Du-te nu știu unde și adu nu știu ce

Nu se știe în care țară, era odată un rege holtei, și avea o întreagă companie de pușcași care mergeau în fiecare zi la vânătoare ca să nu-i lipsească regelui niciodată vânatul de pe masă. În acea companie era un brav pușcaș, pe nume Fedot, care nu trimisese niciodată un glonte pe alături, din care pricină regele l-a îndrăgit mai mult decât pe toți camarazii lui la un loc.
Aflându-se odată în zori de zi la vânătoare, Fedot a intrat într-o pădure întunecoasă și a văzut într-un copac, pe cracă, o turturică. Și-a încărcat pușca, a ochit, a tras și a lovit pasărea în aripă. Aceasta a căzut. Pușcașul a ridicat-o cu gând să-i sucească gâtul și s-o pună în tolbă. Turturica se rugă însă de el :
— Bravule pușcaș, nu-mi suci gâtul și nu mă trimite pe cealaltă lume! Mai bine ia-mă vie, du-mă la tine acasă, așază-mă pe fereastră și fii cu ochii pe mine : când o să vezi că încep să picotesc, chiar atunci lovește-mă cu toată puterea cu mâna dreaptă și vei dobândi o mare fericire!
S-a mirat pușcașul peste poate. „Ce-o fi însemnând asta?”, se întreba el. „La chip e ca orice pasăre, dar vorbește cu grai omenesc. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva…”
A dus pasărea acasă, a pus-o pe geam, iar el s-a așezat la pândă.
Nu după mult timp, turturica și-a pus ciocul sub aripă și a început să moțăie. Pușcașul a ridicat mâna dreaptă, a lovit-o cu toată puterea, iar pasărea a căzut pe podea și s-a transformat într-o minune de fată, atât de frumoasă, încât nici cu gândul nu gândești, cum numai în povești se povestește. O altă ființă la fel de frumoasă ca ea nu găseai nicăieri în lume.
Îi spuse fata bunului viteaz, pușcașul regesc :
— Ai știut să pui mâna pe mine, acum să înveți și să trăiești alături de mine. Tu îmi vei fi soț sortit, iar eu îți voi fi soție credincioasă!

S-au împrietenit, s-au căsătorit și trăiau în bună înțelegere, fără însă ca Fedot să uite de îndatoririle sale față de rege : în fiecare zi, în zori, își lua pușca, mergea în pădure, strângea vânat de tot felul și-l ducea la bucătăria palatului.
A văzut soția că vânătoarea sleia puterile soțului ei și-i zise :
— Ascultă, prietene! Mi-e milă de tine. Nu-i zi de la Dumnezeu să nu te frăsuiești și să nu rătăcești prin păduri și pe coclauri. În fiecare zi te întorci ud la picioare, fără niciun folos pentru casă. Ce îndeletnicire e asta? Eu știu una și bună : nu poți trăi fără câștig. Fă-mi rost de o sută-două de ruble și vom pune noi treburile pe picioare.
S-a dus Fedot pe la prieteni și a împrumutat de la unul o rublă, de la altul două, până a strâns două sute. A adus banii soției.
— Ei, spuse ea, cumpără de toți banii ăștia mătăsuri de diferite culori!
Pușcașul a cumpărat mătase, așa cum îl rugase soția, a adus-o acasă și i-a dat-o.
Soția îi spuse :
— Să nu-ți pară rău! Închină-te și du-te la culcare! Noaptea e un sfetnic bun.
Soțul a adormit, iar soția a ieșit în cerdac, și-a deschis cartea fermecată și, în aceeași clipă, s-au ivit în fața ei doi viteji cum nu s-au mai văzut.
— Care ți-e dorința? Poruncește!
— Luați această mătase și, într-o oră, faceți-mi din ea un covor, dar atât de frumos, cum nu se mai află altul pe lume. Iar pe covor să fie brodat întreg regatul : cu munți și copaci, cu râuri și lacuri.
S-au apucat voinicii de treabă și nu într-un ceas, ci doar în zece minute au făcut covorul – o adevărată minune. I l-au înmânat soției pușcașului și, în aceeași clipă, au și dispărut de parcă nici n-ar fi fost.
Dimineață, frumoasa soție îi dădu covorul pușcașului și-i zise :
— Du-l la iarmaroc și vinde-l negustorilor. Dar ai grijă să nu le spui un preț, să iei cât or să-ți dea ei!
Fedot a luat covorul și a plecat la târg. L-a văzut un negustor. S-a oprit și l-a întrebat :
— Ascultă, om bun! E de vânzare?
— De vânzare, de bună seamă!
— Și cât ceri pe el?
— Spune singur un preț, că doar ești negustor!
Negustorul s-a gândit, s-a gândit, dar de prețuit covorul nu l-a dus mintea.
A apărut altul, iar după el un altul și apoi al patrulea. În puțin timp, s-a adunat în jurul lui Fedot o mare mulțime de târgoveți și de gură-cască. Se minunau de covor, dar să-i pună un preț nu erau în stare. Tocmai atunci trecea prin iarmaroc comandantul curții regale.
