Anna Karenina este o femeie frumoasă și sofisticată, care trăiește în înalta societate a Rusiei țariste. Ea este căsătorită cu Alexei Alexandrovici Karenin, un funcționar guvernamental respectat și rece, cu care are un fiu, Serioja. La începutul romanului, Anna este prezentată ca o femeie cu o viață confortabilă, dar nemulțumită. Ea este gata să își sacrifice propriile sale dorințe și aspirații pentru a se conforma normelor rigide ale societății în care trăiește.

Însă viața ei se schimbă dramatic atunci când îl întâlnește pe Contele Alexei Vronski, un ofițer tânăr și carismatic. În ciuda inițialei lor reticențe, Anna și Vronski se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt. Acestă pasiune arzătoare și interzisă devine forța motrice a poveștii și a destinelor lor.

Anna Karenina este un personaj complex, cu multiple straturi și conflicte interioare. Ea se luptă cu convingerile și idealurile sale în fața presiunilor sociale și a propriilor sentimente. Pe de o parte, ea aspiră la fericire și iubire adevărată, dar, pe de altă parte, este conștientă de consecințele devastatoare pe care le-ar putea avea alegerea ei de a renunța la căsnicia ei și la statutul social pentru Vronski.

O trăsătură definitorie a Annei este lupta ei constantă între rațiune și pasiune. Ea este prinsă între datoria ei față de familie și propriile dorințe. În timp ce pasiunea ei pentru Vronski o face să simtă o libertate și o bucurie pe care nu le-a experimentat niciodată în căsnicia ei, Anna se confruntă și cu remușcările și greutățile care vin odată cu abandonarea convențiilor sociale.

Un alt aspect important al caracterului Annei Karenina este evoluția sa pe parcursul romanului. De la o femeie înțeleaptă și rafinată, ea devine tot mai tulburată și mai chinuită pe măsură ce consecințele alegerilor ei încep să se adune. Lupta ei internă este ilustrată în mod vivid de tulburările ei emoționale și de căutarea ei constantă pentru un echilibru între datorie și dorință.

Pe măsură ce povestea avansează, Anna este nevoită să își confrunte propriile sale limite și să facă alegeri care îi vor schimba irevocabil viața. Confruntată cu dezaprobarea și ostracizarea societății, ea se confruntă cu singurătatea și disperarea. În timp ce iubirea ei pentru Vronski rămâne puternică, ea își dă seama că prețul pe care trebuie să-l plătească pentru această iubire este mult prea mare.

În final, Anna Karenina își curmă viața. Acest act tragic pune capăt suferinței ei și simbolizează lupta ei îndelungată între pasiune și datorie, între fericirea personală și presiunile sociale. Moartea ei este un eveniment care zguduie întreaga societate și care marchează sfârșitul unei povești pline de pasiune și tragedie.

În concluzie, Anna Karenina este un personaj remarcabil, ale cărui complexități și contradicții îl fac memorabil și relevant și în zilele noastre. Prin povestea ei, Lev Tolstoi explorează teme universale precum iubirea interzisă, conflictele interioare și presiunile sociale, oferind cititorilor o privire profundă în sufletul uman și în condiția umană.

The post Despre Anna Karenina first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

Atunci când Scufița Roșie ajunge la casa bunicii și intră, este uimită de comportamentul ciudat al “bunicii”. Acesta este momentul în care devine evident că lupul s-a deghizat în bunică pentru a-și îndeplini planul de a o mânca și pe Scufița roșie. În unele variante ale povestirii, Scufița Roșie este salvată de un vânător sau de un tăietor de lemne, care intervine și o eliberează pe ea și pe bunica ei din ghearele lupului, dar există și varianta în care Scufița roșie este mâncată de lup si atât ea cât și bunica sunt salvate de către vânător din burta lupului.

Această poveste este adesea interpretată ca o alegorie pentru pericolele pe care le poate întâlni o persoană în călătoria sa prin viață, subliniind importanța prudenței și a ascultării de sfaturile părinților sau a celor înțelepți. De asemenea, evidențiază ideea că încrederea nechibzuită poate duce la consecințe nefericite.

The post Rezumat Scufița roșie first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

Doi copii vizitează menajeria circului Struțki. Fram stă nemișcat în cămară, închis cu zăvorul, deși nu este agresiv. Acesta visează la zilele copilăriei lui de mult apuse, înainte de a fi luat de eschimoși și vândut pentru circ. Își amintește de peștera unde s-a născut și de ursoaică, mama lui, cu care călătorise pe un sloi de gheață. Pe o insulă, ursoaica simte un miros străin, de om și de câine, înainte de a fi împușcată. De acolo, Fram se trezește pe o corabie, unde marinarul Lars îl botează, după numele corabiei renumite cu care Lars străbătuse ținuturile polare (în limba norvegiană înseamnă „înainte”). Fram este vândut pentru zece sticle de rom și, curând, ajunge la circul Struțki. Vreme de șapte ani este fala circului. Acum, acesta tânjește după ghețurile polare.

Un fost vânător, pasionat de studierea urșilor, îl convinge pe directorul circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar ulterior realizează că poate câștiga din reprezentații în folosul lui Fram.

Ajuns la pol, Fram, nerăbdător dispare rapid între ghețuri. Curând cunoaște viscolul, și, neadaptat, Fram se „încălzește” făcând acrobații și giumbușlucuri. Viața la pol era un pic mai grea decât și-ar fi imaginat. Fără nimeni care să-i poarte de grijă, acesta trebuie să se descurce singur.

Instinctiv, se îndreaptă spre țărm. Văzu câteva foci, dar, amintindu-și de trupa de foci de la circul Struțki, nu le putu ataca. Ajuns pe o altă insulă, o găsi plină de urme de animale. Se luă după urmele de urs polar. Ursul străin sări la bătaie, dar Fram se folosi de mișcările învățate la circ, ca să-l învingă și-l sperie. Trist, Fram realizează că și alte vietăți fugeau de el, considerându-l dușman. Cu toate astea, Fram ajunge să profite de morsele ursului străin, deși acesta, Fram îl poreclise „Căpățânosul”, s-a săturat să vâneze pentru altul și a plecat de pe insulă, pe un sloi plutitor. Treptat, Fram învață să-și facă adăpost de viscol.

Fram întâlnește o ursoaică și doi pui și încearcă să fie prietenos, în stilul lui de circar, fără succes. Întâlnește și alți urși, care se speriau să vadă unul de-al lor cum face salturi mortale, pași de vals, echilibru în cap și mers în labele dinainte. Îndată, cei întâlniți își abandonează hrana și fug. „Ceva tainic și rău, neînțeles, îl despărțea de urșii sălbatici ai polului.” Așa, Fram tot călătorește pe sloiuri întâlnind dușmănie și frică din partea urșilor albi.

