Cucul și privigatoarea

Privigătoarea micșoară,
Stînd veselă pe tufșoară,
Își răsuna cîntecelul
Întorcîndu-l în tot felul.
Cucul, ce abia tăcuse
Și din cucuit stătuse,
N-a mai putut să-i asculte
Sfărămăturile multe,
Ci necăjindu-se tare
Îi zise cu supărare :
-N-auzi tu, pasăre sură !
Proastă, farfara de gură,
Ce te fărîmi într-atîtă
Cu cîntarea-ți cea urîtă ?
Astîmpără-te mai bine
Și stînd ascultă la mine,
S-auzi o dată cîntare,
Dulce și cu răsunare,
Iar nu supțiri gheonghenele,
Ce n-au nici un haz în ele.
-Jupîn cucule, ea zise,
Aieve-mi vorbești, or vise,
De îmi tot defaimi cîntarea
Și îți lauzi răsunarea ?
Într-adevăr, ai glas mare,
Dar cine la gust îl are ?
Cîntarea-ți e monotonă
Toată, toată o broboană,
“Cucu, cucu”, o ții una,
Atîta zici totdauna.
Ca să mai făci vro figură
Nu poți să o frîngi în gură,
Că nu ți-e dat din natură,
N-ai talent în căscătură,
De cîntare nu ți-e glasul,
Ești bun numai sa ții basul.
-0, tu, pasăre neroadă !
Zise el mișcînd din coadă,
Nu te ținea-nfumurată
Că cînți mai bine vrodată;
Ale tale cîntecele
Sînt ca niște jucărele,
Că începi cu piuita
Și sfîrșești cu dripita;
“Piu, piu, piu” docu-ți deșiră
Și “cir, cir, cîr” o ții șiră.
Cu aste tu, vai de tine !
0 să mă rămîi pe mine ?
Părerea-ți este deșartă
Ș-în zadar te ții de ceartă ;
Ci cere pardon mai bine
Și te închină la mine.
-Eu, cucule, niciodată,
Zise ea nesupărată,
Nu mă las supusă ție,
D-o fi dreptul să se ție :
Iar cîntarea-mi de nu-ți place,
Te rog să mă lași în pace.
-Ba, zise el, voi acuma
Să-ți spui că nu iubesc gluma
Voi, zic, acuma îndată
Să mergem la judecată,
Ș-acolo spuind pricina,
Să ni se aleagă vina,
Să vedem care pe care
Va rămîne la cîntare,
Și din noi amîndoi cine
Va lua în nas rușine.
Zise ea: -Cucule dragă,
Dar cine să ne aleagă ?
Cine socotești că are
Auz mai bun la cîntare ?
Iar el, privind în tot locul,
Zise, arătînd cu ciocul :
-Uite, acel ce să vede
Păscîndu-se prin livede,
Cu urechi mari ardicate
Și poartă samar în spate,
Încărcat cu alte multe,
Acela să ne asculte.
Atunci zburară dodată
Ș-ajungînd la el îndată,
L-au făcut să înțeleagă
Că este pus să aleagă
Pe cel ce cîntă mai bine,
Ascultînd cum să cuvine.
Zicînd aceasta-ncepură
Care cum să pricepură,
Cîntară, să frămîntară
Și sfîrsind îl întrebară
Care din doi i să pare
A avea dulce cîntare ?
Magarul, ce ochi zgîise
Și urechile-și ciulise,
Își deschise grabnic botul
Ș-îndată își dete votul,
Zicind : -Eu drept vă voi spune,
Cucul cîntă de minune !
El strigă cu răsunare
Și glasu-i mai mult gust are.
Săraca privigătoare !
Îi venea să se omoare
Văzîndu-se defăimată
Și de măgar rușinată.
Dar însă ciobanul, care
Să afla în ascultare,
Stind răzimat pe o coasta,
Văzînd alegerea proastă
Ce magarul o făcuse
Și lui cucul îi plăcuse,
Începu cu vorbă mică
Privigătoarei să zică :
-0, tu, pasăre frumoasă!
Cu glăsuire duioasă,
Inimă rea nu-ți mai face,
Ci cîntă veselă-n pace.
Lasă pe cuc să rămîie
De magar să se mîngîie :
Iar tu vin’ de-mi cîntă mie,
Că nu te dau pe o mie.
De multe ori în viață
Cîntarea-ți cea cu dulceață
M-a făcut să stau din fluier,
Nevrînd nici la oi să șuier,
Și nici să mă duc nu-mi vine,
Numai să ascult la tine.
Acestea zicînd ciobanul.
Să-ntristă cucul, sirmanul!
lar dulcea privigătoare
N-a mai vrut să se omoare,
Ci de cioban mîngîiată,
Mulțămindu-i, zbură-ndată.