​Ivan-Țarevici și lupul cenușiu

A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat, Berindei-împărat, care avea trei feciori; pe mezin îl chema Ivan.
Şi împăratul acesta avea o livadă minunată; în livadă creştea un măr cu mere de aur.

De la o vreme, în livada împăratului, cineva se furişa — mere de aur fura. Împăratului îi părea tare rău de livada sa. El îşi trimise acolo toţi păzitorii. Dar nici un fel de păzitori n-au fost în stare să prindă hoţul.
Împăratul se întristă şi nu mai vroi nici să mănânce, nici să bea. Feciorii începură să-l îmbărbăteze:
– Tăicuţule scump, nu mai fi trist! Las’ că ne ducem noi să păzim grădina.
Cel mai mare dintre feciori zise:
– Azi o să fie rândul meu, mă duc eu să păzesc grădina şi să prind hoţul.
Şi feciorul cel mare plecă. Dar oricât umblă el toată seara, nu prinse pe nimeni şi, cuibărindu-se în iarba moale — adormi.
Dimineaţa, împăratul l-a întrebat:
– Ia zi, ai vreo veste bună pentru mine, ai văzut hoţul?
– Nu, dragă tăicuţule, n-am dormit toată noaptea. Un ochi n-am închis, dar de văzut n-am văzut pe nimeni.
În noaptea următoare s-a dus să facă de pază feciorul mijlociu, care dormi şi el până către ziuă, iar a doua zi dimineaţa spuse că n-a văzut hoţul.
Veni rândul mezinului, să facă de pază. Şi s-a dus Ivan-Tarevici să păzească grădina tatălui său. Îi era teamă până şi să se aşeze o clipă, darmite încă să se culce. De îndată ce-l năpădea somnul, se spăla repede cu rouă de pe iarbă şi somnul pierea de pe pleoapele lui.
Trecuse de miezul nopţii când deodată i se năzări că în grădină e lumină. Mai multă, din ce în ce mai multă lumină. Dintr-un capăt în altul grădina era scăldată în lumină ca ziua. Şi-atunci văzu cum pe mărul cu pricina se lasă din zbor Pasărea-de-foc şi începe să lovească merele cu ciocul.
Ivan-Tarevici se furişă încetişor până la măr şi înhăţă pasărea de coadă. Pasărea-de-foc zvâcni şi îşi luă zborul, iar el rămase cu o pană din coada ei in mână.
A doua zi dimineaţa Ivan-Ţarevici s-a înfăţişat tatălui său.
– Ei, ce vrei să-mi spui, dragul meu Ivan, poate ai prins tu hoţul?

– Tăicuţule dragă, de prins nu l-am prins, dar am dat de urma celui care ne pradă. grădina. Uite, ţi-am adus o amintire de la hoaţă. Iar hoaţa, tăicuţule, e Pasărea-de-foc.
Împăratul luă pana păsării şi din ziua aceea începu să bea şi să mănânce şi nu mai fu trist. Dar iată că după o bună bucată de vreme toate gândurile lui începură să se îndrepte către Pasărea-de-foc.
Îşi chemă feciorii şi le zise:
– Dragii mei copii, ar fi bine să încălecaţi nişte cai buni, să plecaţi în lumea largă, să cunoaşteţi şi alte locuri, căci cine ştie? poate veţi da pe
undeva de urma Păsării-de-foc.
Feciorii au făcut plecăciune în faţa părintelui lor, au încălecat cai buni şi au pornit la drum: feciorul cel mare într-o direcţie, cel mijlociu în
altă direcţie, iar Ivan-Tarevici în a treia direcţie.
Dacă Ivan-Tarevici a mers mult, ori dacă a mers puţin, cine mai ştie?
Era o zi caldă de vară. Ostenit, Ivan-Ţarevici descălecă, îşi împiedecă bine calul, iar el se cufundă într-un somn adânc.
