Mica Sirenă

Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

        Să nu credeţi însă că acolo nu-i decât nisip şi mâl; nu, acolo cresc copaci ciudaţi şi ierburi ciudate, şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi peştii, mici şi mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul să împodobească măreţ coroana unui rege.

        Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i-o ţinea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte şase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ţinea foarte mult la nepoatele ei, domniţele mării. Acestea erau şase la număr şi toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte.

        Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai cărui pereţi creşteau flori vii. Când deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înăuntru peşti, aşa cum intră la noi rândunelele când deschidem ferestrele. Peştii veneau până-n preajma domniţelor, mâncau din palmă şi se lăsau mângâiaţi.

        Afară, în faţa palatului era o grădină mare cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca aurul şi florile ca focul, şi tulpinile şi frunzele se mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că eşti sus în văzduh cu cerul deasupra şi dedesubt şi nu că eşti în fundul mării. Când apa era liniştită se putea zări soarele ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina.

        Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi-l facă pe-al ei după chipul ei însăşi, iar cea mai mică îşi făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi el. Domniţa cea mai mică era o fată tăcută şi gânditoare şi în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care căzuseră de prin corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roşii, care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă şi pe care-l găsiseră într-o zi prăbuşit în fundul mării. Domniţa a sădit lângă statuie volbură trandafirie şi volbura a crescut şi ramurile ei atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se aşternea albastră şi tremura întruna ca şi ramurile. Ai fi zis că vârful şi cu rădăcinile se jucau împreună şi parcă tot voiau să se sărute.

        Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i spuie tot ce ştie despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi despre animalele care trăiesc sus pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile din fundul mării, care n-au parfum, şi că pădurile sunt verzi, iar peştii care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de ţi-i mai mare dragul; bunica le zicea păsările peşti, fiindcă altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.

        – Când aveţi să împliniţi cincisprezece ani, spunea bunica, o să aveţi voie să ieşiţi la faţa mării, să vă aşezaţi pe stâncă la lumina lunii şi să vedeţi corăbiile cele mari, şi o să vedeţi şi oraşe, şi păduri.

        Şi iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de câte un an, aşa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără decât cea mai mare şi mai avea deci de aşteptat cinci ani până să ajungă şi ea să se ridice din fundul mării şi să vadă cum e la noi pe pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte să le povestească ce a văzut şi ce lucruri frumoase a găsit; fiindcă ce le spunea bunica nu le era destul, voiau să afle mai mult decât ce povestea ea.

        Nici una nu era aşa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de aşteptat mai mult decât toate, şi care era aşa de cuminte şi de gânditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra şi stătea ceasuri întregi uitându-se prin apa albăstruie cum peştii dădeau din coadă şi din aripioare. Putea să zărească luna şi stelele; de-acolo din fund se vedeau şters prin apă, însă mult mai mari decât le vedem noi. Când pe sub ele trecea deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea ştia că era o balenă care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulţi; desigur că ei nici nu se gândeau că o fată drăgălaşă din fundul mării stă dedesubt şi îşi întindea mâinile albe către pântecele corăbiei.

Şi aşa cum am spus, domniţa cea mai mare împlinise cincisprezece ani şi avea nevoie acuma să iasă la faţa mării.

        Când s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decât toate era, zicea ea, să stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniştită, şi să te uiţi la oraşul aşezat pe coasta mării, în care strălucesc lumini ca sute de stele, să auzi muzica şi vuietul trăsurilor şi al oamenilor, să priveşti turnurile bisericilor şi să asculţi clopotele. Şi sora cea mai tânără ardea de dorinţa de a vedea toate aceste lucruri şi asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă să stea sus pe pământ. Seara s-a dus iar la fereastră şi s-a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi oraşul cel zgomotos şi i se părea că aude clopotele.

        Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la faţa apei şi să înoate până unde-o vrea. A ieşit din mare când asfinţea soarele şi priveliştea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur şi nourii erau aşa de minunaţi, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roşii şi albaştri, dar şi mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung şi alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri şi curând după aceea a pierit şi lumina trandafirie care umplea faţa mării şi nourii.

        A mai trecut un an şi s-a urcat sus şi sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneaţă din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte şi de alta, erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case şi castele şi în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a dat de-un cârd de copii care se scăldau şi se hârjoneau în apă; a vrut să se joace şi ea cu dânşii, dar copiii au fugit speriaţi şi deodată a venit un animal mititel şi negru; era un câine, dar ea nu mai văzuse câini până atunci; a început să latre la dânsa aşa de tare, că ei i-a fost frică şi s-a întors repede înapoi în mare. Şi acuma ea zicea că niciodată n-are să uite pădurile, dealurile şi pe copiii aceia drăgălaşi, care puteau să înoate, deşi nu aveau coadă.

