Dick Whittington și pisica lui

Pe vremea când în Englitera domnea vestitul rege Edward al III-lea, trăia într-un sătuc un sărman băiețel orfan pe nume Dick Whittington. Văzând că băiețelul n-are părinți, muriseră atât de demult încât el nu-și mai aducea deloc aminte de ei, sătenii îi ofereau mâncare, haine și multă bunătate. Dar, vedeți dumneavoastră, sătenii erau și ei atât de săraci încât nu puteau să-i ofere decât coji de cartofi și, din când în când, câte o coajă de pâine tare. Cât despre îmbrăcăminte, hainele pe care i le ofereau nu erau decât niște zdrențe.
În ciuda sărăciei lui, Dick Whinttigton era un băiețel foc de isteț. Cea mai mare plăcere a lui era să asculte ce povesteau oamenii mari, duminica sau în ceasurile lor de răgaz. O dată pe săptămână îl puteai vedea sprijinit de stâlpul berăriei satului, ascultându-i pe cei ce se opreau să se răcorească cu o bere în drumul lor spre casă de la târgul din orașul învecinat. Când ușa bărbierului era deschisă, Dick asculta noutățile pe care și le împărtășeau clienții.
Astfel, Dick a auzit multe lucruri ciudate despre un mare oraș numit Londra, pentru că neștiutorii săteni credeau, pe vremea aceea, că locuitorii Londrei sunt numai nobili domni și nobile domnițe și că ziua întreagă se auzeau în oraș numai cântece și muzică și mai ales că turnurile și străzile erau acoperite cu aur. Așa se născu în sufletul lui Dick dorința de a ajunge cu orice preț la Londra.
Într-o zi, pe ulița satului s-a auzit clinchetul de clopoței de la cei opt cai ai unei căruțe uriașe, plină cu fân, care tocmai trăgea la han. Căruțașul s-a dat jos să se răcorească și să se odihnească și Dick, văzându-l cât e de prietenos, a intrat în vorbă cu el.
— Unde mergeți ? a întrebat Dick.
— Cum unde, la Londra, desigur, a răspuns căruțașul.
— Trebuie să fie un loc tare minunat, spuse băiatul. Ce n-aș da să pot merge și eu acolo !
De îndată ce căruțașul a aflat că Dick nu are nici mamă nici tată și văzându-l cât e de zdrențăros și după ce a vorbit cu bunii săteni care-l adăposteau, și-a zis că mai rău nu-i poate fi, așa că a promis că va avea grijă de el cât va sta la Londra și că-l va aduce înapoi când va trece din nou prin sat. Auzind aceasta Dick și-a adunat puținele lucruri pe care le avea într-o bocceluță și s-a urcat lângă căruțaș.
Când au ajuns la Londra, Dick s-a uitat în jurul lui și a văzut case mari, biserici înalte, dar el era nerăbdător să vadă străzile pavate cu aur. Văzuse în sat două sau trei coroane și știa cât de mult valora aurul așa că s-a gândit că nu avea altceva de făcut decât să se aplece să ia câteva bucăți de pavaj ca să trăiască fericit tot restul vieții cu mâncare bună, haine ca lumea și poate chiar într-o căsuță care să fie a lui. Pe lângă aceasta, voia să răsplătească și pe sătenii care fuseseră mărinimoși cu el.

Căruța a tras la un han din oraș și în timp ce căruțașul s-a dus înăuntru, Dick a sărit din căruță și a început să se uite în jur. Era sigur că străzile de aur se aflau undeva după primul colț. Dar nu erau, așa că el a cercetat mai departe, și mai departe și ca să nu lungim vorba vă pot spune că s-a rătăcit și n-a mai găsit drumul înapoi la căruță. A venit seara și sărmanul Dick era atât de obosit, încât s-a strecurat într-un gang și s-a pitit pe niște trepte și a plâns până a adormit.
În dimineața următoare, a început să cutreiere străzile în căutarea minunilor despre care auzise. Dar nu văzu altceva decât niște case de cărămidă și oameni sărmani în drum spre muncă. Deodată, a început să simtă că-i este foame și s-a apucat să cerșească un bănuț de la trecători. Dar nu prea mulți s-au obosit să-i dea. Mai degrabă se alegea cu vorbe umilitoare.