Așa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram se chinuiește cu gândul la oameni. Disperat de viscol și singurătate, el merge în neștire pe banchize. Ceilalți urși par să fi dispărut. Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta cu un alt urs polar, iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs îl duce pe Fram la locul cu pricina și acesta o ia pe urmele ursului ucigaș. Îl găsește ușor și-l izbește cu dinții de gheață.

Puiul de urs primește și un nume: Zgăibărici. Cu mirosul mai bun decât al lui Fram, acesta găsește „depozitul” ursului bătut: două morse înghețate. Acolo poposesc cei doi, în adăpost, până ce trece noaptea polară. Se mai întâlnesc cu ursul ucigaș al ursoaicei, care slăbise pentru că Fram îi fărâmase câțiva dinți și el nu mai era la fel de puternic ca înainte. Fram îi redă adăpostul și hrana, apoi pleacă mai departe, cu puiul de urs. La puțin timp, puiul o zbughește îndărăt și îl mușcă pe urs de gât ca să-și răzbune mama.

Fram își reia obiceiul de a goni urșii albi cu giumbușlucuri, servindu-se din vânatul lor. Într-o zi, Fram își găsește micul protejat exersând giumbușlucurile sale. Fram îl scutură bine și se hotărăște să-l părăsească, ca Zgăibărici să ajungă un urs normal.

Iarăși, Fram plutește fără țintă, neașteptând nimic bun. Sloiul lui se oprește într-un loc unde pescuia un copil de eschimos. Fram se străduie să-l atragă cu tot ce știa de la circ, dar copilul era îngrozit. Eschimosul îl crede un urs vrăjit și-i arată jucăriile lui, cerându-i să le transforme în arme adevărate. Dezamăgit de neputința lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze, dar Fram prinde săgețile din zbor și-i rupe armele, după care îl părăsește. Nimeni dintre eschimoși nu a crezut vreodată povestea lui Nanuc despre ursul vrăjit.

Otto și Egon, doi oameni de pe vaporul care-l adusese pe Fram, își pierd câinii și săniile când o banchiză de gheață se despică. Rămași în viață, cei doi n-au provizii, arme și sunt la o distanță de 48 ore de coliba lor. Sunt prinși într-o furtună de gheață și îngheață când îi găsește Fram. Recunoscându-i după miros, acesta îi încălzește cu blana lui după care îi conduce la adăpostul lui, unde avea carne de focă. Vânătorii s-au întors, cu Fram, la coliba lor. La venirea corabiei, Fram se suie singur în barcă, dorind să fie luat și el.

The post Rezumat Fram, ursul polar first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

