Albaştri în poartă se ivi şi o întrebă pe Baba-Cloanţa, dacă n-a trecut vreun vrednic voinic.
– Nu, fetiţo. Dar tu, bine-ar fi să te-mbăiezi, că eşti ostenită de drum lung.
– Ehei, până se înfierbântă apa, trece mult timp.
– Se poate, fetiţo? Până să prinzi tu de veste — am şi isprăvit…
Şi Baba-Cloanţa pregăti baia şi celelalte, după trebuinţă. Neînfricata copilă Ochi-Albaştri se îmbăie, stătu să se odihnească şi iar o luă la goană. Calul ei de pe-un munte, pe altul se-avânta, peste lacuri şi râuri sărea. Și-aşa începu să se apropie de Ivan-Ţarevici.
El văzu potera pusă pe urmele lui: douăsprezece viteze copile şi a trei-sprezecea — neînfricata Ochi-Albaştri — chitind cu toatele să-l ajungă, trupuşorul să-i străpungă. Când calul lui începu să se domolească neînfricata copilă Ochi-Albaştri se năpusti asupră-i strigând:
– Tâlhare, fără îngăduinţa mea apă din puţ ai sorbit, puţul n-ai acoperit!
Iar el îi strigă la rândul lui:
– Atunci, hai să ne depărtăm la trei sărituri de cal şi-apoi să ne măsurăm puterile.
Şi pe dată, Ivan-Țarevici şi neînfricata copilă Ochi-Albaştri la trei sărituri de cal s-au depărtat, buzduganele şi-au luat, lăncii lungi, frumos chitite, săbii bine ascuţite. Şi de trei ori au luptat, buzdugane-au fărâmat, săbii, lănci au vătămat, dar să-l doboare de pe cal, unul pe celălalt, n-au apucat.
Şi-atunci, n-au mai vrut de pe cai să se izbească, ci au descălecat, şi-au trecut la trântă voinicească.
S-au luptat şi s-au tot luptat, zi de vară până-n seară, de când ziua se ivi — până soarele-asfinţi. Dar Ivan-Ţarevici, sprinten picior îşi scrânti, la pământ se prăbuşi. Neînfricata copilă Ochi-Albaştri, pieptul alb cu un genunchi i-l strivi, scoase-un mic pumnal de oţel, şi să-l împlânte în acest alb piept voi.
Când, deodată, Ivan-Ţarevici îi vorbi:
– Nu mă ucide, neînfricată copilă, vitează Ochi-Albaştri, mai bine de mâini dalbe m-apucă, de la pământ mă ridică, buze dulci tu îmi sărută.
Şi-atunci, neînfricata copilă Ochi-Albaştri de pe pământ pe Ţarevici îl ridică, buzele lui dulci i le sărută. După aceea îşi întinseră cortul chiar acolo, pe pajiştile cele verzi, în câmpia mare, liberă din zare-n zare. Aici, trei zile şi trei nopţi la rând au stat tot vorbind şi râzând. Prin logodnă s-au legat, inele au schimbat.
Apoi, neînfricata copilă Ochi-Albaştri i-a spus:
– Eu o să plec acasă, du-te şi tu la casa ta, dar, bagă de seamă, nu care cumva să te abaţi din drum… Iar peste trei ani să mă aştepţi acolo, în împărăţia ta.
Încălecară amândoi şi se despărţiră… Dacă a trecut multă, ori puţină vreme, cine mai ştie? Că de! fapta anevoie se săvârşeşte, repede doar povestea se izvodeşte. Şi iată că ajunse Ivan-Ţarevici la răscrucea cu cele trei drumuri şi cu lespedea de piatră şi îşi zise:
„Halal să-mi fie! Eu mă duc acasă iar despre fraţii mei nu mai ştiu nimic”.
Şi, nesocotind ce-i spusese Ochi-Albaştri se abătu din drumul de până atunci, luând-o pe acela, pe care te-aşteaptă însurătoarea… Ajunse la turnul cu acoperişul de aur. Deodată, calul pe care mergea Ivan-Ţarevici necheză, iar caii fraţilor lui îi răspunseră. Căci caii crescuseră în aceeaşi herghelie…
Ivan-Țarevici urcă în pridvor, bătu în uşă cu inelul şi turlele palatului se clătinară iar cercevelele acestuia se strâmbară.
