May 2, 2020June 11, 2023 De cînd ploaia cu cîrnații Demult, în vremea uitată, O muiere cînd dregea, De bărbatul ajutată, Cele de lipsă-n argea, Săpînd ei din întîmplare La iepe să facă loc, Au dat peste o căldăre Plină cu gălbinet foc. O scot d-acolo îndată, În casă sup pat o duc; Fiind și o groapă gată, Aici iară o astrunc, Zicînd barbatul muierii: – Să taci, nevastă, cît poți, Că de vor afla boierii, Ni-i ia îndată pe toți. Ea fiind ca într-o parte, Fără de creieri în cap, Că tot așa seci au parte, Alți mai cu minte nu sap, Să tacă mijloc nu fuse, Taina inima-i rodea, Ș-apucînd, sori-sei spuse Că ea o tăcea gîndea. Soru-sa și ea îndată La bărbatul său a spus, Și el, fără judecată, De frate-său n-au ascuns. Frăte-său la altul iară Să o spuie au putut Și așa mai toți aflară Și tot satul au știut. Deci cel ce găsește banii, Trăgînd c-urechea prin sat, Văzînd că știu și dușmanii De ceea ce s-a-ntîmplat, Pricepu că vestea asta De la altul n-a ieșit, Ci chiar proasta lui nevastă Ar fi spus-o negreșit. Și atuncea cum fusese La un bîlci cu alți bărbați Și cu sine adusese În traistă niște cîrnați, Vine în grabă acasă, Să face speriat nespus, Strigă nevastă să iasă, Îi arată un nor sus, Zicînd: – Luai la tîrg veste De la oameni învățați Că norul ce vine este Plin de ploaie cu cîrnați, Și cum că vin le e teamă Niște păsări după el, Cu aripile d-aramă Și cu ciocul de oțel, Și dau toți cu socoteală Că de mulțime ce sînt, Viind într-a lor iuțeală, Vor face rău pre pămînt. Nevasta-ncepu să zică : – Ce spui ? așa să trăiești! Aoleo ! eu mor de frică, Tu, frate, să mă păzești. El necăjit îi răspunde : – Ce să păzesc mai întîi? Tu mai bine te ascunde Și eu singur să rămîi. – Unde ? unde, frățioare? Zicea țiindu-l de brîu. El zicea să se pogoare Aci-ntr-o groapă cu grîu. Aceasta ea o și face. Puind o scară curînd, Intră-nlăuntru și tace, Speriată, tot tremurînd. Bărbatul său c-o prăjină Gura gropii-ncrucișind, Aruncă o rogojină, Peste ea mei presărînd. Găini, curcani năvăliră La meiul cel răsipit, Ciocămră, bocăniră, Pînă cînd s-a isprăvit, Făcînd pe biata muiere Să crează că au plouat. Începu el să și zbere, Ca cînd ceva l-a mușcat, Ș-alergînd cu grabă mare, Scoase căldarea pe loc Ș-îngropînd-o-n depărtare, Lipi pămîntul la loc. Deci după ce trecu norul, Mergînd, groapa a deșchis Și în mînă cu toporul Către nevasta a zis ; – Ai, acuma ieși afară, Că eu făcui ce făcui, Mă luptai pînă zbuiară Și apucai ce putui. Ea, ieșind îngălbinită, L-a-ntrebat că l-a mușcat? El i-a zis: – Fii odihnită, Cu securea am scăpat. Îl mai întrebă ea iară : -Dar vrun cîrnat ai răpit ? El i-a răspuns: – Dară, dară, Vro cinci am căpătuit. – Unde-s, neică? mai sînt încă? Veselă îl întreba. Dar ce-o să-i faci? să mănîncă? Să frig vreunul, au ba ? – Frige, frige, zise, puică, Sînt buni ca orce cîrnați, D-am avea să bem și țuică, Ar fi și mai minunați. Mai scoase el din desagă Și o lipie pe loc, Zicînd: – Șezi, nevastă dragă, Să mîncăm pe lîngă foc. Ea mîncînd întrebă: -Neică! Dar și lipii a plouat? El îi zise: – Ba nu, leică, Altă potcă s-a-ntîmplat, Ispravnicii azi bătură Pe zapciu pentr-o belea Tot cu lipii peste gură Și înapoi le-azvîrlea. Eu văzînd că toți luară Care-n mîmă le cădea, Abia și într-a mea gheară Asta o putui vedea. După ce făcu el asta Bazagonie atunci Și își fermecă nevasta, Cun momim și noi pe prunci Trecu vreo cîtăva vreme Și la zapciu fu chemat. El iar fără a se teme Îndată s-a-nfățișat, Căruia-ncepu să-i zică Cu un ton