Nici n-a apucat vânătorul cel ghinionist să termine de rostit vorbele acestea, că în poienită a apărut ca din pământ o masă mare pe care au poposit, venind parcă din iarbă, nenumărate farfurii, pline ochi cu tot felul de bucate, cum numai la un ospăt împărătesc se mai putea vedea. Vânătorul s-a grăbit să se aşeze la masă, şi-a potolit foamea, s-a ridicat, s-a închinat la cele patru zări, a făcut o plecăciune şi a zis:
— Multumesc!
Masa, cu tot ce rămăsese pe ea, a dispărut ca prin farmec, iar el a pornit-o la drum. După o bucată de vreme, a simțit că îl dor picioarele. Tocmai atunci trecea pe acolo un țian care avea un cal de vânzare.
— Dacă aş fi avut bani, îşi zise vănătorul cel ghinionist, mi-aş fi cumpărat calul acesta, că nu mai pot de picioare! Dar aşa, când îmi suflă vântul prin buzunare?… Ce-ar fi să-i spun prietenului Murza?
— Ce porunceşti? s-a auzit glasul acestuia.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
N-a trecut un minut şi vânătorul a auzit zornăit de bani în tolba sa. Curgea aurul în ea, iar el nu vedea de unde.
— Îți mulțumesc din suflet că îţi respecţi cuvântul dat! a spus vânătorul şi a început să se târguiască pentru cal.
După ce a incheiat târgul, vânătorul a început să numere banii, iar ţiganul a rămas cu gura căscată, minunându-se cât aur putea avea cumpărătorul în tolbă.
Despărțindu-se de vânătorul cel ghinionist, țiganul s-a afundat în pădure şi a tras un fluierat zdravăn. La fluierul lui însă n-a venit niciun răspuns, afară doar de ecou.
„Se vede treaba că dorm încă!”, şi-a spus el şi a intrat în peştera în care se odihneau tâlharii, tolăniţi pe nişte blănuri uriaşe, întinse pe jos.
— Ce faceți, fraților? Dormiți? Îa mişcaţi-vă! strigă țianul. Dacă nu vă grăbiți, îl scăpați pe şoim! Umblă de unul singur prin pădure, iar tolba îi e doldora de aur. Sculați-vă mai repede!
Tâlharii au sărit ca arşi, s-au aruncat pe cai şi s-au năpustit după vânătorul cel ghinionist Acesta a auzit tropot de copite şi a văzut că din toate părţile se reped asupra lui
— Murza! a strigat el.
— Aici sunt! s-a auzit glasul cunoscut.
— Du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Pădurea s-a umplut de larmă şi de undeva, de după copaci, s-au repezit asupra tâlharilor forţe nevăzute care i-au doborât de pe cai, i-au culcat la pământ şi i-au ciomăgit zdravăn. Dar cine erau cei care-i dovediseră pe tâlhari, că nu se vedea nimeni?! Tâlharii zăceau lați la pământ, iar vânătorul cel ghinionist şi-a văzut de drumul său. Cântând şi fluierând, a ieşit din pădure şi s-a apropiat de oraşul de scaun. Sub zidurile lui era întinsă o tabără de corturi, care adăpostea o mulțime de luptători. Curios, vânătorul a întrebat ce se întâmplă. I s-a răspuns că spre oraş vine o hoardă mare a hanului tătarilor. Nu cu mult timp în urmă, hanul o ceruse de soţie pe țarevna Milovzora cea Preafrumoasă şi, pentru că a fost refuzat, a hotărât să calce țara pentru a o învăta minte.
​ S-a întâmplat ca vânătorul cel ghinionist s-o vadă de câteva ori la vânătoare pe Milovzora. Țarevna călărea un falnic armăsar, ținând sulita de aur în mână, iar tolba cu săgeţi strălucitoare în spate. Când îşi descoperea faţa, aceasta radia precum soarele de primăvară. Ţi-era drag s-o priveşti, iar sufletul ți se încălzea.
Auzind vestea năvălirii tătarilor, vânătorul a căzut pe gânduri, apoi a strigat:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Şi pe dată s-a trezit îmbrăcat în straie scumpe: postavul era prefăcut în catifea, caftanul îi era tivit cu aur, de pe umeri îi cădea o pelerină bogată, iar pe cap purta un coif împodobit cu pene de struț, încheiat cu pietre scumpe, în care erau prinse perle.
Astfel îmbrăcat, vânătorul cel ghinionist s-a dus la palat şi i-a spus țarului că a venit să zdrobească armata duşmană dacă se învoieşte s-o mărite pe ţarevna Milovzora cea Preafrumoasă cu el.
Ţarul s-a mirat, dar nu s-a grăbit să-l refuze. L-a întrebat pe nou-venit care-i sunt numele, rangul şi averea.
— Eu sunt vânătorul cel ghinionist, stăpânul lui Murza Nevăzutul, a răspuns el.
„N-o fi luat-o razna?”, se gândi țarul. „Cu toate că, după înfățişare, nu aduce cu unul plecat cu sorcova!”
Curtenii l-au văzut pe necunoscut şi i-au spus țarului că parcă ar aduce la chip cu vânătorul cel ghinionist, însă nu puteau spune cum de s-a înbogățit aşa de repede.
Ţarul i-a zis vânătorului:
— Ai auzit ce-au spus curtenii mei? Bagă de seamă! Dacă mă minți, să-ți iei adio de la viaţă, fiindcă unde-ți stau picioarele o să-ţi stea şi capul! Să văd cum o să luptaţi tu şi Murza al tău cel Nevăzut cu năvălitorul duşman!
— Măria Ta, unica mea nădejde! i-a răspuns vânătorul. Doar o vorbă trebuie să rostesc şi treaba va fi ca şi făcută!
— O să vedem! zise ţarul. Dacă spui adevărul, o să-ţi dau fata de nevastă, altminteri am să poruncesc să ți se reteze ţeasta!
Vânătorul şi-a zis în gând: „Fie ce-o fi! Ori la bal, ori la spital!” şi a şoptit:
— Murza, du-te nu ştiu unde şi adu-mi nu ştiu ce!
Au trecut câteva minute bune, dar nu s-a auzit nimic şi nu s-a văzut nimic. Vânătorul s-a făcut alb ca varul. Furios, ţarul a poruncit să fie ferecat în lanţuri.
Deodată însă au răsunat împuşcături şi bubuituri de tun în faţa palatului. Țarul şi curtenii săi au dat fuga în pridvor şi nu mică le-a fost uimirea când au văzut că din dreapta şi din stânga curgeau spre palat, ca nişte puhoaie, şiruri nesfârşite de oşteni cu arme şi flamuri. O asemenea oştire nu avea nici măcar ţarul. Nu le venea să-şi creadă ochilor.
— Nu, nu te înşeli, Măria Ta! zise Vânătorul cel ghinionist. Este oastea Nevăzutului de care îți spuneam.
— Să-i alunge pe duşmani, să nu mai rămănă pe-aici picior de cotropitor!
Vânătorul le-a făcut oştenilor un semn cu batista, iar aceştia au făcut stânga-împrejur, îndreptându-se spre duşman, în sunetele marşului de război. S-a lăsat o ceaţă deasă şi regimentele s-au avântat în luptă. Când pâcla s-a risipit, nu s-a mai văzut nici urlă de oşteni.
Vânătorul a fost poftit la masă în iatacul ţarului, care a început să-l iscodească despre Murza Nevăzutul. Nici n-au început bine masa, că a și sosit de pe câmpul de luptă vestea că dușmanul a fost nimicit, iar cei rămași în viașă au luat-o la goană. Tătarii s-au risipit ca potârnichile, lăsându-și corturile pustii. Țarul i-a mulțumit vânătorului pentru isprava sa, iar țarevnei sale i-a spus că i-a găsit un mire destoinic.
Auzind aceste vorbe, Milovzora s-a fâstâcit, a roșit și din ochi i-au izvorât lacrimi care cădeau pe podea și se prefăceau în perle și diamante. Nici vânătorul nu era tocmai în apele lui: se pierduse cu totul și bolborosea ceva în șoaptă, ca pentru sine.
Curtenii s-au repezit să adune de pe jos lacrimile țarevnei prefăcute în pietre scumpe.
După scurt timp, Milovzora și-a venit în fire, a început să râdă vesel și i-a dat mâna vânătorului. Toată era o bucutie, iar în ochi i se citea iubirea. Aici a început nunta și s-a terminat povestea.

The post Vânătorul cel lipsit de noroc first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

The post Vasilisa Vasilievna first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