​ În sfârșit, un om de treabă l-a văzut cât e de flămând și l-a întrebat:
— De ce nu muncești băiete ?
— Aș face-o, dar nu știu unde să capăt de lucru, a răspuns Dick.
— Dacă vrei să muncești, vino cu mine, a spus omul, și l-a dus cu el la marginea orașului pe o fâneață. Dick a strâns fânul și, drept răsplată, a primit de mâncare, de băut și o grămadă de paie într-un șopron în care să-și petreacă noaptea. Munca era grea, dar băiatul era iute la treabă și era fericit că mănâncă bine și are unde dormi. Dar treaba la fân s-a terminat și fermierul n-a mai avut ce să-i dea de făcut. Așa că Dick s-a întors pe străzile marelui oraș în căutare de lucru. Nimeni nu-l angaja, darămite să-i mai dea o bucată de pâine ca să nu moară de foame. Frânt de oboseală și leșinat de foame, s-a prăbușit pe scările unei case.
Erau scările de la casa unui bogat negustor, domnul Fitz-warren, care se îmbogățise făcând negoț cu tot felul de țări îndepărtate. Când bucătăreasa domnului Fitzwarren a deschis ușa și l-a zărit pe Dick în zdrențe, încolăcit pe trepte, l-a trezit cu o lovitură de mătură pentru că era o femeie crudă și arțăgoasă și nu putea să suporte să vadă vagabonzi rufoși și murdari.
— Cară-te pramatie leneșă, strigă ea. Ce cauți aici pe pragul casei unui domn respectabil aș vrea să știu ? Cauți vreo ocazie să șterpelești ceva ? Dacă nu te cari imediat o să vedem noi dacă-ți place o baie cu apa de la spălat vasele. Am aici niște apă fierbinte care sunt sigură că o să te facă să te ridici de acolo.
Sărmanul Dick nu avea putere să răspundă, dar s-a străduit să se ridice cu greu în picioare, doar ca să cadă din nou pe trotuar, pentru că era aproape mort de foame. Tocmai în acel moment, domnul Fitzwarren în persoană se întorcea acasă. Era un om blând și tare s-a mai necăjit când a văzut un băiat atât de nenorocit pe scările casei lui.
— De ce stai întins aici, băiete ? Pari destul de mare ca să te apuci de muncă. Mi-e teamă însă că ești leneș.
— Nu, domnule, nu, îi răspunse Dick, nu sunt leneș. Aș munci din toată inima, dar nu cunosc pe nimeni care să mă angajeze și cred că sunt bolnav, că de mult n-am mai mâncat nimic.
— Bietul de tine, scoală-te să vedem ce te doare.
Dick a încercat să se ridice, dar a trebuit să se întindă din nou pe jos, fiind prea slăbit ca să stea în picioare. Nu mâncase de trei zile. Domnul Fitzwarren i-a ordonat bucătăresei să-l ia în casă, să-l hrănească bine, să-i dea niște haine curate și să-l folosească la treburile mai grele din bucătărie și la spălatul vaselor. Bucătăresei nu prea i-a convenit pentru că nu-l putuse suferi pe Dick de la bun început, dar trebui să asculte ordinele stăpânului.
Dick ar fi fost fericit în această casă de oameni de treabă, dacă n-ar fi fost scorpia de bucătăreasă care nu pierdea ocazia de a-l chinui, scăpând, ca din întâmplare, apă fierbinte și unsuroasă pe picioarele băiatului și dându-i să facă treburile cele mai neplăcute. Îi căuta nod în papură și-l chelfănea de dimineață până seara și, pe lângă asta, îi și mai plăcea să-l frigă cu untură fierbinte. Când nu-l opărea, îl bătea în cap și pe spate cu mătura sau cu orice se întâmpla să-i cadă în mână. Dar Alice, fata domnului Fitzwarren, a aflat cum se poartă bucătăreasa cu băiatul și i-a spus că dacă continuă să fie rea cu Dick va vorbi cu tatăl ei să o dea afară. După aceasta, bucătăreasa s-a mulțumit să-i adreseze lui Dick vorbe urâte și disprețuitoare, când nu era nimeni în jur.