        Cea de-a patra soră nu era aşa de vitează şi a rămas în mijlocul mării. Spunea că acolo e mai frumos; te uiţi şi vezi până departe de jur împrejur şi cerul deasupra e ca un clopot de sticlă. Văzuse şi corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau nişte pescăruşi; delfinii poznaşi se dădeau de-a tumba şi balenele cele mai mari împroşcau apă pe nări, parcă erau în toate părţile numai fântâni ţâşnitoare.

        Şi iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naştere cădea iarna şi de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieşiseră la faţa apei întâia oară. Marea era verde şi în toate părţile pluteau munţi mari de gheaţă şi fiecare parcă era un mărgăritar, zicea ea, şi totuşi erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate şi sclipeau ca nişte diamante. Ea s-a aşezat pe un munte de gheaţă şi corăbierii treceau speriaţi pe lângă dânsa şi vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s-a înnourat, a început să fulgere şi să tune, iar marea s-a întunecat şi a început să se zbuciume zgâlţâind munţii de gheaţă care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile şi-au strâns pânzele şi pretutindeni era numai spaimă şi obidă, ea însă şedea liniştită pe muntele ei de gheaţă plutitor şi se uita cum fulgerele alunecă în cruciş şi în curmeziş pe cer.

        Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară la faţa apei, era încântată de lucrurile noi şi frumoase pe care le vedea. După aceea însă, când urcatul deasupra apei ajungea să fie ceva obişnuit, fiindcă puteau să iasă la faţa mării când voiau, nu le mai plăcea aşa de tare să se urce sus; ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că-i mai frumos jos la ele acasă.

        Acum, după ce toate se făcuseră mari, se luau uneori la braţ şi se urcau seara împreună deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, şi când era furtună şi ele să gândeau că au să se scufunde multe corăbii, se duceau pe lângă corăbii şi cântau şi-n cântecele lor spuneau ce frumos e pe fundul mării. Îi rugau pe corăbieri să nu le fie teamă dacă se scufundă, dar corăbierii nu pricepeau limba lor şi credeau că vorbeşte furtuna. Şi ei nu putea să vadă frumuseţile din fundul apei, fiindcă atunci când corabia se scufunda corăbierii se înecau şi ajungeau morţi la palatul împăratului mării.

        Când surorile celelalte se urcau deasupra mării, sora cea mai mică rămânea singuratică şi se uita după ele, şi mai că-i venea să plângă, dar zânele mării n-au lacrimi şi de aceea durerea lor e şi mai mare.

        – O, de-aş împlini o dată cincisprezece ani! ofta ea; de pe acum ştiu că lumea de pe pământ şi oamenii au să-mi fie dragi!

În sfârşit, a împlinit cincisprezece ani.

        – Acum eşti mare, i-a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc şi pe tine ca şi pe surorile tale!

Şi i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; şi i-a mai prins de coadă opt stridii mari, ca să-i însemne rangul.

        – Mă doare, a zis domniţa.

        – Trebuie să rabzi; măreţia se ţine cu osteneală!

O! ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreţie şi şi-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele roşii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Şi-a luat rămas bun de la bunică-sa şi s-a urcat, uşoară ca o picătură de aer, prin apă.

        Soarele tocmai asfinţise când şi-a scos capul din mare, dar nourii mai străluceau roşii şi aurii şi pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom şi răcoros, şi marea era liniştită. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge şi numai cu o pânză întinsă, fiindcă vântul nu bătea deloc; pe funii şi pe catarge şedeau mateloţi. De pe corabie venea zvon de muzici şi de cântece şi deodată sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor. Zâna cea mică s-a dus până la fereastra cabinei şi s-a uitat. Înăuntru erau mai mulţi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prinţul cel tânăr. Avea nişte ochi mari, negri şi nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Astăzi era ziua lui de naştere şi de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte şi când prinţul a ieşit şi el pe covertă, sute de rachete au ţâşnit în aer şi au făcut o lumină ca ziua şi zâna s-a speriat şi s-a scufundat repede în apă. Dar n-a stat mult şi şi-a scos capul şi când s-a uitat în văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea minunăţii de artificii. Sori mari se destrămau, împroşcând flăcări, peşti zburători pluteau în aer şi totul se oglindea în apa strălucitoare. Pe corabie era atât de multă lumină, încât se desluşeau bine nu numai oamenii, dar chiar şi fiecare funie. Ce frumos era prinţul. Strângea mâinile celorlalţi şi zâmbea, şi muzica cânta.