„Ah, ce-aş mai mânca acum!”, se gândi fata. Nici n-a isprăvit să-şi ducă gândul până la capăt, că dinaintea ei s-a întins o masă cu tot felul de bunătăți pe ea; doar lapte de pasăre mai lipsea. S-a aşezat la masă, a mâncat şi a băut pe săturate, iar când s-a ridicat, totul a dispărut la fel de repede cum apăruse.
Soarele a apus şi a început să se întunece. Fata negustorului a intrat în dormitor şi a început să se pregătească de culcare. Deodată s-a pornit un vânt putemic şi s-a ivit dinaintea ei zmeul cu trei capete.
— Bună seara, frumoasă fecioarăl zise el. Te rog să-mi aşterni să dorm aici, lângă uşă!
Fata i-a aştemut acolo unde iî ceruse zmeul şi s-a culcat în pat.
Dimineata, cănd s-a trezit, a văzut că în tot palatul nu era, iarăşi, nici țipenie. În schimb, orice dorintă şi-ar fi pus i se împlinea pe dată.
​ Seara s-a întors zmeul şi i-a poruncit:
— Acum, frumoasă fecioară, pregăteşte-mi culcuşul alături de patul tău!
Fata i-a aştemut alături de patul ei. S-a culcat, iar dimineata, când s-a trezit, a băgat de seamă că în palat nu era nimeni.
Seara, cănd a sosit zmeul pentru a treia oară, i-a spus:
— Ei, frumoasă fată, acum am să mă culc în pat, lăngă tine!
Fetei i s-a făcut frică să se culce lângă un asemenea monstru hidos, dar nu avea de ales: şi-a înfrânat teama şi s-a culcat lângă el.
Dimineata, zmeul îi spuse:
— Dacă tânjeşti, frumoasă fată, du-te la tatăl şi la surorile tale pentru o zi, iar seara întoarce-te la mine! Numai bagă de seamă: dacă ai să întârzii fie şi o singură clipă, am să mor de necaz.
— Nu, nu voi întârzia! i-a răspuns fata de negustor.
A ieşit în pridvor şi a văzut că trăsura o şi aştepta la intrare. S-a urcat şi, în aceeaşi clipă, a şi ajuns la casa părintească. Când a văzut-o, negustorul a îmbrătişat-o cu mare bucurie.
— Cum o duci, fata mea iubită? Îţi este bine?
— Bine, tătucă! i-a răspuns fata şi a început să-i povestească ce bogătie era în palatul zmeului şi cum i se îndeplinea orice dorință.
Surorile ei o ascultau şi mureau de ciudă. Ziua a trecut repede şi frumoasa fata a început să se gătească de întoarcere şi să-şi ia rămas-bun de la tată şi de la surori.
— E timpul să mă întorc. Mi s-a poruncit să nu întărzii.
Surorile pizmaşe şi-au frecat ochii cu ceapă şi s-au prefăcut că plâng:
— Nu pleca, surioară! Mai rămăi, măcar până mâine dimineață!
Fetei i s-a făcut milă de surori şi a rămas până a doua zi. Dimineață şi-a luat rămas-bun şi s-a întors la palat. Acolo totul era pustiu, ca de obicei. A ieşit în grădină şi a văzut că zmeul zăcea mort în iaz: de necaz, se aruncase în apă.
— Doamne, ce-am putut să fac! a strigat frumoasa fată şi a izbucnit in lacrimi.
S-a apropiat într-un suflet de iaz, l-a scos pe zmeu pe mal, i-a îmbrătişat unul din capete şi l-a sărutat apăsat. Zmeul s-a scuturat şi pe dată s-a prefăcut într-un tânăr viteaz.
— Îți mulțumesc, frumoasă fecioară! îi spuse viteazul. M-ai scăpat de o mare nenorocire. Nu sunt zmeu, ci fiu de țar. Am fost prefăcut în zmeu de o vrăjitoare, iar tu, prin sărutul tău, ai destrămat blestemul.
S-au luat de mână, au plecat la casa negustorului, s-au cununat şi-au început să trăiască şi avutul să şi-l sporească.

The post Țareviciul vrăjit first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

Şi-i dădu patruzeci de marmote negre, aur pentru nasturi şi mătase pentru căptuşeală.
— Ţine, frăţioare, darul meu! Fă-ți din el un caftan pentru slujba de înviere, dar să ai grijă ca în fiecare nasture să fie o pasăre a paradisului şi câte un motan de peste mări.
Vasili Ţarevici i-a multumit fratelui său şi a plecat, vărsând lacrimi amare. Nu se putea bucura de darul primit. Cum mergea el pe uliță, iarăşi i-a ieşit în cale baba cu tichie albastră şi l-a întrebat:
— Ce ți-a dăruit fratele tău?
— Ei, bunicuță cu tichie albastră! Mi-a dăruit patruzeci de marmote negre, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi mi-a poruncit să-mi fac o şubă pentru slujba de înviere, dar în fiecare nasture să cânte păsările-paradisului şi să miaune motani de peste mări.
— Nu-ţi face inimă rea, Vasili Țarevici! Vino după mine!
Au mers ei cât au mers, până cănd au ajuns la palatul Preafrumoasei Elena. Baba îi spuse lui Vasili Ţarevici:
— Tu rămâi în spatele porții, iar eu mă duc la Preafrumoasa Elena s-o pețesc pentru tine.
Bătrâna a intrat în palat şi i-a spus Preafrumoasei Elena:
— Am venit să te peţesc pentru Vasili Ţarevici!
Elena o întrebă:
— Dar unde-i Vasili Ţarevici?
— A rămas în spatele porții. Nu se încumetă să intre dacă nu-l pofteşti.
Preafrumoasa Elena a poruncit să intre Vasili Ţarevici numaidecât. S-a uitat la el şi l-a îndrăgit pe dată.
Elena i-a dat două slugi, l-a trimis într-o altă încăpere şi a inceput să-l socotească logodnicul el. Baba cu tichie albastră spuse:
— Dacă ai şti, Preafrumoasă Elena! I-a dăruit fratele lui patruzeci de marmote pentru caftan, aur curat pentru nasturi, mătase verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca, până la slujba de Paşte, haina să fie gata, iar în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări.
După ce a ascultat-o, Elena i-a răspuns bătrânei că totul va fi întocmai cum doreşte ţareviclul. Bătrâna cu tichie albastră şi-a luat rămas-bun de la Preafrumoasa Elena şi a plecat. Către seară, Preafrumoasa Elena a ieşit în pridvor şi a strigat:

— Ei, tu, frăţiorul meu, şoimule luminos! Vino iute la mine fără să mai zăboveşti!
Nici n-a terminat ea bine, că şoimul luminos s-a şi ivit. S-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-o mândreţe de viteaz.
— Bună vreme, surioară!
— Bună să-ti fie inima, frătioare!
După ce au vorbit ei de una, de alta, Preafrumoasa Elena i-a spus fratelui său:
— Mi-am ales logodnicul, pe Vasili Țarevici. Fă-i tu un caftan pentru slujba de înviere!
I-a dat cele patruzeci de marmote, aurul curat pentru nasturi, mătasea verde pentru căptuşeală şi i-a poruncit ca în fiecare nasture să cânte păsări ale paradisului şi să miaune motani de peste mări. I-a mai spus că haina e musai să fie gata la timp.
— Stai liniştită, surioară! Totul va fi precum ai zis!
Vasili Țarevici habar n-avea că a doua zi urma să se înnoiască.
Nici nu s-a stins dangătul clopotelor care vesteau slujba, că a şi venit şoimul luminos, s-a lovit de pridvor şi s-a prefăcut într-un tânăr mândru. Sora a tieşit să-şi întâmpine fratele, iar el i-a dat caftanul gata făcut. Preafrumoasa Elena i-a mulţumit fratelui pentru ajutorul pe care i-l dăduse şi i-a trimis haina lui Vasili Ţarevici ca s-o îmbrace.
Bucuros, țareviciul s-a gătit şi a venit în odaia Preafrumoasei Elena. Aceasta a poruncit să fie înhămaţi caii la trăsură pentru a-l aduce pe logodnicul ei la biserică. La plecare i-a dat trei ouă:
— Primul ou să-l ciocneşti cu protopopul, pe cel de-al doilea să-l dai fratelui tău, ţarul Ivan, iar pe cel de-al treilea celui care îți e cel mai drag. Când ai să intri în biserică, să stai înaintea fratelui tău.
A ajuns Vasili Ţarevici la slujbă şi s-a aşezat dinaintea fratelui său, aşa cum i se poruncise. Ţarul nu l-a recunoscut şi a început să-şi frământe mintea: „Oare cine ar putea fi omul acesta?”. I-a cerut unuia din generali să se apropie de el şi să-l iscodească pentru a afla cine e. Generalul s-a apropiat de Vasili Ţarevici şi i-a spus:
— Ţarul mi-a poruncit să aflu dacă sunteti țar ori ţarevici, rege, prinţ ori un viteaz puternic şi neînfricat.
— Sunt din partea locului, fu răspunsul lui.
La încheierea slujbei, Vasili Ţarevici s-a apropiat de protopop, a ciocnit oul cu el şi i l-a dat. S-a apropiat apoi de fratele său, țarul, şi i-a spus:
— Hristos a înviat, frate!
Acesta i-a răspuns:
— Adevărat a înviat!
Şi Vasili Ţarevici i-a dat cel de-al doilea ou. Îi mai rămăsese doar unul. Când a ieşit din biserică, s-a apropiat de el Alioşa Popovici:
— Hristos a înviat, Vasili Ţarevici!
— Adevărat a înviat!
— Dar oul? stărui Alioşa Popovici. Dă-mi un ou!
— Nu mai am! îi răspunse Vasili Ţarevici şi plecă acasă.
La întâmpinat Preafrumoasa Elena, iar el i-a dat cel de-al treilea ou roşu.
— Nici nu m-am gândit, Vasili Țarevici, îi spuse ea, că ai să-l păstrezi pentru mine! Înseamnă că îți sunt dragă şi, pentru asta, am să mă mărit cu tine! Du-te şi pofteşte-l pe fratele tău la noi la nuntă!
Vasili Ţarevici a făcut întocmai cum i se poruncise. L-a poftit pe țar la nuntă.
— De unde îți alegi mireasa? îl întrebă fratele.
— Mă însor cu Preafrumoasa Elena!
Au jucat ei la nuntă şi, după ceva vreme, a dat Ivan Ţarevici un mare ospăț şi l-a poftit şi pe Vasili Ţarevici dimpreună cu soața acestuia, Preafrumoasa Elena.
Când a venit timpul să plece la ospăţ Preafrumoasa Elena îi spuse soțului ei:
— Vasili Ţarevici, mă tem să nu mă sluțească vreunul. Du-te mai bine singur!
A venit Vasili Ţarevici la fratele său, iar acesta îl întrebă:
— De ce n-ai venit şi cu soția ta?
— Nu se simte prea bine, frăţioare!
După ce au chefuit bine, oaspeţii au început să se laude fiecare cu ale lui.
— Tu, frătioare, nu te lauzi cu nimic?
— Cu ce să mă laud?
— Măcar cu frumusețea soției tale!
— Aici, frate, dau dreptate: soața mea e cu adevărat frumoasă!
— E frumoasă! îi zise Alioşa Popovici. În lipsa ta, mi-am petrecut întreaga noapte cu ea.
— Dacă zici că ţi-ai petrecut noaptea cu Elena, du-te cu ea la baie şi adu-ne verigheta ei, ca să te credem. Iar dacă nu ne-o aduci, te trimitem la spânzurătoare.
Alioşa Popovici nu avu încotro: s-a ridicat şi a plecat, cuprins de mâhnire. Pe drum s-a întâlnit cu baba cu tichie albastră.
— De ce eşti aşa de cătrănit, Alioşa Popovici? îl întrebă ea.
— Cum să nu fiu? M-am lăudat că mi-am petrecut noaptea cu Preafrumoasa Elena şi toţi oaspeţii țarului mi-au spus să le aduc, drept dovadă, verigheta ei. De nu, mă vor trimite la spânzurătoare!
— Nu te necăji! îi spuse baba. Hai cu mine!
Au venit acasă la Preafrumoasa Elena. Baba cu tichie albastră l-a lăsat pe Alioşa Popovici îndărătul porţii, iar ea s-a strecurat pe dedesubt, a intrat în tindă şi a dat cu ochii de verigheta pe care Elena o uitase pe laiţă când se spălase dimineaţa. Baba a înşfăcat verigheta, i-a dus-o lui Alioşa Popovici şi i-a spus să intre în râu să-şi ude capul, ca şi cum ar fi ieşit din baie. El a făcut întocmai cum îl povăţuise baba cu tichie albastră, s-a întors 1a palatul ţarului şi le-a arătat tuturor verigheta Preafrumoasei Elena.
Vasili Tarevici s-a întristat, a plecat acasă fără să mai zăbovească şi a vândut-o pe Elena unor negustori pentru o sută de ruble.
În oraşul unde a fost dusă Preafrumoasa Elena tocmai murise țarul şi trebuia ales un altul. Acolo, țarul se alegea astfel: cine intra în biserică ţinând o lumânare şi aceasta se aprindea de la sine, acela era țar. Niciunuia din cei care intraseră în biserică nu i se aprinsese lumânarea de la sine. Elena a auzit despre asta şi s-a gândit: „Ce-ar fi să-mi încerc şi eu norocul?”. S-a îmbrăcat în straie bărbăteşti, a luat în mână o lumânare şi s-a dus la biserică. Cum a intrat în biserică, lumânarea i s-a aprins de la sine. Toată lumea s-a bucurat şi Elena s-a urcat pe tron. A început să domnească, dar n-a uitat de soțul ei, Vasili Ţarevici. A aflat că el tânjea dureros după ea şi a trimis soli care să i-l aducă. Când a venit şi i-a povestit cum se întâmplase totul, Preafrumoasa Elena şi-a închipuit cine se făcea vinovat de nenorocirea lor şi s-a împăcat cu soțul.
Au poruncit să fie adus Alioşa Popovici şi el a recunoscut totul: cum i-a dat baba cu tichie albastră verigheta şi cum s-a lăudat la țar că şi-a petrecut noaptea cu Elena numai ca să se răzbune pe Vasili Ţarevici, care nu-i dăduse oul roşu la înviere.
Au adus-o la ei pe baba cu tichie albastră şi au îmtrebat-o de ce a furat verigheta Elenei.
— Pentru că tu, Preafrumoasă Elena, mi-ai făgăduit să mă ții pe mâncare şi pe băutură trei ani încheiaţi şi nu te-ai ţinut de cuvânt.
Elena a dat poruncă să fie împuşcaţi Alioşa Popovici şi baba cu tichie albastră, iar tronul i l-a încredintat lui Vasili Ţarevici; şi au început să trăiască şi avuţia să şi-o sporească.