A văzut mulțimea și a fost curios să știe de ce se sfădește așa negustorimea. S-a dat jos din trăsură și a întrebat :
— Care-i pricina gâlcevei voastre, cinstiți negustori?
— Uite-așa și așa, covorul ăsta nu dovedim să-l prețuim.
Comandantul s-a uitat la covor și a fost cuprins de uimire.
— Spune-mi drept, pușcașule! De unde ai această minunăție de covor?
— Nevasta mea l-a țesut!
— Cât vrei pe el?
— Nici eu nu-i știu prețul. Soața mi-a spus să nu mă târguiesc și să iau pe el atât cât mi se dă.
— Atunci ține zece mii!
Pușcașul a luat banii și i-a dat covorul comandantului, care era apropiat al regelui (mânca și bea cu el la ospețe). A plecat la masă la rege și a luat și covorul cu el.
— N-ai vrea să te uiți, Înălțimea Ta, ce lucru minunat mi-am cumpărat eu azi?
Regele și-a aruncat privirea, și-a văzut întreg regatul ca în palmă și a scos un strigăt de uimire.
— Ăsta da covor! În viața mea n-am mai văzut o asemenea minune! Comandante, îți dau ce vrei, dar covorul îl opresc pentru mine.
Și pe dată i-a numărat douăzeci și cinci de mii, iar covorul și l-a prins pe perete în palat.
„Nu-i nimic”, se gândea comandantul. „O să-mi cumpăr altul, mult mai frumos.”
Și, fără a mai sta pe gânduri, a încălecat și a dat fuga la pușcaș.

A intrat în casă și, cum a dat cu ochii de soția acestuia, a uitat și de sine, și de toate pentru care venise. În fața lui se afla o femeie atât de frumoasă, că toată viața nu te-ai mai fi săturat privind-o. Se uita la ea, dar prin minte i se zvârcolea o singură întrebare : „Unde s-a mai pomenit ca un soldat prost să aibă în stăpânire o asemenea comoară? Eu, cu toate că îl slujesc pe însuși regele și am rang de general, o asemenea frumusețe n-am văzut niciodată!”. Abia a reușit comandantul să se dezlipească de acolo și să plece acasă, împotriva voinței lui. Din clipa aceea a devenit de nerecunoscut : și în somn, și aievea nu se gândea decât la preafrumoasa soție a pușcașului. Nici mâncarea nu-i mai era mâncare, nici băutura nu mai încăpea în el : pe mintea lui pusese stăpânire frumoasa femeie. A văzut și regele că se întâmplă ceva cu el și a început să-l tragă de limbă.
— Ce s-a întâmplat cu tine? Sau ai dat de vreo belea?
— Ah, Înălțimea Ta, îi spuse comandantul. Am văzut-o pe nevasta pușcașului. O asemenea frumusețe nu se mai află nicăieri în lume!
Numai la ea mă gândesc : nu mi-e mintea nici la mâncare, nici la băutură și nu pot scăpa de boala asta cu niciun descântec!
I-a venit regelui poftă s-o vadă și el. A poruncit să se înhame caii la trăsură și a plecat în cătunul pușcașului. A intrat în casă și a văzut o frumusețe neînchipuită. Orice bărbat ar fi privit-o, tânăr sau bătrân, s-ar fi îndrăgostit nebunește de ea. A simțit cum inima i s-a prins în dragoste ca într-un clește.
„Ce tot umblu eu holtei?”, își spuse în sinea lui. „Eu ar trebui să mă însor cu frumusețea asta. De ce să fie ea nevastă de pușcaș, când pe fruntea ei scrie că va fi regină?”
S-a întors regele la palat și i-a spus comandantului :
— Ascultă! Mi-ai vorbit de nevasta pușcașului, frumusețea cea neasemuită. Acum fă bine și pierde-l pe soțul ei, pentru că vreau eu să mă însor cu ea. Dacă n-ai să poți face asta, ai să regreți amarnic. Deși îmi ești slugă credincioasă, de spânzurătoare n-ai să scapi!
S-a întristat comandantul mai rău ca prima dată. Nu-i trecea deloc prin minte cum să se descotorosească de pușcaș. Rătăcind prin fundături și maidane, a dat de Baba Iaga.
— Stai, slugă regească! Eu îți știu toate gândurile. Dacă vrei, te
pot ajuta să ieși din încurcătură.
— Ajută-mă, bunico! Am să-ți plătesc cât ceri.
— Ți-a poruncit regele să-i vii de hac lui Fedot pușcașul. Nu-i o treabă peste puterile tale : el e un om simplu, însă nevasta lui e cumplit de șireată! Dar noi o vom pune într-o încurcătură din care
nu va ieși prea curând. Întoarce-te la rege și spune-i că peste nouă mări, în cea de-a treizecea împărăție, este o insulă ; pe acea insulă se plimbă un cerb cu coarne de aur. Regele să adune cincizeci din cei mai terchea-berchea și mai bețivi marinari, să poruncească să se pregătească de drum corabia aia veche și putredă care de treizeci de ani stă legată la mal și cu ea să-l trimită pe Fedot pușcașul să-i aducă cerbul cu coarne de aur. Ca să ajungi la insula aia, îți trebuie cel puțin trei ani și de la insulă înapoi alți trei ani, cu totul șase ani.
