Ivan Fecior-de-Ţăran și balaurul

Au fost odată într-o oarecare împărăţie, un moş şi-o babă, care aveau trei feciori. Pe cel mai mic îl chema Ivanuşka. Trăiau la un loc — nu leneveau, cu tragere de inimă munceau, ogorul arau şi grâul îl semănau.
Într-o bună zi, se răspândi prin împărăţie vestea că balaurul cel năprasnic se pregăteşte să le cotropească pământurile, pe oameni să-i căsăpească, iar satele, oraşele să le pârjolească. Moşul şi baba căzură pe gânduri, se mâhniră grozav. Feciorii cei mari îi îmbărbătau:
— Nu vă întristaţi, tăicuţă şi măicuţă, că pornim noi să-l înfruntăm pe balaur, să luptăm cu el pe viaţă şi pe moarte. Şi ca să nu vă fie urât să staţi singuri, îl lăsăm cu voi pe Ivanuşka, el e încă prea tânăr pentru luptă.

– Ba nu, a zis Ivanuşka, nu mă-nvoiesc să rămân acasă, să vă aştept pe voi, merg şi eu să lupt cu balaurul!
Moşul şi baba nu s-au împotrivit, n-au încercat să-l convingă pe Ivanuşka să-şi schimbe gândul, ci i-au pregătit de plecare pe câteşi trei feciorii. Şi-au încins fraţii la brâu paloşele de oţel şi-au luat traistele cu merinde, au încălecat pe cai buni şi — la drum.
Au mers ei ce-au mers până au ajuns într-un sat. Cand şi-au aruncat ochii jur-împrejur — nici ţipenie; totul pârjolit, dărâmat, doar o mică izbă rămăsese neatinsă.
Cei trei fraţi au intrat în izbă. Acolo, o babă bătrână zăcea pe cuptor şi gemea.
– Bună ziua, bunico! au zis fraţii.
– Bună ziua, voinicilor. Încotro aţi pornit-o?
– Păi, am pornit-o, bunico, spre râul Coacăzului, lângă podul Călinului. Ne ducem să luptăm cu balaurul, să nu-l lăsăm să ne cotropească moşia.
– Ehei, voinicilor, straşnică treabă aţi pus la cale! Că ticălosul ăsta de balaur a pustiit totul, pe oameni i-a prădat şi la moarte năprasnică i-a trimis. Acuma a ajuns şi pe meleagurile noastre, ne-am rămas cu zile numai eu singură — se vede că nu-i sunt de trebuinţă, să se ospăteze cu mine…
Cei trei fraţi au rămas peste noapte la bătrână, iar a doua zi în zori s-au sculat şi au pornit iarăşi la drum.
Au mers până au ajuns chiar pe malul râului Coacăzului, lângă podul Călinului. Pe malul apei erau răspândite tot paloşe şi arcuri sfărâmate, laolaltă cu oase omeneşti.
Au găsit fraţii o izbă părăsită şi au hotărît să rămână peste noapte în ea.
– Ei, fraţii mei, a zis Ivan, acuma, că am ajuns în ţinuturi străine şi îndepărtate, trebuie să fim numai ochi şi urechi la toate. Să stea de pază pe rând, câte unul dintre noi în fiece noapte, ca să nu poată trece balaurul peste podul Călinului.

În prima noapte s-a dus să stea de pază cel mai mare dintre fraţi. A dat o raită pe malul apei, a scormonit cu privirea dincolo, peste râul Coacăzului — pretutindeni linişte, pe nimeni n-a văzut, nimic n-a auzit. S-a cuibărit fratele cel mare sub o tufă de răchită, a adormit buştean şi s-a pus pe sforăit.
Ivan însă stă culcat în izbă şi nu poate adormi, nu poate nici aţipi măcar.
Îndată ce a trecut de miezul nopţii îşi ia paloşul de oţel şi porneşte spre râul Coacăzului. Când colo, ce să vadă? Frate-său cel mare doarme sub tufă şi sforăie pe întrecute.
Ivan îl lasă în pace să doarmă, iar el se ascunde sub podul Călinului şi începe să păzească trecerea peste pod.