The post Ţareviciul Vasile şi Preafrumoasa Elena first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

Au mâncat ei bine-bine de tot şi fata a adus o cupă de jumătate de vadră de vin şi a pus-o în fata lui. Ivan Ţarevici s-a împotrivit:
— N-am să dovedesc s-o beau!
Bătrânul a stăruit s-o bea. Ivan a luat-o şi a sorbit-o dintr-o suflare, apoi au ieşit să se plimbe. Au ajuns în dreptul unui bolovan uriaş, de vreo cinci sute de puduri.
Bătrânul îi zise:
— Ivan Ţarevici, ia saltă bolovanul ăsta!
„Cum să-l salt?”, se întrebă Ivan. „De unde atâta putere? Dar hai să încerc totuşi!” S-a aplecat şi l-a săltat ca pe un fulg şi după aceea s-a mirat şi el: „Dar chiar, de unde atâta putere?! Se vede treaba că din vinul bătrânului”.
S-au plimbat cât s-au plimbat şi s-au întors acasă la moşneag. Bătrânul i-a poruncit fiicei sale mijlocii să-i aducă lui Ivan Ţarevici o cupă de o vadră cu vin. Ivan a luat cupa fără să cârtească şi a dat vinul pe gât dintr-o singură suflare.
Au ieşit din nou la plimbare şi au ajuns în dreptul unui bolovan de o mie de puduri.
Bătrânul îi zise lui Ivan:
— Ia mută din loc bolovanul!
Ivan l-a apucat pe dată, l-a ridicat şi s-a mirat în gând: „Câtă putere pot să am!”.
S-au întors acasă la bătrân şi acesta i-a poruncit fiicei sale celei mai mari să-i aducă lui Ivan Ţarevici o cupă de o vadră şi jumătate plină cu vin alb. Ivan Ţarevici a băut-o şi pe aceasta dintr-o singură sorbire.
Au ieşit iarăşi la plimbare. Ivan Ţarevici a ridicat cu uşurinţă un bolovan greu de o mie de puduri şi jumătate. Atunci bătrânul i-a dat faţa de masă fermecată şi i-a spus:
— Acum, Ivan Ţarevici, ai în tine multă putere. Un cal abia dacă te poate ține în spinare. Să porunceşti să li se facă un pridvor nou, pentru că acela de până acum e prea şubred pentru tine! Scaunele să ţi le schimbi cu unele mai zdravene, care să te poată ține, iar sub podele să pui mai multe bârne, ca să poți păşi fără teamă! Şi acum, mergi cu Dumnezeu!
Toţi oamenii au izbucnit în hohote de râs când au văzut că guvernatorul vine de la vânătoare pe jos, iar calul îl duce de căpăstru. A ajuns acasă, a poruncit să se pună multe bârne sub podele, scaunele i-au fost schimbate, a dat afară bucătăresele şi cameristele și a început să trăiască singur, ca un pustnic. Toţi au început să se mire: „Cum poate trăi aşa, fără să mănânce? Că de gătit, nu are cine să-i gătească!”. Nimeni însă nu avea habar de fața de masă fermecată care îl hrănea cu îndestulare.
Nu mergea la nimeni în ospeţie pentru că nimic nu-l ademenea.
Între timp s-a întors ţarul de la război şi a aflat că Ivan a fost pus guvernator. A poruncit să fie schimbat şi trimis din nou la grajd. Ce era să facă? A redevenit grăjdar! Într-o zi, starostele grăjdarilor a dat să-l trimită undeva şi i-a ars una după ceafă. Ivan Ţarevici n-a mai răbdat, i-a dat şi el una după ceafă şi i-a zburat capul. Vestea a ajuns la urechile ţarului, iar acesta a poruncit să fie adus tânărul grăjdar.
— De ce l-ai omorât pe staroste? a întrebat ţarul.
— El m-a lovit mai întâi şi n-am vrut să-i rămăn dator: i-am dat şi eu una după ceafă. Abia l-am atins şi i-a zburat capul.
Spusele lui Ivan Ţarevici au fost întărite de ceilalli grăjdari. Ei l-au încredinţat pe țar că Ivan abia l-a atins. Ivan n-a păţit nimic, doar că l-au făcut din grăjdar soldat. El s-a obişnuit să trăiască şi între soldaţi.
Nu peste mult timp, a venit la țar Statu-Palmă-Barbă-Cot şi i-a dat o scrisoare pecetluită cu trei peceţi negre de la Regele Apelor. Acolo era scris că dacă ţarul nu o va aduce pe fiica sa, prințesa Marfa, în cutare zi, pe cutare ostrov, ca s-o mărite cu zmeul cel cu trei capete, fiul Regelui Apelor, atunci îi va omorî toţi oamenii şi-i va pârjoli țara.
Țarul a citit scrisoarea şi i-a răspuns Regelui Apelor că se învoieşte să o dea pe prinţesa Marfa fiului acestuia. După plecarea lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, țarul şi-a adunat miniştrii, boierii Sfatului şi dascălii şi le-a poruncit să chibzuiască în ce fel s-o apere pe prințesă ca să nu ajungă în brațele zmeului. Dacă n-o ducea pe ostrovul de care îi spusese Regele Apelor, atunci toată țara avea să piară de mâna acestuia. Au dat sfoară în țară de nu se găseşte un viteaz în stare s-o scape pe prinţesa Marfa de ghearele zmeului. Dacă se va găsi vreunul, aceluia i-o va da ţarul de soție.

S-a găsit un boier tânăr care s-a lăudat că o va scăpa de zmeu pe prinţesa Marfa. A luat cu sine o companie de soldaţi şi a dus-o pe prințesă la locul cu pricina, a lăsat-o într-o casă, iar el a stat afară să-l aştepte pe zmeu.
Între timp, Ivan Ţarevici a aflat că pe Marfa au dus-o la Regele Apelor, s-a pregătit de drum şi a plecat şi el pe acel ostrov. A intrat în casa unde era prințesa şi a văzut-o plângând.
— Nu plânge, prinţesă! îi zise el. Dumnezeu e mare!
S-a întins pe laviță, şi-a pus capul în poalele prințesei şi a adormit.
Deodată a început să iasă zmeul din mare. Apa a crescut de trei arşini în urma lui, iar boierul cel lăudăros s-a înspăimântat şi a rupt-o la goană spre pădure, cu soldati cu tot.