Dar Dick mai avea o greutate de învins. Patul lui se afla într-o mansardă goală și friguroasă în care erau nenumărate găuri în dușumea și pereți, astfel că, în fiecare noapte, era chinuit de șobolani și șoareci. Îl trezeau din somn, se urcau pe pat și îl apucau de degete, dacă reușeau să se bage sub pătură. Într-o zi, un domn i-a oferit lui Dick un bănuț pentru că-i lustruise ghetele. Dick s-a gândit să cumpere o pisică. Cum mergea el așa pe stradă, a zărit o fetiță ducând în brațe o pisică neagră.
— Cât ceri pe pisică ? a întrebat el.
— Nu vreau s-o vând, răspunse fata. E tare bună la prins șoareci.
— Te rog să mi-o vinzi ! Am mare nevoie de-o pisică bună care să prindă șoareci.
— Cât îmi dai pe ea ? a întrebat fată.
— N-am decât un singur bănuț, a spus Dick, dar ți-l dau bucuros dacă mi-o vinzi.
Fetei i-a fost milă de Dick și, deși nu voia s-o vândă pe Pussy, i-a dat-o în schimbul unui bănuț. Dick a ascuns pisica la mansardă și totdeauna avea grijă să-i ducă o parte din mâncarea lui. În curând, pisica a alungat toți șoarecii și șobolanii și Dick nu a mai avut necazuri cu ei, putând să doarmă neîntors în fiecare noapte. Dick și pisica țineau foarte mult unul la altul și când pisica nu pândea găurile șoarecilor din dușumea, stătea la taifas cu Dick, torcând la marginea patului și ținându-i de cald stăpânului.
Nu mult după aceasta, negustorul a pregătit o corabie ca să plece cu negoțul. Domnul Fitzwarren și-a chemat toți servitorii și le-a spus că trimite un nou transport pe mare și că le oferă la fiecare șansa să câștige ceva. Corabia naviga încărcată cu tot felul de mărfuri spre o țară îndepărtată, urmând ca acestea să fie schimbate pe tot felul de lucruri prețioase. Toți servitorii puteau trimite ceva cu ajutorul vaporului, urmând ca profiturile să fie împărțite la întoarcere. Unii au contribuit cu bijuterii și tot felul de fleacuri, rochii sau cu ce economisiseră din lefurile lor. Numai Dick nu a apărut în fața stăpânului pentru că el nu avea nimic de trimis. Observând că el nu era acolo, Alice l-a chemat și l-a întrebat dacă nu ar vrea și el să trimită ceva cu această corabie. Dick i-a spus că nu are nimic de trimis, dar Alice s-a oferit să-i dea niște bani. Tatăl ei însă i-a spus că fiecare servitor trebuie să trimită ceva care să-i aparțină și nu ceva oferit de o altă persoană.
Când sărmanul Dick a auzit asta, a spus că nu are nimic în afară de o pisică pe care a cumpărat-o cu un bănuț de la o fetiță.
— Du-te și adu pisica atunci, băiete, spuse domnul Fitz­warren, și las-o să plece cu vaporul.
— O voi trimite pe Pussy dacă credeți că va fi de vreun folos.
— Sigur că va fi, strigă bucuroasă Alice. Va alunga șoarecii și șobolanii de pe corabie.

Dick s-a urcat la mansardă, a adus sărmana pisicuță și, cu lacrimi în ochi, a dat-o căpitanului. Toată lumea a râs de marfa lui Dick.
Așa s-a despărțit Dick de pisică care a doua zi a fost dusă pe corabie. Fiind vreme prielnică, corabia a și pornit spre țări îndepărtate.
Tare l-a mai necăjit pe Dick pierderea pisicii căci reapăruseră șoarecii și șobolanii și nu putea închide ochii cât era noaptea de lungă; așa că de multe ori întârzia la treabă dimineața. Între timp, protectoarea lui, domnișoara Alice, a plecat pentru o vreme la țară și răutăcioasa de bucătăreasă a început să-l chinuiască din nou pe sărmanul Dick. Nu numai că-i căuta nod în papură toată ziua, dar își și bătea joc de el că face comerț cu pisica.