        S-a făcut târziu, dar zâna nu-şi mai putea dezlipi ochii de la corabie şi de la prinţul cel tânăr şi frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet şi zbucium. Zâna stătea la faţa apei, valurile o ridicau şi o legănau şi ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul şi corabia şi-a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început să fulgere. Venea furtuna. Mateloţii au strâns pânzele. Corabia a pornit repede, legănându-se pe marea vânzolită, valurile se înălţau ca nişte munţi negri care parcă voiau să se rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieşea iar la iveală printre talazurile înalte şi se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că-i un joc vesel al corăbiei, dar celor din corabie nu li se părea deloc că-i aşa. Nava trosnea tot mai tare, pereţii s-au spart de izbiturile valurilor, apa a pătruns înăuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papură, şi corabia s-a culcat pe-o parte şi apa a început s-o cuprindă. Acum de-abia zâna şi-a dat seama că cei de pe corabie erau în primejdie; chiar şi ea trebuia să se ferească de bârnele şi lemnele care se desfăceau din corabie şi erau împinse de valuri în toate părţile. Câteva clipe a fost aşa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toţi cei de pe corabie s-au văzut; zâna căuta din ochi pe prinţul cel tânăr. Deodată l-a zărit scufundându-se împreună cu corabia şi pierind în apă. Mai întâi s-a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă, dar îndată după aceea s-a gândit că oamenii nu pot trăi în apă şi prinţul n-are să poată ajunge decât mort la palatul tatălui ei. Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea şi repede a pornit înot printre bârnele şi scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească şi s-o vatăme. Şi atunci s-a dat la fund, apoi a ieşit mai departe din apă, până a ajuns lângă prinţul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau mereu; braţele şi picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoşi clipeau gata să se închidă şi chiar s-au închis şi el ar fi murit desigur dacă n-ar fi fost zâna. La prins cu o mână şi cu cealaltă i-a ţinut capul deasupra apei şi s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor.

        Dimineaţa s-a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele a răsărit roşu, strălucitor, din apă şi la razele lui, obrajii prinţului parcă s-au înviorat, dar ochii tot închişi au rămas. Zâna l-a sărutat pe frunte şi i-a dat într-o parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul mării. L-a mai sărutat o dată, dorind din tot sufletul ca el să mai trăiască.

        Deodată a zărit în faţa ei pământul, cu munţi înalţi şi albăstrui, ale căror piscuri străluceau de zăpadă parcă ar fi fost nişte lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către ţărm, erau păduri verzi şi mai în faţă era o biserică sau o mânăstire, dar ea nu ştia ce era şi vedea că-i o clădire mare. În grădină erau lămâi şi portocali şi în faţa porţii palmieri. Marea făcea aici un mic golf şi apa era liniştită, dar foarte adâncă. Zâna a înotat cu prinţul până la o stâncă de lângă ţărm presărată cu nisip alb şi mărunt şi l-a aşezat pe nisip, sprijinindu-l aşa ca să stea cu capul ridicat şi cu faţa la soare.

        În clădirea cea mare şi albă au început să tragă clopotele şi în grădini s-au ivit o mulţime de fete. Zâna s-a ascuns după nişte stânci care ieşeau din apă şi şi-a turnat spumă de mare în păr şi pe piept ca să nu i se vadă faţa şi s-a uitat de după stânci să vadă cine are să vie la prinţ.

        N-a trecut mult şi a venit o fată; întâi s-a speriat, dar îndată s-a dus repede şi a chemat mai mulţi oameni şi zâna a văzut cum prinţul şi-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, şi nici nu avea cum să-i zâmbească, fiindcă nu ştia că ea îl scăpase de la moarte. Zâna s-a întristat şi după ce l-au dus pe prinţ în clădirea cea mare s-a scufundat şi ea mâhnită în apă şi s-a întors la palatul tatălui ei din fundul mării.

        Fusese ea tăcută şi gânditoare şi mai înainte, acum însă s-a făcut şi mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, şi dimineaţa şi seara, ieşea la faţa apei şi se ducea la locul unde îl lăsase pe prinţ. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munţi s-a topit, dar pe prinţ nu-l vedea nicăieri şi de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină şi să ia în braţe statuia cea frumoasă de marmură care semăna cu prinţul. De flori nu se mai îngrijea şi ele crescuseră ca nişte bălării, năpădiseră cărările şi acum îşi împleteau tulpinile şi rămurelele cu crengile copacilor, aşa că pe sub ele era întuneric de-a binelea.

        De la o vreme nu s-a mai putut ţine şi a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inimă, şi sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor şi câtorva zâne ale mării, care n-au vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele ştia cine-i prinţul, văzuse şi ea petrecerea de pe corabie şi de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.

        Palatul acesta era clădit dintr-un fel de piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de marmură, din care una ajungea chiar până la marginea mării. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului şi printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi măreţe cu perdele de mătase şi covoare pe jos şi cu tablouri mari atârnate de pereţi. În mijlocul sălii celei mari era o fântână ţâşnitoare şi apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa şi plantele care creşteau în havuz.