Deodată apele râului începură a clocoti şi vulturii de prin stejari porniră să ţipe — căci se apropia un balaur cu şase capete. Lighioana se năpusti pe podul Călinului, dar când ajunse la jumătatea acestuia, calul i se poticni, corbul negru de pe umăr tresări, iar câinele negru care venea în urma lor îşi zbârli blana.
Atunci balaurul cu şase capete zise:
– De ce te poticneşti, calule? Iar tu, corbule negru, de ce tresari? Şi de ce te zbârleşti tu, câine negru? Oare aţi prins de veste că Ivan — fecior-de-ţăran se află pe-aproape? Păi, eu socot că nici nu s-a născut până acum şi chiar de s-ar fi născut — încă nu-i bun de luptă: cu o mână l-aş înşfăca şi cu cealaltă l-aş răpune!
Dar Ivan — fecior-de-ţăran ieşi de sub pod şi zise:
— Ia, nu te mai lăuda, balaur spurcat! Câtă vreme nu dobori şoimul cel mândru, nu te pripi să-l jumuleşti. Şi dacă nu-l cunoşti pe voinicul cel viteaz, nu-l mai batjocori. Haide, mai bine să ne măsurăm puterile şi care din doi va birui, acela să se laude!
S-au apropiat, şi-au luat avânt şi s-au izbit cu atâta putere, că pământul dimprejur a gemut.
Balaurul n-a avut noroc: dintr-o singură lovitură Ivan — fecior-de-ţăran i-a retezat trei capete.
– Opreşte-te, Ivan — fecior-de-ţăran! îi strigă balaurul. Lasă-mă să mă odihnesc puţin.
– Vrei odihnă! Tu, balaure, ai trei capete pe când eu doar unul. Las’ că ne-om odihni mai târziu când vei avea un singur cap şi tu.
Din nou s-au apropiat şi din nou s-au izbit.
Ivan — fecior-de-ţăran i-a retezat balaurului şi celelalte trei capete. I-a despicat trupul şi făcându-l bucăţele l-a aruncat în râul Coacăzului, iar cele şase capete le-a aşezat sub podul Călinului. După aceea s-a întors în izbă şi s-a culcat să se odihnească.
Dis-de-dimineaţă a venit şi fratele cel mare. Ivan l-a întrebat:
– Ei, cum a fost, ai văzut ceva?
– Nu, fraţilor, n-a trecut pe lângă mine nici măcar o muscă.
Auzindu-l, Ivan nu i-a zis nici o vorbuliţă..
În noaptea următoare plecă să stea de pază fratele mijlociu. Se plimbă o vreme, se uită în toate părţile şi se linişti. Se furişă în nişte tufe şi adormi. Ivan nu se încrezu nici în el. Cum trecu de miezul nopţii se îmbrăcă, îşi luă sabia cea ascuţită şi porni spre râul Coacăzului. Se ascunse sub podul Călinului şi se puse la pândă.
Deodată apele râului începură a clocoti, vulturii de prin stejari se puseră pe ţipăt — căci se apropia un balaur cu nouă capete. De cum păşi pe podul Călinului — calul balaurului se poticni, corbul negru de pe umăr tresări, iar cîinele negru, care venea în urma lor, îşi zbârli blana. Balaurul lovi cu biciul — calul peste coaste, corbul peste pene şi câinele peste urechi:
— De ce te poticneşti, calule? Şi de ce tu, corbule negru, tresari? Iar tu, câine negru, de ce te zbârleşti? Oare aţi prins de veste că Ivan — fecior-de-ţăran se află pe-aproape? Eu socot că nici nu s-a născut şi chiar de s-ar fi născut — încă nu-i bun de luptă: l-aş răpune doar cu un deget de-al meu.
Dar Ivan — fecior-de-ţăran ieşi de sub podul Călinului şi zise:

– Bagă de seamă, balaur spurcat, nu te mai lăuda şi treci la treabă! Vedem noi la urmă, cine pe cine va birui!