Zmeul s-a îndreptat spre casa în care aştepta Marfa. Văzăndu-l, prințesa l-a trezit pe Ivan Tarevici. Acesta a sărit în picioare şi, dintr-o singură lovitură, i-a retezat zmeului toate cele trei capete. Boierul a dus-o pe Marfa înapoi la țar.
N-a trecut multă vreme, că Statu-Palmă-Barbă-Cot a ieşit iarăşi din mare şi i-a adus o altă scrisoare, pecetluită cu şase peceti negre, în care i se cerea țarului să-şi dea fata după zmeul cu şase capete, fiul mijlociu al Regelui Apelor, că de nu, țara îi va fi potopită. Țarul îi dădu răspuns că se învoieşte, dar de îndată ce a plecat Statu-Palmă-Barbă-Cot, a dat sfoară în țară dacă nu se găseşte cineva care s-o scape pe prințesă din ghearele zmeului.
A venit acelaşi boier lăudăros şi i-a spus țarului:
— Eu o voi scăpa de zmeu pe fata Măriei Tale. Numai să-mi dai o companie de soldați să mă ajute.
— Nu-i cam putin o companie? întrebă țarul. Acum zmeul cel cu şase capete e cel care o cere pe Marfa.
— Şi-o singură companie mi-e prea de-ajuns, răspunse lăudărosul şi o duse pe Marfa pe ostrovul Regelui Apelor.
Ivan Țarevici, de cum a aflat că prințesa este din nou în primejdie de a fi măritată cu zmeul, a alergat întins într-acolo, ca s-o răsplătească pentru binele pe care i-l făcuse punându-l guvernator. A găsit-o pe printesă aşteptăndu-l în casă. Când l-a văzut ea că vine, s-a bucurat nespus. Ivan Țarevici s-a întins pe laviță, cu capul în poalele Marfei, şi a adormit. Deodată a început să iasă din mare zmeul cu şase capete. Apa s-a înăltat cu şase arşini. Boierul lăudăros se ascunsese deja în pădure, cu soldati cu tot. Zmeul a intrat în casă. Prințesa Marfa l-a trezit pe Ivan Ţarevici, care a sărit ca ars şi a început să se lupte cu zmeul. În luptă, Ivan Tarevici i-a retezat zmeului, pe rând, toate cele şase capete, le-a aruncat în apă şi a plecat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Boierul cel lăudăros a ieşit cu soldaţii din pădure, a luat-o pe prinţesă, a dus-o la palat şi i-a spus țarului că l-a ajutat Dumnezeu s-o scape şi de astă dată, iar Marfa, speriată zdravăn de boier, nici n-a mai îndrăznit să spună adevărul.
Boierul a început să stărule pe lângă ţar să se facă nunta. Prinţesa Marfa s-a rugat de tatăl ei să-i mai lase un mic răgaz, să-şi vină în fire după sperietură.
Statu-Palmă-Barbă-Cot a ieşit din nou din mare şi a adus o scrisoare, cu nouă peceţi negre, în care i se cerea ţarului s-o trimită imediat în cutare zi, pe cutare ostrov, pe prinţesa Marfa pentru a-i fi soţie zmeului cu nouă capete, fiul Regelui Apelor. Alminteri toată împărăţia avea să fie acoperită de apă. Ţarul a răspuns iarăşi că se învoieşte, dar a început să caute omul potrivit care s-o scape pe prinţesă de zmeu.
S-a ivit din nou acelaşi curtean lăudăros şi a plecat cu o companie de soldaţi şi cu prinţesa Marfa la locul pe care Regele Apelor î-l pomenise țarului în scrisoarea cu nouă peceţi.
Ivan Ţarevici a auzit de acest necaz, s-a gătit de drum şi a plecat şi el într-acolo. Prinţesa Marfa îl aştepta cu sufletul la gură. Când l-a văzut prinţesa, a fost nespus de bucuroasă şi a început să-l descoasă: cine e, din ce neam se trage, cum îl cheamă…
El nu i-a spus nimic. S-a culcat şi a adormit. A început să se ivească din mare zmeul cel cu nouă capete. Apa s-a ridicat cu nouă arşini. Curteanul cel lăudăros s-a ascuns iarăşi în pădure cu toți soldații.
Prinţesa Marfa a început să tragă de Ivan Ţarevici, să-l trezească, dar fără izbândă. Zmeul ajunsese deja până în prag, iar Ivan Ţarevici tot nu se trezea. Prințesa Marfa avea la ea un briceag pentru ascuţit pene. L-a scos şi i-a crestat obrazul. Ivan Ţarevici s-a trezit şi s-a încăierat cu zmeul. Acesta era gata să-l răpună pe viteaz. Dar, deodată, a apărut ca din pământ bătrânul de aramă cu mâini de fier şi capul de tuci. L-a prins pe zmeu şi, din două lovituri, i-a retezat toate capetele, le-a aruncat în mare şi a plecat. Odată cu el a plecat şi Ivan Ţarevici. Curteanul lăudăros, când a văzut că zmeul a fost răpus, a ieşit cu soldații din pădure, a dus-o pe prinţesa Marfa în ţara sa şi i-a cerut țarului să se ţină de cuvânt în privința nunții. Prințesa însă nu voia cu niciun chip. A început să se roage de tatăl ei s-o mai păsuiască pănă îşi vine în fire din spaima pe care o trăsese cu zmeul şi până când se mai odihneşte şi-i mai trece osteneala drumului.
Statu-Palmă-Barbă-Cot apăru iarăşi cu o scrisoare pentru ţar, în care Regele Apelor îi cerea să i-l dea pe cel vinovat de moartea celor trei fii ai săi.
Curteanului nu prea îi dădea inima ghes să se ducă la Regele Apelor, dar nu avu încotro. I s-a pregătit o corabie şi a plecat, iar Ivan Ţarevici, care făcea armata la Marină, a fost trimis şi el cu aceeaşi corabie.
Cum pluteau ei aşa, deodată le-a ieşit în cale o corabie care mergea iute ca o pasăre, iar de pe ea răzbăteau glasuri furioase.
— Îl vrem pe vinovat! Îl vrem pe vinovat!
Şi-a trecut în grabă pe lângă ei.
Nu după mult timp, s-au întâlnit cu o altă corabie, de pe care se auzea:
— Îl vrem pe vinovat! Îl vrem pe vinovat!
Ivan l-a arătat pe curtean. Toți matrozii de pe acea corabie s-au repezit la boierul cel mincinos, pe care l-au bătut până l-au lăsat fară suflare, apoi au plecat mai departe.
În cele din urmă au ajuns la Regele Apelor. Acesta a dat poruncă să fie încălzită până la roşu baia de fier ca să-l bage acolo pe vinovat. Curteanul s-a speriat şi inima i s-a făcut cât un purice. I se apropia sfârşitul.
De pe corabia cealaltă a rămas cu Ivan Țarevici un om care, văzând că acesta e de neam mare, s-a rugat de el să-l ia slugă. Când baia a fost încinsă, Ivan Ţarevici şi-a chemat sluga şi i-a zis:
— Intră în baie şi stai acolo un timp.
Sluga i-a ascultat porunca, a intrat în baia încinsă până la roşu, a stat acolo, dar n-a pățit nimic. Pesemne că era chiar diavolul. A ieşit din baie viu şi nevătămat.
Vinovatului i s-a poruncit să se înfătişeze chiar înaintea Regelui Apelor. Regele l-a certat şi l-a bătut bine-bine, dar, în cele din urmă, i-a dat drumul să plece de unde venise.
Curteanul, când s-a întors la palat, a început să se încăpătâneze şi mai mult ca înainte şi a stăruit pe lângă țar să facă nunta cu prințesa. Țarul n-a avut încotro, s-a învoit şi a hotărât ziua când să se facă nunta.
Curteanul cel mincinos se umfla în pene că nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de el.
Prințesa îi zise țarului:
— Tătucă, porunceşte să fie adunați toti soldații! Vreau să-mi arunc o privire asupra lor!
Soldații au fost adunați pe dată. Prințesa Marfa trecu pe lângă ei până când ajunse în dreptul lui Ivan Ţarevici. S-a uitat la el şi a văzut semnul de pe obraz pe care i-l făcuse cu briceagul, încercând să-l trezească. L-a luat de mână şi l-a dus la tatăl ei:
— Iată-l, tătucă, pe cel care m-a scăpat de zmeu. N-am ştiut nimic despre el, dar acum l-am recunoscut după semnul pe care i l-am făcut pe obraz. Când el se lupta cu zmeul, curteanul tău stătea ascuns în pădure cu toti soldații.
Au fost întrebați soldații dacă este adevărat ce a spus printesa.
Ei au răspuns:
— E adevărat, Măria Ta! Boierul era mort de frică şi nu a mişcat un deget.
Regele a dat poruncă să fie trimis în surghiun acel curtean netrebnic. Ivan Țarevici s-a cununat cu prințesa Marfa şi-au început să trăiască bine şi să mănânce pâine.