Corabia va ieși în larg, va naviga o lună și apoi se va scufunda, iar pușcașul și marinarii se vor duce la fund. Comandantul a ascultat aceste cuvinte, i-a mulțumit Babei Iaga pentru sfat, a răsplătit-o cu aur și a dat fuga la rege.
— Înălțimea Ta! îi spuse el. Uite-așa și așa, i-am putea veni pușcașului de hac.
Regele s-a învoit și, neîntârziat, a poruncit să se gătească de drum corabia cea veche și putredă, să fie încărcată cu provizii pentru șase ani și să fie adunați pe punte cincizeci de marinari din cei mai terchea-berchea și cei mai bețivi.
S-au răspândit iscoadele regelui prin cârciumi și birturi și au ales niște marinari la care îți era și groază să te uiți. Care cu un ochi vânăt, care cu nasul strâmb… De îndată ce l-au încunoștințat pe rege că totul e gata după poruncă, acesta l-a chemat pe pușcaș la palat și i-a zis :
— Fedot, ești cel mai brav pușcaș al meu. Îndeplinește-mi o poruncă : du-te peste nouă țări și nouă mări, în cea de-a treizecea împărăție, unde, pe o insulă, se plimbă liber cerbul cu coarne de aur. Prinde-l și adu-mi-l viu!
Pușcașul a căzut pe gânduri. Nici nu știa ce să-i răspundă.
— Poți să te gândești cât poftești, dar să știi că dacă nu-mi duci porunca la îndeplinire, unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și capul.
Fedot a făcut stânga-împrejur și a plecat de la curte. Seara, când a venit acasă, era atât de supărat, încât nu-i venea să scoată nici măcar un cuvânt.
Soția l-a întrebat :
— De ce ești așa de supărat, dragul meu? Ai intrat în vreo încurcătură?
El i-a povestit totul de-a fir-a-păr.
— Și din pricina asta ești mâhnit? N-ai de ce! E un fleac porunca asta. Fă-ți rugăciunea și du-te la culcare. Noaptea e un sfetnic bun. Totul se va sfârși cu bine.
Pușcașul s-a culcat și a adormit, iar soția lui a deschis cartea fermecată și pe dată s-au ivit doi voinici cum nu s-au mai văzut :
— Ce-ți trebuie? Poruncește!
— Dați o fugă până peste nouă țări, în cea de-a treizecea împărăție, pe insulă, prindeți cerbul cu coarne de aur și aduceți-l aici!
— Prea bine! În zori totul va fi gata după poruncă!
Și ca o vijelie s-au înălțat, au zburat pe insulă, au prins cerbul cu coarne de aur și l-au adus în curtea pușcașului, apoi au dispărut de parcă nici n-ar fi fost.

Frumoasa soție l-a trezit în zori pe pușcaș și i-a zis :
— Ieși afară și privește! Cerbul cu coarne de aur se plimbă la tine în curte. Ia-l și du-l cu tine pe corabie. Cinci zile și cinci nopți să ții drumul înainte, iar în cea de-a șasea să întorci corabia către țărm.
Pușcașul a închis cerbul într-o ladă și l-a dus pe corabie.
— Ce-i aici? l-au întrebat marinarii.
— Tot felul de provizii și leacuri. Drumul e lung și trebuie să fiu prevăzător.
A sosit și timpul să plece corabia la drum. O mulțime de lume a venit să-i petreacă pe marinari. A fost acolo chiar și regele, care și-a luat rămas-bun de la Fedot și l-a pus conducător peste cei de pe corabie. A navigat corabia pe mare cinci zile și cinci nopți, și malurile nu se mai vedeau de mult. Fedot pușcașul a poruncit să se aducă pe punte un butoi de patruzeci de vedre, plin cu vin, și le-a spus marinarilor :
— Beți, fraților! Nu vă zgârciți! Măsura : cât încape în fiecare.
S-au bucurat marinarii, s-au repezit la butoi și au început să bea până au căzut lângă butoi și-au adormit buștean. Pușcașul a trecut la timonă, a îndreptat corabia către mal și a luat-o înapoi spre casă. Și, pentru ca marinarii să nu-și dea seama, le-a dat iarăși să bea. Cum se trezeau din beție, cum se deschidea alt butoi de vin, ca să se dreagă.
În cea de-a unsprezecea zi după plecare, corabia a început să se apropie de mal. A fost ridicat steagul și au început să tragă tunurile.
Regele a auzit bubuiturile și a fugit la chei să vadă ce se întâmplă. L-a văzut pe pușcaș, s-a mâniat și s-a năpustit asupra lui cu sălbăticie :
— Cum ai îndrăznit să te întorci înainte de vreme?