        Acum zâna ştia unde stă prinţul şi acolo se ducea ea către seară şi şedea pe apă până târziu noaptea. Se apropia de ţărm mult mai mult decât s-apropiaseră celelalte, ba se ducea chiar până sub balconul de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se oprea şi se uita la tânărul prinţ, care stătea pe balcon şi credea că e singur în lumina lunii.

        De multe ori îl vedea cum, seara, porneşte pe mare pe o corabie cu steguleţe multe la catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurişul verde şi când vântul umfla vălurile ei lungi şi albe ca argintul cine-o vedea credea că-i o lebădă care îşi întinde aripile.

        Noaptea, de multe ori, când pescarii ieşeau le pescuit cu făclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinţ şi se bucura că-l scăpase de la moarte atunci când îl luase în braţe, pe jumătate mort, şi-l purtase cu dânsa pe valuri. Şi îşi aducea aminte cum şezuse el cu capul pe pieptul ei, şi cum ea îl sărutase, prinţul nu ştia de asta nimic şi nici măcar nu putea s-o viseze.

        Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni şi tot mai tare ar fi vrut să trăiască printre dânşii şi lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării; puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munţi până deasupra norilor şi ţările lor se întindeau, cu păduri şi cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o mulţime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu ştiau ce să-i spună şi de aceea, într-o bună zi, a întrebat-o pe bunică-sa. Bunica cunoştea bine lumea de deasupra apei şi-i zicea ţara de deasupra mării.

        – Când oamenii nu se îneacă, a întrebat-o zâna cea mică, atunci ei pot să trăiască mereu? Nu mor şi ei aşa cum murim noi aici.

        – Ba da, a răspuns bunica, mor şi ei şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim şi trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă şi n-avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morţi şi suntem ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzeşte niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăieşte mereu după ce trupul s-a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Aşa cum urcăm noi la faţa apei şi vedem ţara oamenilor, aşa se urcă ei până la un tărâm necunoscut şi minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.

        – Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor? a întrebat zâna. Aş da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi şi să pot avea şi eu parte de viaţa cerească.

        – La asta nici să nu te gândeşti, a spus bătrâna. Noi suntem mult mai fericiţi decât oamenii.

        – Va să zică am să mor şi am să mă prefac în spumă de mare şi n-am să mai aud muzica valurilor, şi n-am să mai văd soarele? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt şi eu un suflet nemuritor?

        – Nu, a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl şi pe mama lui şi s-ar gândi numai la tine, şi te-ar lua de mână, şi ţi-ar jura dragoste şi credinţă pe veşnicie. Atunci, sufletul lui ar trece şi în tine şi ai avea şi tu parte de fericirea oamenilor. Ţi-ar da suflet şi totuşi sufletul lui şi l-ar păstra! Numai că asta nu se poate întâmpla! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că-i frumos, adică coada noastră de peşte, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la dânşii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.

Zâna a oftat şi s-a uitat mâhnită la coada ei de peşte.

        – Mai bine să ne bucurăm de viaţa noastră aşa cum este, a spus bătrâna. Să înotăm şi să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă să ne odihnim! Deseară avem bal la curte!

        A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pământ. Pereţii şi tavanul sălii de bal erau de sticlă groasă, dar străvezie. Sute de scoici uriaşe, roze şi verzui, stăteau în şiruri de o parte şi de alta, şi în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala şi se vedea şi afară prin pereţi, aşa că marea era toată luminată. Se puteau vedea toţi peştii, de tot felul, mari şi mici, cum înotau pe lângă pereţii de sticlă; unii aveau solzi roşii, alţii îi aveau albi ca argintul sau galbeni strălucitori ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o apă largă şi pe apa asta bărbaţii şi femeile mării dansau după cântecul pe care-l cântau chiar ei. Oamenii de pe pământ n-au glasuri aşa de frumoase. Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toţi şi toţi au bătut din palme după ce au ascultat-o. Şi o clipă s-a bucurat şi ea, fiindcă ştia că are cea mai frumoasă voce de pe pământ şi din mare. După aceea şi-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea să uite pe prinţul cel frumos şi nici să uite părerea ei de rău că n-are şi ea un suflet nemuritor cum are el. S-a întristat aşa de tare, că s-a strecurat printre ceilalţi şi a ieşit din palat şi, în timp ce toţi cântau şi se veseleau, s-a dus în grădină şi a şezut acolo, mâhnită până în fundul inimii. Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbuşit prin apă până la dânsa. Şi ea s-a gândit: “Acum desigur că prinţul pleacă cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata şi decât mama, şi lui aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Am să fac tot ce am să pot ca să capăt şi eu un suflet fără de moarte! Surorile mele dansează în palat şi nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma mă duc la dânsa, poate că-mi dă un sfat şi mă ajută!”