Dacă a trecut multă sau puţină vreme cine ar putea spune? Doar că atunci când Ivan-Ţarevici s-a trezit, calul ia-l de unde nu-i. Aşa că s-a dus să-l caute; a umblat şi-a tot umblat, dar de găsit nu i-a găsit decât oasele.
Şi s-a întristat Ivan-Tarevici: cum să bată atâta cale fără cal?

„Ei, n-am încotro, şi-a zis el, un lucru început trebuie dus până la capăt”.
Şi, a pornit pe jos. A mers, a mers, până a obosit de moarte. Atunci s-a lăsat pe iarba moale şi şedea acolo supărat nevoie mare. Deodată ieşi ca din pământ un lup cenuşiu, şi alergă în calea lui:
– De ce eşti atât de supărat, Ivan-Tarevici, şi de ce şezi aici cu capul plecat?
– Cum să nu fiu mâhnit, lupule cenuşiu? Am rămas fără calul meu cel bun.
– Ivan-Tarevici, eu ţi-am mâncat calul… Mi-e milă de tine! Dar spune-mi, de ce ai plecat pe meleaguri îndepărtate şi încotro te îndrepţi?
– Păi, m-a trimis tătuca să colind prin lumea largă şi să găsesc Pasărea-de-foc.
– Phiii, cu calul tău, bun cum zici că era, nici în trei ani n-ai fi ajuns la Pasărea-de-foc. Şi-apoi nimeni în afară de mine nu ştie unde trăieşte ea. Dar, fie, de vreme ce tot ţi-am mâncat calul — o să te slujesc cu supunere şi credinţă. Urcă-te în spatele meu şi ţine-te zdravăn.
Ivan-Tarevici l-a încălecat şi lupul cenuşiu o luă la goană — prin păduri albastre pe nesimţite trecea, iar coada cărare peste lacuri o aşternea. Dacă au mers mult ori puţin, cine mai ştie? Atâta doar că tot gonind, au ajuns la o cetate cu ziduri înalte. Lupul cenuşiu zise:
– Ascultă, Ivan-Tarevici, ce spun şi ţine minte. Sari zidul, nu te teme: e o oră potrivită, toţi paznicii dorm. O să vezi în turnul cetăţii o ferăstruică, pe pervazul acesteia e o colivie de aur, iar în colivie se află Pasărea-de-foc. Tu ia pasărea, ascunde-o în sân, dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să te atingi de colivie!
Ivan-Ţarevici sări zidul, văzu turnul cu ferăstruica pe pervazul căreia era colivia de aur, iar în colivie — Pasărea-de-foc. Luă pasărea, o ascunse în sân, dar nu-şi putea lua ochii de la colivie. Inima îi bătea să se spargă de tulburare: „Vai, ce colivie, e de aur, e nepreţuită! Cum s-o las aici?!” Şi uită ce-i poruncise lupul. Dar îndată ce atinse colivia, porni prin toată cetatea o zarvă nemaipomenită: trîmbiţele răsunau, tobele băteau, paznicii se treziră, îl înhăţară pe Ivan-Tarevici şi-l duseră la ţarul Afron.
Ţarul Afron îl întrebă mânios:
– Al cui eşti, şi de unde vii?
– Sunt Ivan-Ţarevici, feciorul lui Berindei-împărat.
– Vai de mine, ce ruşine! Fiu de ţar şi umbli după furat.
– Asta-i bună, dar când pasărea dumitale zbura şi livada noastră o distrugea?
– Trebuia să vii la mine, să mă rogi din tot sufletul şi ţi-aş fi dat pasărea, din respect pentru tată-tău, Berindel-Împărat. Acuma însă am să răspândesc prin toate oraşele faima proastă despre voi… Dar, mă rog, dacă-mi îndeplineşti însărcinarea ce ţi-o voi da — te iert. Uite, în cutare împărăţie, ţarul Kusman are un cal cu coama de aur. Adu-mi aici calul şi-atunci îţi dau şi eu Pasărea-de-foc, cu colivie cu tot.