foarte răstit : – Cum tu de n-ai nici o frică Să ții ceea ce-ai găsit? Nu știi că de stăpînire Avem strașnice porunci Pentru așa tăinuire Ca să pedepsim cu munci? De aceea nu ascunde, Ci scoate tot la maidan, C-apoi de nu, vei răspunde În cazne pîn’ la un ban. Iar el de aste cuvinte Fără a se-nfricoșa, Cu coraj stînd înainte, Urmează a zice-așa : – Boierule! mie năpaste, Poți să-mi faci orice urît, Eu pentru vorbele aste Cu greșală sînt pîrit Că de găseam vro comoară, Era altfel să mă port, Iar eu nu am nici de moară, Umblu de foame mai mort, Cine m-a văzut în viață Vrodată să găsesc bani? Să vie să stea de față, Să văz, care-mi sînt dușmani? Pîra cere și dovadă, Oameni buni de crezămînt, Că așa pot o grămadă Să vorbească numa-n vînt. Atuncea zapciul pune Pe pîrîșul la mijloc Și către el zise : -Spune, Cum l-ai văzut ș-în ce loc? – Eu nu-l văzui, el răspunse, Ci numai am auzit. Vecinul lon îmi spuse Cum că el l-ar fi zărit. El dar să vie în pripă La slujitori porunci, Pe care numa-ntr-o clipă Îl aduseră aci. I s-a făcut întrebare, Și el iară a răspuns Că l-a văzut i să pare Alde nea Stan pe ascuns. Viind Stan, spuse pe altul, Altul p-altul arătă, Pînă cînd strînse tot satul, Și pe toți îi cercetă. În sfîrșit dar vorba asta Din om în om s-a-nfundat, Și află că chiar nevasia Sori-sii au arătat. Deci pe ea dac-o aduse, Afară pe toți a dat, Și la-ntrebare o puse Cu un mijloc delicat, Zicînd: – Eu aflai prea bine De banii ce i-ați săpat, Dar voi ca și de la tine Să auz cuvînt curat. Bărbatul tău o căldare Arată c-ar fi găsit Și alții fac arătare Că două sînt negreșit. Tu dar spune adevărul Și nimica mi feri, C-apoi te trîntesc ca mărul, De nu vei descoperi. Nevasta, de spaimă mare, Cu gînd a se apăra, Începu cu tremurare Înaintea-i a jura Cum că numai o căldare Au fost scoa ei din pămînt De mai mult ea știre n-are Și sa nu dea crezămît, Zapciul îi zise: -Bine, și el tot așa mi-a spus, Eu mă-ncredtnțez pe tine. Dar acum unde i-ați pus? – La noi supt pat, ea răspunse. Și zapciul trimețînd, Peste tot locul străpunse, Cu sapele căutînd. Și negăsind, chemă iară, Pe bărbatul ei aci, Zicînd: -Te voi pune-n fiara Și așa te voi munci; Nevasta ta dreptu-mi spuse Și tu tot tăgăduiești? Omul zicînd îi răspunse: – Coconule, să trăiești, Muierea mea e nebună Și rău cu ea te-nțelegi, Că măcar o vorbă bună Vrodată ei nu-i alegi. Ea noaptea orce visează Ziua spune c-a văzut, Și face pe am să crează La ce nu e de crezut. Fiind ea aci afară, Fără să aibă habar, De față-n grab-o chemară Ca să o întrebe iar. Dragă ! i-a zis, nu te teme, Tu nu încapi în nevoi, Numai spune în ce vreme Ați găsit acești bani voi? Ea gîndindu-se în sine Îi dete răspuns zicînd: Nu țiu minte așa bine Ca pe ce vreme și cînd… Cînd cu norii… și cîrnații, Parcă era… da, da, da, De cînd ploaia cu cîrnații Mai-nainte cu ceva. Se umflă de rîs îndată Zapciul cînd auzi Ș-ncepu-n palme să bată Întrebînd: – Cînd? cînd? mai zi. Ea poftori vorba iară Cu un chip nerod și prost, Alt fără să i să pară, Zicea cum c-așa a fost. – Neroado! zapciul zise, Gîndești că sînt fermecat? Ce-mi spui tu mie de vise, Cîrnați cînd zici c-au plouat? Zise ea: -Cînd te bătură Ispravnicii cu lipii Pentr-o vină peste gură Și le-arunca la oopii. În sfîrșit el rîzînd iară Și prostia-i ocărînd, O dete pe loc afară Că e nebună crezînd. Nu știu aceasta poveste Adevărată de este, Dar în vremile aceste Nu găsești așa neveste. Anton Pann Povesti pentru copii Anton Pannfabulăpovești pentru copii