        Zâna ieşi din grădină şi se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarbă de mare, era numai cenuşiu şi gol; la bulboane apa se învârtea ca nişte roţi de moară şi tot ce lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr-un mâl care parcă fierbea şi de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte ciudate. Copacii şi tufişurile erau polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante; erau ca nişte şerpi cu sute de capete care ieşeau din pământ; ramurile erau braţe lungi şi vâscoase, cu degete ca nişte viermi mlădioşi, şi toate mădularele lor se mişcau mereu, de la rădăcini până în creştet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau şi nu mai lăsau. Zâna cea mică s-a oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la prinţ şi la sufletul oamenilor şi a căpătat curaj. Şi-a strâns părul în vârful capului, ca să nu i-l apuce polipii, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a repezit înainte, aşa cum se reped peştii prin apă, printre polipii cei urâcioşi care îşi întindeau după ea braţele mlădioase ca s-o prindă. Vedea cum polipii tot ce apucau ţineau strâns cu sutele lor de braţe subţiri, parcă-n lanţuri de fier. În braţele polipilor, oamenii care se înecaseră şi căzuseră la fund erau ca nişte schelete albe. Ţineau în braţele lor vâsle şi lăzi şi ciolane. Într-un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca şi ea, şi o sugrumaseră; priveliştea asta a speriat-o mai mult decât orice.

        În sfârşit, a ajuns la o poiană mlăştinoasă prin care şerpi de apă, mari şi graşi, se târau şi se rostogoleau şi îşi arătau pântecele urâcios şi gălbui. În mijlocul poienii era o casă făcută din ciolane albe de oameni înecaţi; vrăjitoarea mării şedea chincită jos şi-i dădea din gură de mâncare unei broaşte, aşa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar. Şerpi de cei graşi şi urâcioşi i se încolăceau pe piept şi pe umeri. Şi ea vorbea cu ei şi le spunea “puişorii mei”.

        – Ştiu ce vrei tu, a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ţi fac pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domniţă frumoasă. Ai să-ţi lepezi coada şi în locul ei ai să capeţi două proptele aşa cum au oamenii, pentru ca prinţul să se îndrăgostească de tine şi tu să capeţi un suflet nemuritor.

Şi vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca şi şerpii au căzut jos zvârcolindu-se.

        – Ai venit tocmai bine, a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după apusul soarelui, n-aş mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am să-ţi dau o băutură şi cu băutura asta tu trebuie să te duci la ţărmul mării, până nu răsare soarele, să şezi acolo pe ţărm şi s-o bei. După ce-ai s-o bei, coada are să ţi se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să ştii că are să te doară, ai să simţi ca un cuţit prin tot corpul. Toţi cei care au să te vadă au să spuie că eşti cea mai frumoasă fată din lume. Ai să-ţi păstrezi mersul tău legănat; nici o dănţuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca şi cum ai călca numai pe cuţite ascuţite şi ca şi cum ţi-ar curge tot sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îţi dau băutura.

        – Da, vreau, a spus zâna cu glas tremurat şi s-a gândit la prinţ şi la sufletul cel fără de moarte.

        – Să ştii însă, i-a mai spus vrăjitoarea, că o dată ce-ai căpătat înfăţişare omenească nu mai poţi să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poţi întoarce la surorile tale şi la palatul tatălui tău, iar dacă prinţul nu te iubeşte, nu uită de tatăl şi de mama lui şi nu ţine la tine cu trup şi suflet şi nu ajungeţi să fiţi soţ şi soţie, atunci tu nu capeţi un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe şi tu te prefaci în spumă.

        – Vreau! a spus zâna şi s-a făcut galbenă ca moartea la faţă.

        – Să mai ştii însă că trebuie să-mi plăteşti pentru asta, a zis vrăjitoarea, şi nu-i puţin lucru ce-ţi cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele şi fetele din fundul mării; tu crezi că cu glasul tău ai să-l vrăjeşti, dar glasul tău trebuie să mi-l dai mie. Eu îţi dau băutura, dar şi tu trebuie să-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că şi eu trebuie să pun în băutura asta sângele meu; numai aşa capătă tărie, ca o sabie cu două tăişuri.

        – Dar dacă-mi iei glasul, atunci ce-mi mai rămâne? a întrebat zâna.

        – Chipul tău frumos, a răspuns vrăjitoarea, mersul tău legănat şi ochii tăi care vorbesc; cu asta poţi să farmeci o inimă omenească. Ei, ce zici, mai vrei? Dacă vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plată şi îţi dau băutura.