Ivan-Ţarevici s-a întristat şi s-a întors la lupul cenuşiu. Iar lupul făcu către el:
– Doar ţi-am spus să nu clinteşti din loc colivia! De ce nu mi-ai ascultat porunca?
– Iertare, lup cenuşiu, iertare.
– Halal iertare… Fie, haide, încalecă-mă. Ai intrat în horă, trebuie să joci.
Şi iar o luă la goană lupul cenuşiu ducându-l pe Ivan-Ţarevici. Dacă au mers mult ori puţin, cine mai ştie? Doar că au ajuns în goana mare până la cetatea în care se afla calul cu coama de aur.
– Sari zidul, Ivan-Ţarevici; paznicii dorm, du-te la grajd, ia calul, dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să te atingi de căpăstrul lui!
Ivan-Ţarevici sări gardul cetății, acolo toţi paznicii dormeau, intră în grajd, prinse calul cu coama de aur, dar râvni la căpăstru – era împodobit cu aur şi pietre preţioase; un căpăstru din acesta era tocmai bun să-ţi plimbi calul cu el.
Ivan-Ţarevici atinse uşurel căpăstrul şi se porni o zarvă nemaipomenită prin toată cetatea: trâmbiţele răsunară, tobele bătură, paznicii se treziră, îl înşfăcară pe Ivan-Ţarevici şi-l duseră la ţarul Kusman.
– Al cui eşti şi de unde vii?
– Sunt Ivan-Ţarevici.
– Ia te uită, cum ţi-a trecut prin minte o prostie ca asta, să furi un cal? Un ţăran de rând nu s-ar fi învoit s-o facă. Mă rog, fie, o să te iert, Ivan-Ţarevici, dar numai dacă-mi îndeplineşti sarcina ce ţi-oi da. Ţarul Dalmat are o fată — Preafrumoasa Elena. Răpeşte-o, adă-mi-o aici şi eu o să-ţi dau calul cu coama de aur împreună cu căpăstrul lui.
Şi se duse Ivan-Ţarevici, de astă dată şi mai mâhnit, la lupul cenuşiu.
– Doar ţi-am spus, Ivan-Ţarevici, nu cumva să atingi căpăstrul! Şi n-ai vrut să-mi asculţi porunca.
– Iertare, lup cenuşiu, iertare.
– Halal iertare… Bine, fie, urcă în spatele meu.
Şi iar o luă la goană lupul cenuşiu, ducându-l pe Ivan-Ţarevici. Au ajuns în goana mare la ţarul Datmat. În grădina cetăţii sale se plimba Prea-frumoasa Elena, cu slujnicele sale, cu dădacele după ea. Lupul cenuşiu zise:
– De data asta nu te mai las pe tine. Mă duc eu însumi. Iar tu porneşte-o înapoi pe drumul pe care am venit, că îndată te ajung şi eu din urmă.
Ivan-Ţarevici porni înapoi pe drumul pe care veniseră, iar lupul cenuşiu sări zidul şi ţuşti! în grădină. Se ascunse într-un tufiş şi când se uită Prea-frumoasa Elena tocmai ieşise afară cu slujnicele şi dădacele ei la plimbare. Se plimbară ele cât se plimbară, dar îndată ce se despărţi de slujnice şi dădace, lupul cenuşiu o înhăţă pe Preafrumoasa Elena, o urcă în spate şi o luă la sănătoasa.
Ivan-Ţarevici mergea, cum i s-a spus, pe drumul pe care veniseră, când, deodată, îl ajunse din urmă lupul cenuşiu, iar în spatele acestuia se afla Preafrumoasa Elena. Ivan-Ţarevici s-a bucurat, dar lupul i-a zis:
– Urcă iute în spatele meu, nu cumva să fi pus poteră pe urmete noastre.