— Ce era să fac, Măria Ta? Un prost poate să rătăcească și zece ani pe mări, că tot nu duce la îndeplinire porunca. Noi însă, în loc de șase ani, am călătorit doar zece zile, dar treaba ne-am făcut-o! Nu vrei să te uiți la cerbul cu coarne de aur?
Au descărcat de pe corabie lada și au slobozit cerbul cu coarne de aur. Regele s-a convins că pușcașul avusese dreptate și n-a avut ce să-i facă. I-a dat voie să se ducă acasă, iar marinarilor care au fost cu el le-a spus că sunt slobozi și nimeni să nu îndrăznească să-i cheme la lucru șase ani încheiați, pentru că ei își meritau cu prisosință această îndelungată odihnă.
A doua zi l-a chemat pe comandant și l-a potopit cu ocări :
— Ce-i cu tine? Sau ți-ai pus în cap să-ți bați joc de mine? Se vede treaba că nu îți este prea drag propriul cap! Fă ce știi, numai găsește cum să-i vii de hac lui Fedot pușcașul!
— Măria Ta, lasă-mi răgaz să cuget! Poate am să născocesc ceva.
A plecat comandantul să colinde iarăși maidanele și fundăturile, și numai ce-i iese în cale Baba Iaga :
— Stai, slugă de rege! Îți știu gândurile. Vrei să te ajut la necaz?
— Ajută-mă, bunică! Pușcașul s-a întors și a adus cu sine cerbul cu coarne de aur.
— Știu, am auzit! oftă Baba Iaga. El este un om simplu, n-ar fi mare greutate să-i vii de hac. Ar fi doar ca și cum ai priza niște tabac! Nevastă-sa e grozav de șireată. Dar o punem noi într-o încurcătură din care n-o să mai iasă așa de curând. Du-te la rege și spune-i să-l trimită pe pușcaș nu știu unde și să aducă nu știu ce. O astfel de poruncă n-o va putea îndeplini în vecii vecilor : sau dispare fără urmă, sau se întoarce cu mâinile goale.
Comandantul a răsplătit-o cu aur pe Baba Iaga și a alergat într-un suflet la curte. Regele l-a ascultat și a poruncit să fie chemat pușcașul.
— Ei, Fedot! Tu ești cel mai brav pușcaș al meu. Mi-ai îndeplinit o poruncă și mi-ai adus cerbul cu coarne de aur. Îndeplinește-mi-o și pe a doua : du-te nu știu unde și adu-mi nu știu ce! Dar ia aminte : dacă nu-mi aduci, unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și capul.
Pușcașul a făcut stânga-împrejur și a plecat de la curte. A venit acasă abătut și îngândurat. Soția l-a întrebat :
— Ce-i cu tine, dragule? Arăți atât de mâhnit, de parcă ți s-ar fi înecat corăbiile.
— Ei, spuse el, un necaz l-am dat jos de pe umeri, dar un altul i-a luat locul. Mă trimite regele nu știu unde să aduc nu știu ce. Din cauza frumuseții tale trag toate ponoasele astea!
— Da, îi răspunse soția, nu-i o poruncă ușor de împlinit! Ca să ajungi acolo, îți trebuie nouă ani la dus și nouă la întors. În total, optsprezece ani. Și numai Dumnezeu știe dacă n-o fi în zadar!
— Ce mă fac?
— Fă-ți rugăciunea și du-te la culcare. Noaptea e un sfetnic bun. Mâine vei afla totul.
Pușcașul s-a culcat, iar soția lui a așteptat noaptea, a desfăcut cartea fermecată și pe dată au apărut în fața ei cei doi voinici.
— Poruncește tot ce-ți dorește sufletul!
— Nu știți cumva cum se poate ajunge nu știu unde pentru a aduce nu știu ce?
— Nu, nu știm!
Ea a închis cartea și cei doi voinici au dispărut. Dimineață, femeia și-a trezit soțul :
— Du-te la rege și cere-i bani pentru drum. Ai de umblat optsprezece ani. După ce-ți primești banii, să treci pe acasă să ne luăm rămas-bun!
Pușcașul a fost la rege, a primit o legătură cu bani și s-a întors acasă pentru a-și lua rămas-bun de la soție. Aceasta i-a dat un ștergar și o mingiuță.
— Când ai să ieși din oraș, să arunci mingea în fața ta ; încotro se va rostogoli, într-acolo să te îndrepți și tu. Iar aici ai un ștergar lucrat de mâna mea. Oriunde te-ai afla, când te vei spăla pe față, să te ștergi cu ștergarul ăsta.
Și-au luat rămas-bun, pușcașul a făcut câte o plecăciune în cele patru vânturi și a ieșit din cătun. A aruncat mingea înaintea sa, aceasta a început să se rostogolească, iar el să pășească după ea.