        – Da, da, vreau! a spus zâna, şi atunci vrăjitoarea a pus cazanul pe foc ca să pregătească băutura fermecată.

        – Curăţenia e lucru bun, zise ea şi şterse cazanul cu un mănunchi de şerpi.

Apoi s-a tăiat la piept şi şi-a picurat sângele în cazan; aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, că-ţi era frică să te uiţi la ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în cazan o mulţime de alte lucruri şi când a început să clocotească, s-auzea din cazan parcă ar fi plâns un crocodil. În sfârşit, băutura a fost gata; era limpede ca apa.

        – Ia-o, că-i gata, a spus vrăjitoarea şi i-a tăiat zânei limba şi acum zâna era mută, nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte.

        – Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea, a mai spus ea, azvârle-n ei o picătură din băutura asta şi atunci braţele şi degetele lor se sfărâmă-n bucăţi.

Dar zâna nici n-a avut nevoie să facă aşa, pentru că polipii s-au dat înapoi speriaţi când au zărit băutura aceea care strălucea în mâna ei ca o stea scânteietoare. Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl şi prin bulboană.

        Când a ajuns la palat, făcliile în sala de bal se stinseseră. De bună seamă că acum dormeau cu toţii. Ea de altfel nici n-a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească şi avea de gând să-i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S-a furişat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare şi după ce-a trimis o mie de sărutări palatului a pornit-o în sus prin apa întunecată.

        Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieşit pe mal lângă palatul prinţului şi s-a urcat pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare şi iute şi când a băut-o parcă i-ar fi trecut un cuţit prin tot corpul şi a căzut leşinată. Când soarele a răsărit, s-a trezit. În faţa ei stătea prinţul şi se uita la dânsa cu ochii lui negri; aşa de adânc se uita, că ea şi-a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai are coadă de peşte, ci două picioare albe şi gingaşe. Era goală şi ca să-şi acopere goliciunea s-a învăluit în părul ei lung şi des. Prinţul a întrebat-o cine-i şi cum a ajuns acolo şi ea se uita la el cu ochii ei adânci şi albaştri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a luat-o de mână şi a dus-o în palat. Aşa cum îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe ace şi pe cuţite ascuţite, dar răbda asta cu bucurie. Prinţul o ţinea de mână şi lângă dânsul ea se simţea uşoară ca un fulg şi tuturor le plăcea mersul ei legănat şi graţios.

        Au îmbrăcat-o în haine scumpe de mătase şi muselină şi acum era cea mai frumoasă din palat, atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în haine de mătase şi aur au venit şi au cântat în faţa prinţului şi părinţilor lui, regele şi regina, şi cântau una mai frumos decât cealaltă şi prinţul bătea din palmă şi zâmbea către ele. Zâna s-a întristat pentru că ştia că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Şi se gândea: “O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!”

        După aceea roabele au început să danseze. Dar iată, atunci, că zâna şi-a ridicat deasupra capului braţele ei albe şi frumoase, s-a înălţat în vârful picioarelor şi a început şi ea să danseze aşa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor.

        Toţi erau fermecaţi, mai cu seamă prinţul, şi ea dansa mereu, deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit. Prinţul a spus că de-acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea şi i-a dat voie să doarmă la uşa lui pe-o saltea de catifea.

        A pus să-i facă haine bărbăteşti, ca să-l poată însoţi călare. Plecau amândoi călare şi umblau prin păduri pline de mireasmă, şi ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri şi păsările cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu prinţul pe munţii cei înalţi şi cu toate că picioarele ei gingaşe sângerau şi ceilalţi vedeau că-i sângerează şi se speriau, ea râdea şi mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor ca nişte stoluri de lebede în drum spre ţări străine.

        Acasă, în palatul prinţului, noaptea când toţi ceilalţi dormeau, ea ieşea şi se ducea pe scara cea largă de marmură; picioarele o usturau; şi le băga în apa rece a mării şi se gândea la cei din adâncime.

        O dată, surorile ei au venit la braţ şi au cântat un cântec de jale şi ea le-a făcut semn cu mâna şi ele au văzut-o şi i-au spus că plecarea ei i-a îndurerat pe toţi. După aceea, au venit în fiecare noapte şi o dată zâna cea mică a zărit departe în larg şi pe bunică-sa, care de ani de zile nu mai ieşise la faţa mării, şi l-a zărit şi pe tatăl ei, împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi braţele spre dânsa, dar nu îndrăzneau să vină aşa de aproape de ţărm ca surorile ei.

        Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragă prinţului. Îi era aşa de dragă cum ţi-i drag un copil cuminte şi drăgălaş, dar s-o facă regină nici prin gând nu-i trecea; şi ea, ca să capete un suflet nemuritor, trebuia să fie soţia lui, că dacă nu, în ziua nunţii lui avea să se prefacă în spumă.