În calea lui alergă o preafrumoasă copilă:
– Ah, Ivan-Țarevici, te-aştept de-atâta timp! Vino cu mine, să te ospătezi cu bucate şi să dormi pe săturate.
Îl duse în turn şi începu să-l ospăteze. Ivan-Țarevici însă, de mâncat nu prea mânca — mai mult sub masă-arunca, nici de băut nu prea bea — mai mult sub masă turna. Apoi preafrumoasa copilă l-a dus în iatac:
– Culcă-te, Ivan-Ţarevici, şi dormi pe săturate.
Dar Ivan-Ţarevici o-mbrânci în pat pe ea, iute patul răsturnă şi copila în pivniţă se prăbuşi, în groapa cea adâncă.
Ivan-Ţarevici se aplecă deasupra gropii şi strigă:
– E cineva viu acolo?
Şi din groapă i se răspunse:
– Da! Ţareviciul Fedor şi Ţareviciul Vasili.
El îi scoase din groapă pe cei doi fraţi ai săi, care aveau feţele negre, ca pământul ce începuse să-i acopere. Ivan-Ţarevici îi spălă cu apă vie şi fraţii se făcură ca mai înainte.
Încălecară toţi trei şi porniră la drum… Dacă au mers departe ori aproape, cine să ştie? Doar că au ajuns la răscrucea cu pricina. Ivan-Ţarevici le zise fraţilor săi:
– Aveţi voi grijă de calul meu, că eu mă culc să mă odihnesc puţin.
Se culcă pe iarba mătăsoasă şi se cufundă într-un somn adânc, de viteaz adevărat. Atunci Ţareviciul Fedor îi zise Ţareviciului Vasili:
– Dacă ne-ntoarcem acasă fără apa vie şi merele tinereţii — n-o să prea avem parte de cinste, iar tata o să ne trimită să paştem gâştele…
Ţareviciul Vasili îi răspunse:
– Hai să-l aruncăm în prăpastie pe Ivan-Ţarevici, iar darurile dobândite de dânsul noi să le luăm şi cu mâna noastră tatei să le dăm.
Aşa că, i-au scos din sân merele tinereţii şi urciorul cu apă vie, iar pe el l-au ridicat şi-n prăpastie l-au aruncat. A căzut Ivan-Ţarevici trei zile şi trei nopţi până acolo. Şi s-a oprit tocmai pe ţărmul unei mări, iar după ce s-a dezmeticit, ce să vadă? Cât cuprindeai cu ochii, de jur împrejur, doar apă şi cer, iar sub un stejar bătrân, chiar pe ţărm, ţipau, în bătaia vântului puternic şi rece, nişte puişori.
Ivan-Ţarevici şi-a scos caftanul şi a acoperit cu el puii, iar el s-a adăpostit sub stejar.
Vremea s-a îndreptat şi iată că veni o pasăre mare, pasărea Nagai. Ea se lăsă din zbor, chiar sub stejar, şi îşi întrebă puii:
– Scumpii mei copilaşi, cum de-aţi scăpat cu viaţă din furtuna şi urgia de mai-nainte?
– Sst, vorbeşte mai încet, mamă, ne-a salvat un rus, el ne-a acoperit cu caftanul lui.
​ Iar pasărea Nagai îl întrebă pe Ivan-Ţarevici:
– Cum ai nimerit aici, om bun?
– Fraţii mei de sânge m-au aruncat în prăpastie, ca să-mi ia merele tinereţii şi apa vie.
– Mi-ai scăpat de la moarte copiii, acum poţi să-mi ceri orice doreşti: aur, argint, pietre scumpe.
– Pasăre Nagai, de nimic n-am nevoie: nici de aur, nici de argint, nici de pietre scumpe. Dar, spune-mi cum aş putea ajunge pe locurile unde m-am născut eu?