A trecut aproape o lună. Regele îl chemă pe comandant și-i zise :
— Pușcașul a plecat pentru optsprezece ani să rătăcească în lumea largă și, după câte se vede, n-aș prea crede să aibă multe zile. Optsprezece ani nu-s două săptămâni! Se pot întâmpla atâtea la drumul ăsta lung! Are bani mulți asupră-i și-l pot ataca tâlharii ca să-l prade și să-l omoare. Mie îmi pare că a sosit ceasul să ne ocupăm puțin de soția lui. Ia trăsura mea, du-te în cătunul pușcașilor și adu-o la palat!
Comandantul a ajuns în cătunul pușcașilor, s-a dus întins la frumoasa soție, a intrat în casă și i-a spus :
— Bună vreme, frumoaso! Regele mi-a poruncit să te duc la palat.
Au ajuns la palat, regele a întâmpinat-o cu bucurie și a condus-o prin camerele poleite cu aur, spunându-i :
— N-ai vrea să ajungi regină? Vreau să te iau de nevastă.
— Unde s-a mai pomenit să fie luată femeia de lângă bărbatul ei, care-i încă viu? Poate să fie el cum o fi, chiar și un pușcaș de rând, dar după lege îmi este soț!
— Dacă nu te măriți cu mine de bunăvoie, am să te iau cu forța!
Frumoasa a râs, s-a aruncat la podea, s-a transformat în turtu- rică și a zburat pe fereastră.
Multe țări și pământuri a străbătut pușcașul în urmărirea mingii, iar aceasta se rostogolea fără încetare. Unde întâlnea un râu, acolo mingea se prefăcea în pod, unde voia pușcașul să se odihnească, mingea se făcea saltea de puf. A mers el cât a mers și deodată a ajuns în fața unui măreț palat. Mingea s-a rostogolit până în fața porții și a dispărut. După ce a stat câteva clipe pe gânduri, pușcașul a hotărât să treacă pragul. A intrat în palat, a urcat scara și s-a pomenit în fața a trei fete de o frumusețe neasemuită.
— De unde vii și care pricină te-a mânat încoace, om bun?
— Frumoase fecioare, nu m-ați lăsat nici măcar să-mi trag sufletul după un drum atât de lung și ați și tăbărât cu întrebările asupra mea. Mai bine mi-ați da ceva de mâncare și de băut și apoi mi-ați da un loc unde să-mi pun capul pe pernă și abia după aceea să mă descoaseți!
Frumoasele fete au întins masa, l-au ospătat, i-au dat să bea și apoi l-au culcat. Pușcașul a dormit, s-a odihnit și apoi s-a ridicat din patul cel moale. Frumoasele fecioare i-au adus un lighean cu apă de izvor și un ștergar brodat. El s-a spălat pe față, dar ștergarul nu l-a primit.
— Eu am ștergarul meu, a zis. Am cu ce mă șterge.
Și-a scos ștergarul și a început să se șteargă. Fecioarele cele frumoase îl întrebară :
— Spune-ne, om bun, de unde ai acest ștergar?
— Mi l-a dat soția mea.
— Înseamnă că ești însurat cu surioara noastră!
Au strigat-o pe bătrâna lor mamă. Aceasta, cum a dat cu ochii de ștergar, l-a și recunoscut.
— E făcut de mâna fiicei mele!
A început să-l descoasă pe oaspete. El i-a povestit totul : cum s-a căsătorit cu fiica ei și cum regele l-a trimis nu știu unde ca să aducă nu știu ce.
— Ei, fiule! Despre această minune nici eu nu știu prea multe, dar așteaptă, poate că știu slugile mele.
Bătrâna a ieșit în pridvor, a strigat cu un glas tunător și, dintr-odată, au ieșit, ca din pământ, o droaie de lighioane și s-au adunat din cer o mulțime de zburătoare.
— Voi, fiare ale pădurii și păsări ale cerului, voi, care cutreierați peste tot, nu știți cumva cum se poate ajunge nu știu unde pentru a aduce nu știu ce?
Toate animalele și toate păsările au răspuns într-un singur glas :
— Nu, nici măcar n-am auzit de așa ceva!
Le-a dat voie bătrâna să plece la treburile lor prin păduri, prin smârcuri și prin crânguri, s-a întors în camera de primire, și-a deschis cartea fermecată și, dintr-odată, s-au ivit în fața ei doi uriași.
— Ce ne poruncești?
— Iată ce, credincioșii mei servitori! Duceți-ne, pe mine și pe ginerele meu, în marea cea mare și opriți-vă taman în mijlocul ei, unde-i apa cea mai adâncă!
Uriașii i-au luat pe bătrână și pe pușcaș și i-au dus în marea cea mare, s-au oprit ca niște stâlpi în mijlocul ei, în locul cel mai adânc, ținându-i în mână pe bătrână și pe pușcaș. A strigat bătrâna cu glas tunător și toți peștii și viețuitoarele mărilor s-au adunat în jurul ei. Din cauza lor, marea nu se mai vedea.
— Voi, pești și lighioane ale mărilor, vă scăldați în tot locul. Nu știți cumva cum se poate ajunge nu știu unde pentru a aduce de acolo nu știu ce?