— Auzi prostie, să trimiți într-o călătorie așa o creatură. Cât crezi că o să capeți pe pisică ? Doar atât cât să cumperi un băț cu care să te bat.
În cele din urmă, Dick ajunse la capătul răbdărilor. Își pierduse pisica, prietena și protectoarea lui nu mai era acolo și bucătăreasa era afurisită cum nu se mai poate. Așa că și-a împachetat nimicurile pe care le adunase într-o basma și într-o dimineață, de îndată ce s-a crăpat de ziuă, și-a luat lumea în cap. În curând, a ajuns până la Highgate unde s-a așezat pe marginea drumului, întrebându-se în ce direcție s-o apuce. Toate drumurile erau la fel pentru el și nu se putea hotărâ. Și apoi, deodată, în liniștea deplină a dimineții, a auzit bătând clopote îndepărtate. Erau clopotele bisericii Bow din Cheapside și, ascultându-le, lui Dick i se păru că lui i se adresează, spunându-i:
„Dick Whittington vino-napoi, ‘napoi
Primar al Londrei te vrem noi”.
Și clopotele păreau să repete, așa, la nesfârșit, același lucru :
— Primar al Londrei ! a repetat Dick pentru sine. Cum să nu, sunt sigur că aș răbda orice numai ca atunci când voi fi cu adevărat bărbat să ajung primar al Londrei și să merg într-o caleașcă aurită. Bine, mă voi întoarce și n-am să mă mai gândesc la chelfăneala pe care o primesc de la bucătăreasă, dacă sunt făcut să ajung primar al Londrei.
Și așa, însoțit de sunetul clopotelor, Dick s-a întors la casa stăpânului. A fost destul de norocos că nu l-a văzut nimeni intrând în casă și s-a apucat de treabă cu mult înainte ca bucătăreasa să coboare în bucătărie să pregătească micul dejun.
Între timp, pisica lui Dick era cât se poate de folositoare pe Unicorn, corabia domnului Fitzwarren. Călătoria era lungă și mulți șobolani și șoareci se mai foiau printre mărfuri. Pussy îi urmărea până la găurile lor și vâna câți putea. În curând, căpitanul și echipajul și-au dat seama ce pisică harnică și vicleană aveau la bord.
În sfârșit, au ajuns pe Coasta berberă, acolo unde locuiesc maurii, pe care englezii nu-i mai văzuseră până atunci. Vaporul a acostat într-un port.
Era o mare agitație printre maurii care veniseră să se uite cu curiozitate la marinari, pentru că nu mai văzuseră oameni albi de când se știau. După ce s-au cunoscut mai bine și au văzut cât de alese sunt purtările tuturor și-au arătat dorința să cumpere din mărfurile lor.
Când căpitanul a văzut aceasta, a trimis lucruri din cele mai alese regelui țării, care a fost atât de mulțumit încât l-a invitat pe căpitan la palat. Căpitanul de pe Unicorn a fost condus la palatul regal, trecând printre gărzi de negri înalți și vânjoși, până a ajuns în sala tronului. Regele i-a cerut să aducă și alte mărfuri la palat să le vadă și să aleagă ce să cumpere. Apoi, căpitanul a fost invitat într-o uriașă sală de ospețe, unde se dădea un banchet în cinstea lui. Regele, regina, căpitanul corăbiei, membrii familiei regale s-au așezat pe pernuțe și covoare întinse pe dușumea, căci așa era obiceiul în acea țară. Servitorii au adus tot felul de mâncăruri din carne gătite cu mirodenii, orez, fructe și le-au pus în fața oaspeților. Dar nici nu s-au așezat bine că s-au auzit niște chițcăituri din spatele draperiilor și o hoardă de șobolani și șoareci au dat năvală și au început să înfulece bunătățile de pe platouri. Nu-i prea băgau în seamă pe servitorii care încercau să-i alunge. Puțini meseni au reușit să ia ceva din farfurie.
— Ce mare năpastă trebuie să fie șobolanii aceștia pentru Maiestatea Voastră, spuse căpitanul. Totdeauna năvălesc și vă tulbură așa ?