Pasărea Nagai i-a răspuns:
– Adu-mi două cazane de câte douăzeci de puduri fiecare, cu carne.
Şi, Ivan-Tarevici a vânat, acolo, pe ţărmul mării, gâşte şi lebede, le-a pus în două cazane, a potrivit un cazan pe umărul drept al păsării Nagai, iar celălalt — pe umărul stâng, şi-apoi s-a aşezat şi el între ele. Îndată ce a început să-i dea de mâncare, pasărea Nagai s-a ridicat sus de tot, în inaitul cerului şi a prins a zbura.
Ea zbura iar el o hrănea, o hrănea mereu… Dacă au zburat departe ori au zburat aproape, cine mai ştie? Doar că, la o vreme, Ivan-Țarevici a terminat carnea din cele două cazane. Pasărea Nagai însă întoarse din nou capul spre dânsul. El scoase cuţitul, îşi tăie o bucată din pulpa piciorului său şi i-o dădu păsării Nagai. Ea zbură cât zbură şi iar întoarse capul. Ivan-Țarevici mai tăie şi din piciorul celăialt o bucată păsării. Şi iată că mai aveau doar foarte puţin până să ajungă. Pasărea Nagai însă iar întoarse capul. Şi-atunci, el îşi tăie carnea de pe piept şi i-o dădu păsării.
Chiar atunci pasărea Nagai ajunse cu Ivan-Țarevici pe meleagurile unde se născuse acesta.
– M-ai hrănit foarte bine tot drumul, dar o bucată mai dulce decât ultima, n-am mâncat de când sunt.
Ivan-Țarevici îi arătă rănile. Pasărea Nagai icni o dată şi dădu afară toate cele trei bucăţi de la urmă:
– Pune-le la loc.
De îndată ce Ivan-Țarevici le puse la loc — bucăţiie de carne se prinseră de os ca mai-nainte.
– Şi-acum, Ivan-Țarevici, haide, dă-te jos că eu trebuie să zbor înapoi, spre casă.
Pasărea Nagai s-a ridicat sus de tot, în înaltul cerului, iar Ivan-Țarevici şi-a văzut de drum prin meleagurile unde se născuse el.
Ajungând în capitală şi-a dat seama că Țareviciul Fedor şi. Țareviciul Vasili i-au adus părintelui lor apa vie şi merele tinereţii, căci împăratul se vindecase: îşi redobândise sănătatea dinainte, puterea şi agerimea ochilor.
Ivan-Ţarevici nu s-a dus la tatăl şi la mama sa, ci a adunat în jurul lui pe toţi beţivanii ce-şi fac veacul prin cârciumi, pe toţi sărăntocii şi neisprăviţii şi dă-i, şi ţine-te de chefuri prin cârciumi.
Cam tot pe-atunci, departe, la capătul pământului, peste nouă mări şi nouă ţări, puternica şi neînfricata Ochi-Albaştri dădu naştere la doi feciori. Şi creşteau cei doi feciori văzând cu ochii. Ehei, dar repede doar povestea se povesteşte, mai anevoie fapta se săvârşeşte — aşa că au trecut exact trei ani.
Ochi-Albaştri şi-a luat feciorii, şi-a strâns oaste şi a pornit să-l caute pe Ivan- Ţarevici.
De cum ajunse în împărăţia lui, chiar acolo, pe pajiştile cele verzi, în câmpia mare, liberă din zare-n zare îşi întinse cortul din pânză albă. Şi, pe tot drumul, de la cortul ei înainte, aşternu numai postavuri frumos colorate. După aceea, trimise un sol de-al ei la oraş, care să-i spună împăratului aceste vorbe:
– Împărate, dă-mi-l pe Ţarevici. Că de nu — toată împărăţia îți voi cotropi, tot pământul ţării ţi-l voi pârjoli, iară tu-mpărate, al meu rob vei fi.