Toate lighioanele mărilor și toți peștii au răspuns într-un glas :
— Nu, noi nici n-am auzit despre una ca asta!
Deodată și-a făcut loc și a ieșit în față o broască bătrână, cu picioarele strâmbe, care de mai bine de treizeci de ani ieșise la pensie, și i-a spus :
— Oac-oac! Eu știu unde se află această minune!
— Uite, de tine am nevoie! i-a spus bătrâna.
A luat broasca și le-a poruncit uriașilor să o ducă acasă la ea.
Într-o clipită, au și fost la palat. A început bătrâna s-o descoasă pe broască :
— Cum și pe ce drum s-o apuce ginerele meu?
Broasca i-a răspuns :
— Locul acela este la capătul lumii, departe, departe de tot! L-aș fi condus chiar eu, dar sunt prea bătrână, de-abia îmi mai mișc picioarele. N-aș ajunge acolo nici în cincizeci de ani!
Bătrâna a adus un borcan mare, l-a umplut cu lapte proaspăt, a pus broasca `n el și l-a dat ginerelui :
— Ține acest borcan în mână, iar broasca o să-ți arate drumul!
Pușcașul a luat borcanul cu broasca, și-a luat rămas-bun de la bătrână și de la fiicele ei și s-a așternut la drum. El mergea, iar broasca îi arăta drumul.
A mers el cât a mers, până a ajuns la râul de foc. Dincolo de râu se înălța un munte, iar în munte se întrezărea o ușă.
— Oac-oac! i-a spus broasca. Scoate-mă din borcan. Trebuie să trecem râul.
Pușcașul a scos-o din borcan și a lăsat-o pe pământ.
— Ei, viteazule! Așază-te în spatele meu, dar nu te teme, n-ai să mă strivești!
Pușcașul s-a așezat pe broască și a făcut-o una cu pământul. Broasca a început să se umfle și s-a făcut mare cât o căpiță de fân. Pușcașul tremura de frică să nu cadă.
— Dacă alunec și cad, mă lovesc și mor!
Broasca a făcut un salt, a trecut peste râul de foc și a devenit iar mică.
— Acum, bunule viteaz, intră pe ușa asta. Eu am să te aștept aici. Cum intri în peșteră, să te ascunzi cât mai bine. După puțin timp vor veni acolo doi bătrâni. Să fii cu băgare de seamă la ce vorbesc și ce fac ei, iar după ce vor pleca, să spui ce-au spus și ei și să faci ce au făcut și ei!
Pușcașul s-a apropiat de peșteră, a deschis ușa și a intrat. Era atât de întuneric, încât puteai să-ți bagi degetele-n ochi. A început să meargă în patru labe și să pipăie cu degetele. A dat peste o adâncitură, s-a băgat acolo și s-a ascuns. N-a trecut mult și au venit acolo doi bătrâni, care au început să vorbească.
— Ei, Șmat-mintosule! Ia hrănește-ne tu!
În aceeași clipă s-au aprins candelabrele, s-au auzit zgomote de farfurii și de tacâmuri, iar pe masă au apărut tot felul de bucate alese și felurite vinuri. După ce au mâncat și au băut, bătrânii au poruncit :
— Șmat-mintosule, strânge totul!
Deodată toate au dispărut ca prin farmec : și masa, și vinurile, și bucatele, și candelabrele.
Când s-a încredințat că cei doi bătrâni au plecat, pușcașul a ieșit din ascunzătoare și a strigat :
— Hei, Șmat-mintosule!
— Poruncă!
— Ospătează-mă!
Au apărut din nou candelabrele, masa întinsă cu tot felul de băuturi și bucate alese. Pușcașul se așeză la masă și zise :
— Șmat-mintosule! Stai, frate, cu mine la masă, să mâncăm și să bem împreună, că singur mi-e urât.
Un glas i-a răspuns :
— Om bun, de unde mi te-a adus Dumnezeu? Sunt aproape treizeci de ani de când îi slugăresc cu credință pe cei doi moșnegi și, în tot acest timp, niciodată nu m-au chemat la masă cu ei.
S-a uitat pușcașul și s-a mirat : nu se vedea nimeni, dar mâncarea din farfurie dispărea de parcă ar fi măturat-o cineva cu măturica, iar sticlele cu vin se ridicau singure, singure umpleau paharele și, cât ai clipi, se goleau.
​După ce a mâncat și a băut bine, pușcașul a întrebat :
— Ascultă, Șmat-mintosule! N-ai vrea să mă slujești pe mine? La mine ai s-o duci bine.
— De ce nu? De mult m-am săturat să mai stau aici, iar tu, se vede treaba, ești un om bun.
— Atunci, strânge tot și hai să mergem!
A ieșit pușcașul din peșteră, și-a întors privirea, dar n-a văzut pe nimeni.
— Șmat-mintosule! Ești aici?
— Aici! Nu te teme! N-am să te părăsesc!
— Bine! a spus pușcașul și s-a așezat pe broască.