— Domnule, spuse regele oftând, fiecare masă se desfășoară cam la fel. Înțelepții și doctorii pe care i-am consultat mi-au răspuns că nu este leac împotriva acestor monștri. Aș da jumătate din averea mea celui care mă va scăpa de această năpastă. Și nu numai că-mi iau mâncarea din față, dar mă atacă și în cameră și în pat, așa că nu e de mirare că, de teama lor, cineva trebuie să mă păzească și în somn.
— În Anglia, spuse căpitanul, avem un animal micuț pe care-l ținem în casă, special pentru a omorî și mânca șobolanii. Se numește pisică. Nu aveți pisici în țara dumneavoastră ?
Regele i-a cerut să-i descrie animalul, dar nimeni nu auzise de un așa animal. A întrebat de unde poate face rost de o pisică.
— Avem noi una, Maiestatea Voastră, la bordul corăbiei noastre, răspunse căpitanul, dar, desigur, e un animal foarte prețios pentru noi pentru că avem șobolani și șoareci în cala corăbiei și acesta este singurul mijloc de a feri mărfurile.
— Vai, ce n-aș da să am și eu o asemenea vietate, oftă regele. Ar fi o mană cerească pentru mine și curtea mea.
— Ei bine, spuse căpitanul, care se pricepea la afaceri și știa că acesta era unul din cei mai bogați regi din lume — ei bine, Măria Ta, cât doriți să oferiți pentru această creatură ?
Regele a stat să se gândească o clipă și apoi a spus:
— Adu pisica la palat în seara aceasta să vedem ce poate. Dacă e în stare să facă minunile despre care ai pomenit, îți voi face o ofertă.
Ei bine, chiar în aceeași seară căpitanul a adus-o pe Pussy, sub braț, la palatul regal unde a fost primit din nou în sala de banchete. Un alt banchet era pe punctul de a începe. De îndată ce mâncărurile au fost puse pe mese, șobolanii s-au repezit din toate părțile. Dar lui Pussy nu trebuia să-i spună nimeni ce să facă. A sărit din strânsoarea căpitanului și s-a aruncat drept asupra celui mai apropiat șobolan, un exemplar mare maroniu, care tocmai căra o bucată de carne, și l-a omorât imediat. Aceeași soartă au mai avut-o vreo duzină de tâlhari pentru că ceilalți s-au furișat în spatele draperiilor și n-au mai apărut.
Regele și regina au fost încântați să scape așa de repede de șobolani și au cerut să le fie adusă vietatea care a făcut o astfel de minune pentru a o vedea mai de aproape. Căpitanul a chemat-o strigând pis, pis, pis și pisica s-a îndreptat spre el. El i-a dat-o reginei căreia i-a fost teamă să ia în brațe o creatură care făcuse un așa prăpăd printre șobolani. După ce a alintat-o căpitanul, a alintat-o și regina care și-a pus-o în poale unde pisica a început să se joace cu mâinile Maiestății Sale și apoi să toarcă, până ce a adormit.
— Ei, spuse regele, dacă aș avea o asemenea creatură, într-o săptămână n-aș mai avea nici urmă de șobolan în palat. Între timp, regele aflase că puii lui Pussy ar putea scăpa întreaga țară de șobolani
— Într-adevăr, dragul meu, spuse regina. Trebuie s-o cumpărăm. Oferă-i bravului căpitan oricât dorește.
Așa că regele s-a oferit să cumpere întreaga marfă de pe Unicorn la un preț bun iar pentru pisică să dea de zece ori mai mult. Căpitanul s-a gândit că e o ofertă mai mult decât generoasă, pe măsura unui mare conducător, așa că a acceptat-o fără discuție.
Căpitanul și-a luat rămas bun de la perechea regală și vântul fiind prielnic s-au îndreptat spre Anglia și, după o călătorie fără peripeții, au sosit teferi la Londra.
Într-o dimineață, domnul Fitzwarren, negustorul din Londra, stătea în biroul lui comercial când auzi deodată o bătaie la ușă:
— Cine-i acolo ? a întrebat domnul Fitzwarren.
— Un prieten. Vești bune ! Vești bune pentru domnul Fitzwarren! a spus o voce și cine altul intră înăuntru decât căpitanul corăbiei Unicorn urmat de agentul comercial care ducea o casetă plină de bijuterii și o listă cu mărfurile de pe corabie.