Împăratul s-a speriat şi l-a trimis la ea pe feciorul său cel mai mare — pe Ţareviciul Fedor. Şi prinse a înainta Ţareviciul Fedor pe postavurile frumos colorate înspre cortul din pânză albă. Cei doi băieţi alergară strigând:
– Măicuţă, măicuţă, n-o fi acesta tăicuţul nostru?
– Nu, copilaşii mei, el este unchiul vostru.
– Și ce porunceşti să facem cu el?
– Voi, copilaşii mei, primiţi-l cum se cuvine.
Şi pe dată cei doi fecioraşi au pus mâna pe nişte nuiele şi au început să-l plesnească pe Ţareviciul Fedor pe undeva mai în jos de şale. Atâta l-au bătut că Ţareviciul abia a scăpat cu fuga.
Iar Ochi-Albaştri îşi trimise din nou solul la împărat:
– Dă-mi-l pe Ţarevici…
Împăratul s-a speriat şi mai tare şi l-a trimis la ea pe feciorul mijlociu — pe Ţareviciul Vasili. Prinse şi el a înainta înspre cort. Cei doi băieţi alergară strigând:
– Măicuţă, măicuţă, n-o fi ăsta tăicuţul nostru?
– Nu, copilaşii mei, el este unchiul vostru. Primiţi-l cum se cuvine.
Cei doi fecioraşi dă-i şi scarmănă-l şi pe el cu nuielile. Atâta l-au bătut că şi Ţareviciul Vasili abia a scăpat cu fuga.
Iar Ochi-Albaştri îşi trimise pentru a treia oară solul la împărat:
– Îndată cu toţii să pornească, pe cel de-al treilea fecior, pe Ivan-Ţarevici, să-l găsească. De nu-l vor găsi, toată-mpărăţia îți voi cotropi, tot pământul ţării ţi-l voi pârjoli.
Împăratul s-a speriat foarte tare, a trimis după Ţareviciul Fedor şi după Ţareviciul Vasili şi le-a poruncit să-l găsească pe Ivan-Ţarevici, fratele lor. Cei doi fraţi i s-au aruncat la picioare şi şi-au recunoscut fapta: cum au luat de la Ivan-Ţarevici, care dormea, apa vie şi merele tinereţii, iar pe dînsul l-au aruncat în prăpastie.
Când auzi împăratul una ca asta, izbucni în hohote de plâns. Tocmai atunci Ivan-Ţarevici se ducea el însuşi la Ochi-Albaştri, iar în urma lui veneau toţi beţivanii ce-şi fac veacul prin cârciumi. Ei călcară în picioare şi sfâşiară postavurile aşternute azvârlindu-le în toate părţile.
Ivan-Ţarevici prinse a înainta înspre cortul din pânză albă. Cei doi băieţi alergară strigând:
– Măicuţă, măicuţă vine la noi un beţiv, împreună cu toţi beţivanii de prin cârciumi!
Dar Ochi-Albaştri le spuse:
– Luaţi-l de mâinile-i dalbe şi aduceţi-l în cort. Acesta e tăicuţul vostru cel bun. El a suferit trei ani de zile fără a fi vinovat.
Îndată, copiii l-au prins de mâinile-i dalbe şi l-au dus în cort. Ochi-Albaştri l-a ospătat, l-a pieptănat, veşmintele i le-a schimbat şi să doarmă l-a culcat. Iar pe beţivanii cu care venise, i-a cinstit cu câte un păhărel şi fiecare din ei s-a dus la casa lui.
A doua zi Ochi-Albaştri şi Ivan-Ţarevici s-au dus la palat. Aici s-a făcut un ospăţ de pomină, un ospăţ pe cinste — ospăţul de nuntă. Ţareviciul Fedor şi Ţareviciul Vasili n-au prea avut parte de cinste, împăratul i-a alungat de la curte — să doarmă pe unde-or putea — o noapte ici-colea, două nopţi-aiurea, şi-a treia-nicăierea.
Dar Ivan-Ţarevici n-a rămas acolo ci, împreună cu Ochi-Albaştri, în împărăţia ei de baştină au plecat.
Şi-aşa povestea s-a terminat.

* Stînjen = 2,134 m.