Şi o luă la goană lupul cenuşiu, împreună cu Ivan-Ţarevici şi Prea-frumoasa Elena, înapoi de drumul pe care veniseră — prin păduri albastre pe nesimţite trecea, iar coada cărare peste râuri şi lacuri o aşternea.
Dacă au mers mult ori puţin, cine mai ştie? Atâta doar că, tot gonind, au ajuns la ţarut Kusman. Lupul cenuşiu întrebă:
– De ce taci, Ivan-Ţarevici, de ce eşti mâhnit?
– Păi, cum să nu fiu mâhnit, lupule cenuşiu? Cum o să mă despart eu de mândreţea asta de copilă? Cum s-o dau pe Preafrumoasa Elena în schimbul unui cal?
Lupul cenuşiu i-a răspuns:
– N-o să te despart eu de frumoasa asta, pe ea o ascundem undeva, eu mă prefac în Preafrumoasa Elena şi tu mă duci ţarului.
Zis şi făcut: pe Preafrumoasa Elena o ascunseră într-o mică izbă din pădure, iar lupul cenuşiu se dădu o dată peste cap şi se prefăcu într-o copilă aidoma Preafrumoasei Elena. Ivan-Ţarevici îl luă şi-l duse ţarului Kusman. Ţarul se bucură şi-i zise cu recunoştinţă:
– Îţi mulţumesc, Ivan-Ţarevici, că mi-ai adus-o ca soţie. Primeşte din partea mea calul cu coamă de aur, împreună cu căpăstrul lui.
Ivan-Ţarevici încălecă pe calul primit şi plecă după Preafrumoasa Elena. O luă, o urcă pe cal şi porniră amândoi la drum.
Între timp, ţarul Kusman făcu nunta, benchetui ziua-ntreagă până-n seară, dar îndată ce veni vremea să meargă la culcare, când o duse pe Preafrumoasa Elena în iatac şi se culcă în pat alături de ea, ce să vadă? un bot de lup în locul tinerei soţii! De spaimă ţarul căzu din pat iar lupul o luă la sănătoasa. Când îl ajunse din urmă pe Ivan-Ţarevici lupul cenuşiu îl întrebă:
– Spune, Ivan-Ţarevici, de ce mai eşti atât de îngândurat?
– Păi, cum să nu cad pe gânduri? Îmi pare nespus de rău să mă despart de o comoară ca asta — calul cu coama de aur — şi să iau în schimb Pasărea-de-foc.
– Lasă, nu te întrista, născocesc eu ceva să te ajut.
Şi iată-i ajunşi la ţarul Afron. Lupul zise:
— Tu ascunde calul şi pe Preafrumoasa Elena, iar eu mă prefac într-un cal cu coamă de aur pe care să i-l duci ţarului Afron.
Acestea fiind zise, o duseră în pădure pe Preafrumoasa Elena, împreună cu calul cu coama de aur. Lupul cenuşiu se dădu peste cap şi se prefăcu într-un cal cu coama de aur. Ivan-Ţarevici luă calul şi i-l duse ţarului Afron. Ţarul se bucură şi-i dădu în schimb Pasărea-de-foc şi colivia de aur a acesteia.
Ivan-Ţarevici se întoarse pe jos în pădure, o urcă pe Preafrumoasa Elena pe calul cu coamă de aur, luă colivia de aur cu Pasărea-de-foc şi porni la drum spre meleagurile de baştină.
Ţarul Afron porunci să-i fie adus calul primit în dar, însă tocmai cînd se pregătea să-l Incalece, ce să vadă? Calul se prefăcu în lup cenuşiu. De spaimă, ţarul se prăbuşi la pământ, iar lupul cenuşiu o luă la sănătoasa şi, în curând, îl ajunse din urmă pe Ivan-Ţarevici.
– Şi-acum, rămâi cu bine, Ivan-Ţarevici, făcu el, că eu nu pot merge mai departe.