— Corabia dumneavoastră s-a întors acasă, domnule, spuse căpitanul. Iată ce v-am adus din această călătorie.
Negustorul le-a urat bun sosit, a cerut să fie cinstiți cu vin, și a cercetat lista cu mărfuri cu care se întorseseră. Apoi, căpitanul i-a istorisit domnului Fitzwarren întâmplarea cu pisica lui Dick Whittington și a deschis cutia de bijuterii plină de daruri bogate trimise de rege și regină sărmanului Dick, în schimbul pisicii. Oricât ar fi fost negustorul de mulțumit de succesul afacerii lui era și mai fericit de norocul lui Dick.
Se adresă pe dată unuia din servitori:
— Trimite imediat după domnul Whittington, spuse el.
Dick, în acel moment, curăța oalele pentru bucătăreasă și era plin de grăsime și funingine, dar, așa cum era, a ascultat de porunca stăpânului. Când negustorul a cerut să se aducă un scaun pentru domnul Whittington și l-a invitat să se așeze, bietul Dick credea că vor să-și bată joc de el și și-a rugat stăpânul să nu-și pună mintea cu un netot ca el și să-l lase să se ducă să-și termine treaba.
— Nimeni nu-și râde de dumneata, domnule Whittington, spuse negustorul. Drept să-ți spun, mă bucur din toată inima de veștile bune pe care ți le aduc acești domni. Află, deci, că prea cinstitul căpitan a vândut pisica ta unui rege de pe Coasta berberă și ți-a adus pe ea mai multe bogății decât am eu. Îți doresc din tot sufletul să te bucuri de ele și să ți le păstrezi cât se poate de bine.
Domnul Fitzwarren le-a cerut celor doi să-i arate comoara. Sărmanul Dick nu prea știa cum să-și exprime bucuria. El și-a implorat stăpânul să ia o parte din bogății ca să-i răsplătească, în felul acesta, bunătatea ce i-a arătat la vremuri de restriște.
— Nu, nu, spuse domnul Fitzwarren, totul este al tău și nu am nici o îndoială că averea va fi folosită cum se cuvine. Apoi, Dick a încercat să-i dea o parte din comoară domnișoarei Alice care totdeauna fusese bună cu el și-i luase partea, dar și ea a refuzat.
Atunci Dick a împărțit cadouri căpitanului, agentului comercial și tuturor servitorilor, chiar și crudei bucătărese, pentru că el nu era nici ranchiunos și nici din cei care-și țin norocul numai pentru ei. Toți i-au mulțumit și au băut în sănătatea lui, urându-i noroc.
După aceasta, Dick și-a cumpărat haine bune de la un croitor și după ce s-a spălat și s-a îmbrăcat bine arăta uimitor de chipeș. Domnul Fitzwarren i-a spus că e bine venit să stea în casa lor până-și va găsi una mai bună. Dar acum când arăta așa de chipeș, domnișoara Alice, care totdeauna fusese bună și miloasă cu el, îl privea cu alți ochi. Toți și-au dat seama că cei doi țineau unul la celălalt. Totdeauna Dick îi oferise domnișoarei Alice daruri după puterea lui dar acum nu știa ce lucruri să-i mai cumpere, care de care mai scumpe. Și, ca să scurtăm povestea, aflați că Dick și Alice s-au căsătorit și că la nuntă au fost invitați și Lordul Primar al Londrei și șeriful și consilierii orașului.
Povestea spune că au trăit fericiți până la adânci bătrânețe și că au avut mulți copii. Și mai spune că Dick a devenit șerif și că a fost făcut cavaler de regele Angliei. Și de trei ori a devenit Sir Richard Whittington Lord Primar al Londrei și de fiecare dată când a fost ales și-a amintit de ziua aceea de noiembrie* când stătea la încrucișarea de drumuri și nu știa încotro s-o apuce și de clopotele care-l chemau înapoi.
Și până pe la 1780, deasupra arcadei vechii închisori New-gate, peste drum de strada cu același nume, se putea zări, sculptat în piatră, chipul lui Sir Richard Whittington cu pisica în brațe.