Şi numai ce îşi avântă Ivan paloşul de oţel, o dată şi încă o dată, că reteză şase dintre capetele balaurului. Balaurul izbi şi el de îl împlântă pe Ivan până la genunchi în pămîntul jilav. Iar Ivan luă un pumn de nisip şi-l azvârli în ochii bulbucaţi ai balaurului. Şi în vreme ce balaurul îşi freca şi îşi curăţa ochii, Ivan i-a retezat şi celelalte capete. După aceea i-a spintecat trupul şi făcându-l bucăţele l-a aruncat în râul Coacăzului, iar cele nouă capete le-a aşezat sub podul Călinului. El însă s-a întors în izbă, s-a culcat şi a adormit ca şi cum nimic nu se întâmplase.
​ Dimineaţa a venit şi fratele cel mijlociu.
– Ei, cum a fost, l-a întrebat Ivan, ai văzut ceva în timpul nopţii?
– Nu, n-am văzut nimic, n-a trecut pe lângă mine nici măcar o muscă, n-a ţiuit nici măcar un ţânţar.
– Ei, dacă-i aşa cum spuneţi, haideţi cu mine, scumpii mei fraţi, să vă arăt eu şi ţânţarul şi musca!
Ivan şi-a dus fraţii sub podul Călinului şi le-a arătat capetele de balauri.
— Ia uitaţi-vă, zise el, ce fel de muşte şi de ţânţari zboară pe-aici. Iar voi, frăţiorilor, mai bine rămâneaţi acasă, pe cuptor, decât să porniţi la luptă!
Pe fraţi îi cuprinse ruşinea.
– Somnul, ziseră ei, ne-a doborât…
În cea de-a treia noapte s-a pregătit să meargă şi să stea de pază chiar Ivan.
– Plec, le-a zis el, la o luptă înspăimântătoare, iar voi, frăţiorii mei, să staţi treji şi cu urechea la pândă toată noaptea: de îndată ce mă veţi auzi fluierând, slobod calul, iar voi veniţi cât mai repede în ajutorul meu.
Ajunge Ivan — fecior-de-ţăran la râul Coacăzului, se ascunde sub podul Călinului şi aşteaptă.
Îndată ce trecu de miezul nopţii, pământul cel jilav porni să se clatine, apele râului începură a clocoti, vânturile năvalnice a vui, iar vulturii de prin stejari se puseră pe țipăt… Se apropia un balaur cu douăsprezece capete. Toate cele douăsprezece capete şuierau, toate cele douăsprezece capete scoteau flăcări fierbinţi pe nări. Calul balaurului avea douăsprezece aripi, părul de pe trupul calului era de aramă, iar coada şi coama îi erau de fier. Cum a păşit balaurul pe podul Călinului — calul de sub el se poticni, corbul negru de pe umăr tresări, iar câinele negru ce venea în urmă îşi zbârli blana. Balaurul lovi cu biciul — calul peste coaste, corbul peste pene, câinele peste urechi.
– De ce te poticneşti, calule? Şi de ce tu, corbule negru, tresari? Iar tu, câine negru, de ce te zbârleşti? Oare aţi prins de veste că Ivan — fecior-de-ţăran se află pe-aproape? Eu socot că nici nu s-a născut şi chiar de s-ar fi născut — încă nu-i bun de luptă: o dată doar să suflu — şi pulberea o să se aleagă de el!
Atunci Ivan — fecior-de-ţăran iese de sub podul Călinului şi zice:
– Ehei, balaure, prea devreme-ncepi a te lăuda, vezi să nu dai de belea!
– Aha, va să zică aici erai, Ivan — fecior-de-ţăran! De ce-ai venit?
– Păi, am venit să-ţi văd puterea vrăjmaşă şi să mă măsor cu ea!
— Îndrăzneşti să te măsori cu mine? Tu, o sărmană muscă!
Drept răspuns Ivan — fecior-de-ţăran i-a zis balaurului:
– N-am venit la tine să-ţi spun poveşti, şi nici să le ascult pe-ale tale. Am venit să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte, să-i scap pe oamenii cei buni de tine, blestematule!

Ivan îşi avântă sabia ascuţită şi-i reteză balaurului trei dintre capete. Balaurul prinse din zbor capetele retezate, îşi trecu peste ele degetul său de foc, le lipi de gâtlejele lor şi — pe dată, capetele se prinseră la loc, de parcă nici nu fuseseră retezate.