Aceasta s-a umflat și a sărit peste râul de foc. După ce broasca s-a făcut mică la loc, pușcașul a pus-o în borcanul cu lapte și a pornit-o pe drumul de întoarcere.
A ajuns la soacră și i-a poruncit noului servitor să întindă un ospăț pentru bătrână și fiicele ei. Șmat-mintosul le-a ospătat atât de bine, încât mai că le venea să joace de bucurie. Iar bătrânei broaște, pentru ajutorul pe care i-l dăduse ginerelui său, soacra pușcașului a poruncit să i se dea câte trei borcane de lapte pe zi. Pușcașul și-a luat rămas-bun de la soacră și de la cumnatele sale și s-a așternut la drum, spre casă. A mers, a mers, până când a obosit așa de tare, încât nu-l mai ascultau picioarele sprintene și nu mai era stăpân nici pe mâinile sale albe.
— Ei, Șmat-mintosule! Dacă ai ști cât am obosit! Parcă mi s-ar fi tăiat picioarele.
— De ce nu mi-ai spus asta mai `nainte? Te-aș fi dus cât ai clipi acolo unde te-ai pornit.
În momentul acela, pușcașul a fost prins de un vârtej de vânt, ridicat și purtat prin văzduh atât de repede, că i-a căzut și căciula de pe cap.
— Ei, Șmat-mintosule! Stai o clipită! Mi-a căzut căciula…
— Târziu te-ai trezit, boierule! Căciula ta-i acuma cu cinci mii de verste în urmă.
Prin fața ochilor i se perindau orașe și sate, râuri și lacuri…
Zburau ei deasupra mării albastre și spuse Șmat-mintosul :
— Vrei să înalț pe această mare un pavilion de aur? Vei putea să te odihnești și să-ți capeți și fericirea.
— Înalță! i-a spus pușcașul și au început să coboare spre mare.
Unde doar cu o clipă în urmă spumegau valurile, acolo a apărut o insuliță, iar pe ea un pavilion de aur. Îi spuse Șmat-mintosul pușcașului :
— Așază-te în pavilion și clătește-ți ochii privind marea. Vor trece pe aici trei corăbii și vor adăsta la țărm. Tu poftește-i pe negustori, ospătează-i și schimbă-mă pe cele trei minunății pe care le au asupra lor. La timpul potrivit, am să mă întorc îndărăt la tine!
Se uită pușcașul și văzu că dinspre apus veneau trei corăbii. Au văzut corăbierii insula cu pavilionul de aur.
— Ce minunăție! spuseră ei. De câte ori n-am trecut pe aici și, în afară de apă, n-am văzut nimic! Iar acum, poftim! A apărut un pavilion de aur. Haideți, fraților, să oprim la țărm, să ne minunăm și noi!
În aceeași clipă au și aruncat ancorele, iar cei trei negustori au sărit într-o barcă și au ajuns la țărm.
— Bună vreme, om bun!
— Bună să vă fie inima, negustori de peste mări! Poftiți, intrați să vă trageți sufletul și să vă veseliți nițel. Pentru oaspeții călători a și fost înălțat acest pavilion!
Negustorii au intrat în pavilion și s-au așezat pe bancă.
— Ei, Șmat-mintosule! Adu-ne câte ceva de mâncat și de băut!
S-a întins masa, iar pe masă au apărut tot felul de vinuri și bucate de-ți lăsa gura apă. Și totul s-a făcut cât ai bate din palme.
— Hai să facem schimb! ziseră negustorii. Tu ni-l dai pe servitorul tău, iar noi îți dăm în schimb una din minunățiile pe care le avem asupra noastră.
— Dar ce fel de minunății aveți?
— Stai să vezi!
Unul din negustori a scos din buzunar o casetă și, cum a deschis-o, pe dată a apărut o grădină cu flori și cu alei care se întindea pe întreaga insulă. Cum a închis caseta, cum a dispărut grădina. Un alt negustor a scos de sub pulpanele caftanului un topor și a început să lovească în podea. La fiecare lovitură apărea o corabie. A lovit de o sută de ori și a făcut o sută de corăbii cu pânze, tunuri și marinari. Corăbiile pluteau pe mare, tunurile trăgeau salvă după salvă, iar marinarii îi cereau noi porunci negustorului. S-a distrat cât s-a distrat, și-a ascuns toporul sub pulpană, iar corăbiile au dispărut de parcă nici n-ar fi fost.
Al treilea negustor a scos un corn, a suflat în el și pe loc apăru o întreagă armată : infanteriști și cavaleriști cu arme, tunuri și flamuri.
Din toate regimentele au început să curgă rapoartele către negustor, iar el le dădea porunci : armata mărșăluia, fanfara cânta, flamurile fluturau în vânt. S-a distrat cât s-a distrat negustorul, a luat cornul și a suflat în cealaltă parte, și toată armata a dispărut de parcă ar fi înghițit-o pământul.