Când el o lua în braţe şi o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau:

        – Aşa-i că îţi sunt dragă mai mult decât orice pe lume?

        – Da, îmi eşti cea mai dragă, spunea prinţul, pentru că ai inima cea mai bună, ţii la mine mai mult decât oricine şi semeni cu o fată pe care am văzut-o cândva şi pe care desigur că n-am s-o mai văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat şi valurile m-au aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau nişte fete. Una dintre ele m-a găsit pe ţărm şi m-a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut-o. Numai pe dânsa aş putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela şi trebuie să rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te-a trimis pe tine şi de tine n-am să mă despart niciodată.

        “Vai, nu ştie că eu l-am scăpat! se gândea zâna. L-am dus pe mare până la mal, acolo unde-i templul. După aceea m-am ascuns pe după stânci şi m-am acoperit cu spumă şi m-am uitat să văd dacă vine cineva. Şi a venit fata aceea pe care o iubeşte mai mult decât pe mine.”

Şi zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Şi s-a gândit:

        “A zis că fata e în slujba templului şi nu poate să plece de-acolo, aşa că nu se mai pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el şi-l văd în fiecare zi; am să-l slujesc, am să-l iubesc şi am să-mi dau şi viaţa pentru dânsul.”

        Şi iată că într-o bună zi s-a răspândit vestea că prinţul se însoară cu fata regelui din ţara vecină şi că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreaţă. Pe faţă se spunea numai că prinţul se duce să vadă ţara vecină, dar de fapt se ducea ca s-o vadă pe fata regelui şi avea să fie însoţit de un alai straşnic; zâna însă clătina din cap şi zâmbea; ea ştia mai bine decât toţi ce gândeşte prinţul. “Trebuie să plec, îi spuse el trebuie să mă duc s-o văd pe prinţesă, că aşa vor părinţii mei, dar n-au să mă poată sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc, că nu seamănă cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; dacă mă însor vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă şi dulce copilă cu ochi adânci şi visători.”

Şi a sărutat-o, jucându-se cu părul ei lung şi frumos, şi şi-a rezemat capul de pieptul ei; şi ea visa la fericirea oamenilor şi la sufletul cel fără de moarte.

        – Va să zică nu ţi-i frică de mine? a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreaţă spre ţara regelui vecin.

Şi a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, şi cum e atunci când vântul a stat, şi i-a spus că în adâncuri sunt peşti ciudaţi şi i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.

        Noaptea pe lună, când toţi dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă şi i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiş stătea bunica cu coroana de argint pe cap şi se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieşit la faţa apei şi s-au uitat la ea cu tristeţe şi frângându-şi mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit şi tocmai voia să le spuie că-i merge bine şi că e fericită, când deodată un marinar s-a apropiat de dânsa şi atunci surorile s-au scufundat repede în apă; marinarul a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.

        A doua zi dimineaţa, corabia a ajuns în portul capitalei ţării vecine. Toate clopotele băteau şi din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiţă şi soldaţii dădeau onorul, cu steaguri şi cu sabia la umăr. Câteva zile au ţinut petrecerile. Balurile şi sindrofiile se ţineau lanţ. Dar prinţesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseseră ca să desprindă virtuţile regale. În sfârşit, a sosit şi ea.

        Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Şi într-adevăr, a trebuit să-şi spuie şi ea că fată mai frumoasă decât prinţesa nu văzuse. Avea o faţă netedă şi luminoasă şi ochii negri şi blânzi luceau în dosul genelor lungi.

Cum a văzut-o, prinţul a spus:

        – Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe ţărm, când zăceam mort. Şi şi-a strâns în braţe logodnica, roşie la faţă de bucurie.

        – O, sunt foarte fericit! a spus el zânei. Mi s-a împlinit dorinţa mea cea mai adâncă. Ştiu că ai să te bucuri şi tu, pentru că ţii la mine mai mult decât la orice.

Zâna i-a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere. Ştia că în ziua nunţii lui ea va muri şi se va preface în spumă pe valuri.

        Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliţi şi vesteau logodna. La toate altarele, în căţui de argint, ardea ulei parfumat. Preoţii cădelniţau şi mirele şi mireasa s-au prins de mână şi au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în mătase şi fir îmbrăcată, ţinea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei şi la ceea ce pierduse.

        Seara, prinţul şi prinţesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfâiau şi în mijlocul corăbiei era un cort de aur şi de purpură cu perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurăţeii. Pânzele s-au umflat de vânt şi corabia a început să alunece domol pe marea liniştită.

        Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate şi au dansat veseli pe punte. Zâna şi-a adus aminte cum a ieşit ea din mare întâia oară şi cum a văzut şi atunci o petrecere pe corabie. A început şi ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică fugărită şi toţi au bătut din palme văzând-o cum dansează; şi într-adevăr că niciodată nu dansase aşa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe vârfuri de cuţit, dar ea nu simţea; inima o durea şi mai tare. Ştia că asta e cea din urmă seară când îl mai vedea pe prinţ, pe omul pentru care îşi lăsase şi ţara, şi părinţii, pentru care îşi dăduse glasul ei cel frumos şi suferise în orice clipă chinuri sfâşietoare, fără ca el să bănuiască măcar. Era cea din urmă noapte în care mai răsufla aerul pe care îl răsufla şi el, în care mai zărea marea cea adâncă şi cerul cu stele; o noapte veşnică, fără gânduri şi fără vise o aştepta pe ea, care nu avea suflet şi care nu putea să capete un suflet. Pe corabie veselia şi petrecerea au ţinut până târziu după miezul nopţii şi ea tot timpul a dansat gândindu-se numai la moarte. Prinţul şi-a sărutat soţia, jucându-se cu părul ei negru şi, braţ la braţ, s-au dus amândoi în cortul cel minunat.

        Pe corabie era acum linişte, numai cârmaciul stătea la cârmă. Zâna s-a sprijinit cu coatele de marginea corăbiei şi a stat uitându-se către răsărit şi aşteptând zorii; ştia că cea dintâi rază de soare are s-o omoare. Şi deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la faţă ca şi ea; şi părul lor lung şi frumos nu mai flutura în vânt; şi-l tăiaseră.

        – Am dat vrăjitoarei părul nostru, au spus ele, ca să-ţi putem veni în ajutor şi să nu mori mâine dimineaţă. Vrăjitoarea ne-a dat un cuţit, uite-l ce ascuţit este! Până a nu răsări soarele, tu să înfigi cuţitul în inima prinţului şi sângele lui cald are să se prefacă în coadă de peşte şi tu ai să fii iar o zână a mării şi ai să poţi să te scobori iar la noi şi să trăieşti trei sute de ani şi abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată şi fără viaţă. Bunica e mâhnită şi ea, fiindcă şi părul ei alb a căzut ca şi al nostru, tăiat de foarfecele vrăjitoarei. Omoară-l pe prinţ şi întoarce-te la noi! Grăbeşte-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroşit! Acuşi răsare soarele şi tu mori!

Surorile au oftat adânc şi s-au scufundat în valuri.

        Zâna cea mică a dat la o parte perdeaua de purpură a cortului. Prinţesa cea frumoasă dormea cu capul pe pieptul prinţului. Zâna s-a aplecat, l-a sărutat pe frunte şi s-a uitat apoi la cerul pe care începuseră să se întindă zorii, şi după aceea la cuţitul cel ascuţit, şi pe urmă iar la prinţ. Prinţul visa şi în vis rostea numele prinţesei; numai pe ea o avea în minte. Cuţitul a început să tremure în mâna zânei şi ea deodată l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roşii; şi acolo unde a căzut cuţitul picături de sânge parcă au ţâşnit din mare. Zâna s-a mai uitat o dată la prinţ, apoi s-a azvârlit în apă şi deodată a simţit că i se preface trupul în spumă.

        Soarele a ieşit din mare; razele lui au căzut blânde şi calde pe spuma mării rece ca moartea; şi zâna n-a mai simţit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de fiinţe străvezii, minunate la vedere; zărea prin ele pânzele albe ale corăbiei şi norii roşii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea omenească n-o putea auzi, tot aşa cum ochiul omenesc nu putea să zărească acele fiinţe; zburau prin aer fără aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că şi ea are un trup ca şi ele, un trup care se înălţa încet-încet din spumă.

        – Unde mă duc? a întrebat ea, şi vocea ei suna ca vocea unei fiinţe de pe altă lume, o voce ca a unui duh şi pe care nici o muzică pământeană n-ar putea-o rosti.

        – Te duci la fiicele aerului, au răspuns acele fiinţe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor şi nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viaţa lor cea veşnică atârnă de o putere străină. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însă să-şi capete unul făcând fapte bune. Zburăm către ţările calde şi ducem acolo răcoarea. Împrăştiem în aer mireasma florilor şi aducem mângâiere şi înviorare. Şi după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor şi luăm parte la fericirea cea veşnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit şi de aceea poţi şi tu să capeţi un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.

        Zâna cea mică şi-a ridicat braţele străvezii către soare şi acum, întâia dată în viaţă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mişcare şi viaţă. Zâna a văzut cum prinţul şi prinţesa o căutau în toate părţile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prinţesei, a zâmbit către prinţ, apoi s-a urcat împreună cu ceilalţi copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.