Lui Ivan îi venea tare greu: balaurul cu şuierăturile îl asurzea, cu flăcările îl ardea şi-l frigea, cu scânteile îl orbea, şi pe deasupra îl mai şi împlântă pînă la genunchi în pământul jilav.
Apoi îi strigă în bătaie de joc:
– Vrei poate să te mai odihneşti puţin, Ivan — fecior-de-ţăran?
– Vorbeşti de odihnă? Odihnă pe la noi înseamnă — loveşte, retează bine, nu-ţi plânge singur de milă, zise Ivan.
Apoi el fluieră cu putere şi îşi aruncă mănuşa dreaptă în mica izbă în care se aflau fraţii săi. Mănuşa sparse sticla din geamul izbei, însă fraţii dormeau duşi, nu auzeau nimic…
Ivan îşi adună puterile, se mai avântă o dată, mai tare ca înainte, şi-i reteză balaurului şase capete. Balaurul le prinse din zbor, şi pe acestea, îşi trecu peste ele degetul său de foc, le lipi de gâtlejuri şi iarăşi toate capetele erau la locul lor. Apoi se năpusti asupra lui Ivan şi-l împlântă până la brâu în pământul jilav.

„Proastă treabă,” îşi zise Ivan. Îşi scoase mănuşa stângă şi o aruncă spre mica izbă. Mănuşa găuri acoperişul, însă fraţii dormeau mai departe, nu auzeau nimic.
Şi iar îşi luă avânt, pentru a treia oară, Ivan — fecior-de-ţăran şi-i reteză balaurului nouă capete. Balaurul le prinse din zbor, îşi trecu degetul de foc peste ele, le apropie de gâtlejuri, iar capetele se lipiră la loc şi de astă dată. Tot atunci, balaurul se năpusti la Ivan şi-l împlântă în pământ până la umeri…
Ivan şi-a luat căciula şi a aruncat-o în mica izbă. Din pricina loviturii izba s-a cutremurat până în temelii, iar bârnele ei mai-mai să se risipească în toate părţile. Abia atunci s-au trezit fraţii şi au auzit calul lui Ivan nechezând din răsputeri şi zbătându-se să scape din lanţ.
Fraţii au deschis grajdul, i-au dat drumul calului, iar ei au pornit alergând în urma lui, ca să-i vină în ajutor lui Ivan.
Calul lui Ivan se năpusti în galop şi începu să izbească balaurul cu copitele, să-l muşte cu dinţii. Balaurul prinse să suiere, să sâsâie, să învăluie calul cu puzderie de scântei… În vremea asta, Ivan — fecior-de-ţăran izbuti să iasă din pământ, ba făcu ce făcu de-i tăie balaurului degetul de foc şi după aceea se apucă să-i reteze capetele. I le reteză pe toate până la ultimul, îi spintecă trupul şi făcându-l bucăţele, îl aruncă în râul Coacăzului.
Tocmai atunci…ajunseră la locul luptei şi fraţii săi.
– Halal să vă fie, somnoroşilor! le-a zis Ivan. Din pricina somnului vostru era să plătesc eu cu capul.
Fraţii săi l-au adus în mica izbă, l-au spălat, l-au hrănit, i-au potolit setea şi l-au culcat să se odihnească.
În zorii zilei Ivan s-a sculat şi a început să se îmbrace, să se încalţe.
– De ce te scoli cu noaptea-n cap? i-au zis fraţii. Ar trebui să te odihneşti temeinic după lupta crâncenă de ieri.
– Ba nu, le-a răspuns Ivan, nu-mi arde de odihnă, mă duc la râul Coacăzului să-mi caut cingătoarea pe care-am pierdut-o acolo.
– Ia te uită, ce-ţi mai dă prin minte, au zis fraţii. Lasă că trecem prin oraş si-ţi cumperi una nouă.
– Ba nu, eu de cingătoarea mea am nevoie!
Şi porni Ivan către râul Coacăzului, dar nu se apucă să-şi caute cingătoarea, ci trecu pe podul Călinului pe celălalt mal şi se furişă pe nesimţite până la palatele de piatră ale balaurilor.
S-a apropiat de un gemuleţ deschis şi a tras cu urechea: oare nu se pune la cale ceva rău împotriva lui?