Ivan-Ţarevici coborî de pe cal şi, făcând trei plecăciuni până la pământ îi mulţumi lupului cenuşiu. Dar acesta zise:
– Lasă, că doar nu ne despărţim pentru totdeauna, o să mai ai nevoie de mine.
Ivan-Ţarevici gândi: „Pentru ce să mai am nevoie de tine? Că doar toate dorinţele îmi sunt îndeplinite”. Încălecă pe calul cu coama de aur şi o porni mai departe împreună cu Preafrumoasa Elena şi cu Pasărea-de-foc.
Când ajunse pe meleagurile sale îi trecu prin minte să prânzească. Luase cu el puţină pâine. Aşa că, mâncară, apă de izvor băură şi se culcară să se odihnească.
Îndată că Ivan-Ţarevici adormi, dădură peste el ceilalți doi fraţi. Colindaseră alte pământuri căutând Pasărea-de-foc şi-acum se-ntorceau acasă cu mâinile goale.
De cum l-au văzut, şi-au dat seama că Ivan-Ţarevici dobândise totul.
Şi pe dată căzură la învoială:
– Haide, să-l ucidem, şi-atunci prada va fi a noastră.
Hotărârea fiind luată, ei îl uciseră pe Ivan-Ţarevici. Apoi încălecară pe calul cu coama de aur, luară Pasărea-de-foc, o aşezară pe cal pe Prea-frumoasa Elena şi ameninţind-o îi ziseră:
– Bagă de seamă, să nu sufli o vorbă acasă!
Ivan-Ţarevici zăcea mort, deasupra lui prinseră să se rotească corbii.
Deodată, pe neaşteptate, ajunse acolo în goana mare lupul cenuşiu; el înhăţă dintr-o mişcare un corb şi un pui de corb.
– Tu, corbule, ia-ţi zborul după apă vie şi apă moartă. Îndată ce-mi aduci apă vie şi apă moartă, îţi dau înapoi puiul.
Corbul n-avu încotro, îşi luă zborul iar lupul rămase să-l ţină prizonier pe puiul de corb. Dacă a zburat mult sau puţin corbul, cine mai ştie? atâta doar că el aduse apă vie şi apă moartă. Lupul cenuşiu stropi cu apă moartă rănile lui Ivan-Ţarevici, rănile se vindecară; îl stropi cu apă vie — Ivan-Ţarevici învie.
– Vai, am dormit buştean!
– Ai dormit buştean n-am ce zice, făcu lupul cenuşiu. Dacă nu eram eu, nu te-ai mai fi trezit în vecii vecilor. Fraţii tăi, cei de-un sânge cu tine, te-au ucis şi au pus stăpânire pe bunurile tale. Haide, încalecă-mă repede.
Îndată s-au aşternut la drum, gonind din răsputeri pe urmele celor doi fraţi pe care i-au ajuns. Cum au dat de ei, lupul cenuşiu i-a sfâşiat făcându-i bucăţele, pe care le-a împrăştiat pe toată câmpia.
Ivan-Ţarevici făcu o plecăciune adâncă în faţa lupului cenuşiu şi-şi luă rămas bun de la el pentru totdeauna.
Şi se întoarse Ivan-Ţarevici acasă, călare pe calul cu coama de aur, îi aduse tatălui său Pasărea-de-foc, iar ca soţie pentru sine — pe Preafrumoasa Elena.
Berindei-împărat se bucură văzându-l şi începu să-l întrebe pe fecior de una — de alta. Iar Ivan-Tarevici se porni pe povestit: cum îl ajutase lupul cenuşiu să dobândească toate bunurile, cum l-au ucis cei doi fraţi pe când dormea şi cum lupul cenuşiu, la rândul lui, îi sfâşiase pe amândoi.
Berindei-împărat se necăji puţin dar în scurtă vreme tristeţea i se risipi. Iar Ivan-Ţarevici se căsători cu Preafrumoasa Elena cu care începu să trăiască, să vieţuiască – necazuri să nu cunoască.