— Sunt bune minunățiile voastre, dar mie nu-mi sunt de niciun folos, a spus pușcașul. Armata și corăbiile sunt pentru țar, iar eu sunt un simplu soldat. Dacă vreți să facem schimb, dați-mi pentru servitorul cel nevăzut toate cele trei lucruri ale voastre.
— Nu-i prea mult?
— Ei, cum credeți! Dar să știți că altminteri nu mă învoiesc!
Negustorii s-au gândit în sinea lor : „La ce ne trebuie nouă grădina, regimentele și toate corăbiile de război? Mai bine să facem schimbul. Cel puțin vom fi și sătui, și băuți fără nicio trudă”. I-au dat pușcașului acele lucruri deosebite și au spus :
— Ei, Șmat-mintosule, te luăm cu noi. Te învoiești să ne slujești cu credință?
— De ce nu v-aș sluji? Îmi este totuna la cine am să trăiesc.
S-au întors negustorii la corăbiile lor și au încins un chiolhan de pomină, laolaltă cu toate corăbiile.
— Ei, Șmat-mintosule, e timpul să te întorci! Toți s-au îmbătat ca porcii și dorm buștean.
Iar pușcașul, stând îngândurat în pavilionul de aur, vorbea de unul singur :
— Mare păcat! Unde-o fi sluga mea credincioasă, Șmat-mintosul?
— Aici sunt, stăpâne!
Pușcașul a sărit în sus de bucurie.
— N-ar fi bine s-o pornim spre casă?
Nici n-a apucat bine să termine de vorbit, că a și fost înhățat de vijelie și purtat prin văzduh. Negustorii s-au trezit și le-a venit cheful să se dreagă.
— Ei, Șmat-mintosule, ziseră ei, dă-ne ceva de băut, să ne dregem!
Nu le-a răspuns însă nimeni și nimeni nu le-a întins masa. Oricât au strigat, oricât au poruncit, totul era în zadar.
— Ei, domnilor, ne-a tras pe sfoară prostovanul ăla! Cine naiba îl mai găsește acum? Și insula a dispărut, nici pavilionul de aur nu mai este.
Au suferit ei cât au suferit, dar, în cele din urmă, au ridicat pânzele și s-au dus la treburile lor.
Pușcașul a ajuns repede în țara sa, a coborât pe țărmul mării, într-un loc pustiu, și l-a întrebat pe Șmat-mintosul :
— N-ai putea să-mi înalți aici un palat?
— De ce nu? Îndată va fi gata…
Într-o clipită a apărut palatul, de parcă ar fi crescut din pământ, și era atât de minunat, că nu se găsesc cuvinte pentru a-l descrie : de două ori mai mândru și mai frumos decât al regelui. Pușcașul a ridicat capacul casetei și în jurul palatului a apărut un parc cu flori și copaci rari.
Pușcașul stătea la fereastră și se minuna de grădina sa. Deodată o turturică a intrat pe fereastră, s-a aruncat la podea și s-a transformat în soția lui cea tânără. S-au îmbrățișat și au început să-și pună întrebări și să-și povestească.
I-a spus soția pușcașului :
— Chiar din clipa în care ai plecat, eu am rătăcit prin păduri și prin crânguri, prefăcută în turturică.
A doua zi, în zori, a ieșit regele în cerdac, s-a uitat către mare și a văzut pe țărm o mândrețe de palat înconjurat de un parc verde.
— Ce mitocan a îndrăznit să-și construiască palat pe pământul meu fără învoirea mea?
Au alergat iscoadele să afle ce și cum, s-au întors și i-au spus că palatul este al lui Fedot pușcașul și că stau în palatul acela doar el și cu soția sa.
Regele s-a înfuriat și mai tare. A poruncit să se adune armata și să pornească spre țărm, să strice grădina, palatul să-l facă una cu pământul, iar pe pușcaș și pe soția acestuia să-i omoare în chinuri groaznice.
Când a văzut pușcașul armata regelui îndreptându-se spre el, a apucat toporul fermecat și poc, poc, a ieșit o corabie. A lovit cu toporul de o sută de ori, au apărut o sută de corăbii. După aceea a scos cornul, a suflat o dată și s-a revărsat din el infanteria, a suflat a doua oară, a apărut cavaleria. Au început să vină la el comandanții armatei și marinarii de pe corăbii ca să-i ceară porunci. Pușcașul a poruncit să înceapă lupta. Muzica s-a pornit să cânte, au răpăit tobele și regimentele s-au pus în mișcare. Pedestrașii au intrat în armata regelui și au început să taie tot ce le ieșea în cale, iar cavaleriștii îi ajungeau din urmă pe cei ce nădăjduiau să scape cu fuga și-i făceau prizonieri, iar de pe corăbii, tunurile trăgeau în orașul-capitală. Regele, văzând că armata lui a fost pusă pe fugă, a încercat să-i oprească pe soldați, însă fără sorți de izbândă. După o jumătate de ceas, el însuși era mort.
Când s-a terminat bătălia, s-a adunat poporul și a început să-l roage pe pușcaș să ia în mâinile lui întreaga țară. El s-a învoit și a devenit rege, iar soția sa – regină.