Când s-a uitat înăuntru, ce să vadă? În palate şedeau cele trei neveste ale balaurilor, împreună cu mama lor, zmeoaica cea bătrînă.
Şi cum şedeau acolo, puneau lucrurile la cale.
Prima dintre ele zise:
– Las-că mă răzbun eu pe Ivan — fecior-de-ţăran pentru bărbatul meu! O să i-o iau înainte şi, pe drumul ce-l are de străbătut, ca să se întoarcă acasă împreună cu fraţii lui, o să stârnesc o arşiţă grozavă, iar eu o să mă prefac în fântână. Când se vor repezi câteşi trei să-şi potolească setea — morţi or să se prăbuşească de la prima înghiţitură de apă.
– Bine te-ai gândit să faci, încuviinţă zmeoaica cea bătrână.
A doua zise:
– Eu o să mă prefac într-un măr încărcat de roade. De vor vrea să mănânce câte un măr — pe dată vor fi sfâşiaţi în mii de fărâme!
– Şi tu te-ai gîndit bine, a lăudat-o zmeoaica cea bătrână.
– Eu una, zise cea de-a treia, o să aduc peste ei un val de picoteală şi de somn, apoi o să le-o iau înainte, o să mă prefac într-un covor moale cu perne de mătasă. Cum vor încerca fraţii să se culce, să se odihnească, pe dată îi va pârjoli focul!
– Şi tu te-ai gîndit bine! rosti zmeoaica. Ei, şi dacă nu veţi putea voi să le veniţi de hac, mîine pornesc şi eu să-i ajung din urmă şi să-i înghit pe toţi trei!
Ivan — fecior-de-ţăran a stat să asculte până la capăt vorbele lor şi s-a întors la fraţii săi.
– Ei, cum e, Ivanuşka, ţi-ai găsit cingătoarea? l-au întrebat fraţii.
– Găsit.
– Nu merita să-ţi pierzi vremea pentru atâta lucru!
– Ba merita, fraţilor.
Şi îndată după asta, tustrei fraţii se pregătiră în mare grabă şi porniră la drum.
Au mers şi-au mers, străbătând câmpuri şi lunci întinse. Era zi fierbinte, uscată şi lor le era grozav de sete, abia se mai ţineau pe picioare. Tocmai atunci, când s-au uitat mai bine, au văzut o fântână, iar în ea, plutind deasupra pe apă un căuş mic de argint. Fraţii i-au zis lui Ivan:
– Hai, frăţioare, să facem un popas, să ne îndestulăm cu apă rece şi să adăpăm caii.
– Cine ştie ce apă e în fântâna aceea, le-a răspuns Ivan. Poate să fie necurată şi otrăvitoare.
Şi descălecând, începu să izbească fântâna cu sabia, tăind şi împungând. Iar fântâna porni să geamă şi izbucni în hohote de plâns. Tot atunci se lăsă o ceaţă groasă, dogoarea îşi scăzu puterea şi pe fraţi încetă să-i mai chinuiască setea.
– Acuma aţi văzut şi voi, fraţilor, ce fel de apă era în fântâna asta! zise Ivan.
– Văzut, cum să nu fi văzut, frăţioare!
Şi au pornit mai departe la drum.”
Să fi mers mult, să fi mers puţin, cine mai ştie? Doar că văzură deodată un măr. Mărul era încărcat cu mere mari şi rumene.
Fraţii descălecară şi abia aşteptau să rupă din merele acelea, dar Ivan — fecior-de-ţăran a alergat înaintea lor şi lovind cu sabia a început să reteze tulpina mărului chiar de la rădăcină. Şi mărul porni să geamă şi să ţipe…
– Acuma aţi văzut şi voi, fraţilor, ce fel de măr era acesta! Nu erau bune la gust merele din el.
Şi iar au încălecat tustrei fraţii şi au pornit mai departe.
Şi-au mers, şi-au tot mers pînă i-a cuprins osteneala. Şi ce să vadă? Nu departe, în câmpie era întins un covor înflorat şi moale, iar pe covor se aflau perne umplute cu puf.
– Ar fi bine să ne întindem pe covorul ăsta, să ne odihnim şi să aţipim şi noi vreun ceas, au zis frații.
– Ba nicidecum fraţilor, n-o să ne fie prea moale de ne culcăm pe acest covor, le-a răspuns Ivan.
Fraţii s-au supărat pe el:
– Şi de ce, mă rog, ne tot povăţuieşti: asta nu se poate, cealaltă nu-i voie! Că doar avem şi noi cap să judecăm şi singuri!
Ivan nu le răspunse nici o vorbuliţă, doar îşi desprinse cingătoarea de la brâu şi o azvârli pe covor. Cingătoarea fu cuprinsă de flăcări şi arse toată, nu rămase nici urmă din ea.
– Iată, aşa s-ar fi întâmplat şi cu voi! zise Ivan.
Apoi se apropie de covor şi prinse să spintece cu sabia şi covorul şi pernele făcându-le pe toate fărâme. După ce le spintecă şi le sfâşie aruncă zdrenţele în toate părţile şi zise:
– Degeaba, fraţii mei, m-aţi mustrat! Căci doară şi fântâna, şi mărul, şi covorul nu erau altceva decât nevestele balaurilor. Au vrut să ne ucidă, dar nu le-a mers: au murit ele — nu noi!
Fraţii şi-au recunoscut greşeala şi au plecat mai departe.
Să fi mers mult, să fi mers puţin, cine mai ştie? Doar că deodată cerul se întunecă, vântul începu să vâjâie, iar pământul să vuiască: în urma lor venea în zbor zmeoaica cea bătrână. Şi-a căscat botul — o falcă-n cer şi alta în pământ — vrând să-l înghită pe Ivan şi pe fraţii lui. Dar nici voinicii nu erau proşti, aruncară în botul zmeoaicei traistele lor cu merinde de drum şi cu sare. Zmeoaica s-a bucurat — gândea că-l înşfăcase pe Ivan — fecior-de-ţăran şi pe fraţii lui. Aşa că s-a oprit ca să-i mestece în voie. Îndată ce află însă despre ce-i vorba, scuipă traistele cât colo şi se năpusti din nou pe urmele fraţilor. Mai avea puţin şi-i ajungea din urmă…
Văzând că nu mai poate scăpa de primejdie, Ivan îşi îmboldi calul să alerge din toate puterile, iar fraţii se ţineau strâns după el. Aşa au alergat, au alergat, au galopat, au tot galopat. Când, ce să vadă? În faţa lor se înălța o patcovârie, iar în potcovărie stăteau şi lucrau doisprezece meşteri potcovari.
– Potcovarilor, hei, potcovarilor, le-a strigat Ivan, îngăduiţi-ne să intrăm în potcovăria voastră!
Potcovarii le-au îngăduit să intre, apoi au încuiat în urma lor potcovăria, pecetluind-o cu douăsprezece uşi de fier şi ferecând-o cu douăsprezece lacăte.
Zmeoaica a venit în zbor până la potcovărie şi a prins a urla:
– Potcovarilor, hei, potcovarilor, îndată să mi-i daţi pe Ivan — fecior-de-ţăran şi pe fraţii lui!
Iar potcovarii i-au răspuns:
– Deschide cu limba cele douăsprezece uşi de fier şi ia-ţi-i singură!
Şi s-a pornit zmeoaica să lingă uşile de fier ca să le desferece. A lins şi-a tot lins, a lins şi-a tot lins pînă a subțiat unsprezece uşi. Mai avea o uşă, una singură mai rămăsese ferecată.
Grozav ostenise zmeoaica, aşa că se aşeză să se mai odihnească.
Pe dată Ivan — fecior-de-ţăran se năpusti afară din potcovărie, înşfăcă zmeoaica şi o izbi din toate puterile de pietre. Hârca se sfărâmă prefăcându-se într-o pulbere măruntă, iar vântul risipi în toate părţile pulberea aceea. De atunci înainte toţi balaurii şi toate zmeoaicele au fost stârpite de prin partea locului şi oamenii au început să trăiască fără să se mai teamă de astfel de lighioane.
Iar Ivan — fecior-de-ţăran împreună cu fraţii lui se întoarseră acasă, la mama şi la tatăl lor. Şi prinseră să trăiască şi să muncească la fel ca mai înainte: să are ogorul, să semene grâuşorul.