The post Ţareviciul Ivan şi prinţesa Marfa first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

The post Sila Ţarevici şi Ivan Cămaşă Albă first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.

– Îngăduie, mărite împărat şi părinte, să-mi arăt meşteşugul: să cânt, să joc, din fluier să-i zic cu foc.
– Bine, fie, zise împăratul, cântă-ne ceva, înainte de-a pleca, şi-apoi, şterge-o din împărătia mea.
Şi, pe dată, cel mai mic dintre Simeoni luă un fluier din coajă de mesteacăn şi începu să-i zică un cântec rusesc, un cântec de joc. Şi toată mulţimea să joace porni, sprintene picioare în horă îşi roti! Juca şi împăratul, jucau şi boierii, jucau şi străjile. Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Curgea sudoarea de pe el şiroaie şi barba i se-nvolbura şi lacrimi faţa că-i uda.
Şi-atunci împăratul se răsti:
– Isprăveşte cu cântatul! Nu mai pot să joc, n-am putere deloc.
Iar cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Odihniti-vă, oameni buni, numai tu, sfetnicule, pentru limba-ți ascuțită şi privirea-ți otrăvită, stai şi mai joacă oleacă.
Şi aşa, toti ceilalti se liniştiră — doar sfetnicul cu pricina juca mai departe. Şi atât a tot jucat, până când jos a picat. Stătea pe pământ culcat, ca peştele pe uscat. Abia atunci cel mai mic dintre Simeoni îşi puse fluierul deoparte.
– Ăsta, zise el, îmi e meşteşugul.
Împăratul râse, însă sfetnicul cel rău jură să se răzbune. Dar împăratul porunci pe loc:
– Ei, cel mai mare dintre Simeoni, arată-ti şi tu meşteşugul.
Cel mai mare dintre Simeoni luă un ciocan de cinsprezece puduri şi-ndată făuri din fier un stâlp înalt până la cer.
Cel de-al doilea Simeon în vârful stâlpului se sui şi prinse în jur a privi.
Împăratul îi strigă de jos:
– Haide, spune, ce vezi?
Iar al doilea Simeon răspunse:
– Văd pe mare corăbii plutind, văd pe ogoare grâul unduind.
– Şi mai ce?
– Văd, pe Marea-Okean, pe insula Buian, într-un palat de aur, pe Preafrumoasa Elena — la fereastră şezând, covor de mătasă ţesând.
– Şi cum ti se pare? mai întrebă împăratul.
– E-atât de frumoasă, cum n-ai putea nici în poveste să povesteşti şi nici cu pana să zugrăveşti. În cosita ei străluce luna, iar fiecare fir de păr-e-mpodobit cu un mărgăritar.
Și-atunci împăratul hotărî s-o ia de sotie pe Preafrumoasa Elena. Şi începu să-şi pregătească pețitorii să meargă la ea. Dar sfetnicul cel rău îl tot sfătuia:
– Mărite împărat şi părinte, trimite-i după Preafrumoasa Elena pe cei şapte Simeoni, de vreme ce sunt meşteri atât de iscusiți. Iar de n-or aduce-o pe preafrumoasa Ţarevnă, porunceşte, măria ta, pe toti să-i tortureze capetele să le reteze.
– Bine, fie, o să-i trimit! zise împăratul.
Şi le porunci celor şapte Simeoni să i-o aducă pe Preafrumoasa Elena.
– Că de nu, capul voi reteza, chiar cu mâna mea! le mai spuse el.
Şi ce erau să facă? Simeon-corăbierul luă un topor ascutit şi cioc-poc! meşteri o corabie, cu cele de trebuintă o înzestră, scripeți, funii şi pânze îi atârnă, şi-apoi să plutească pe apă o lăsă. Fură încărcate pe corabie bunuri, mărfuri fel de fel, însă şi daruri de mare preţ. Împăratul îi porunci sfetnicului celui rău pe fraţi să-i însoțească şi pas cu pas să-i urmărească. Sfetnicul se făcu alb ca varul la obraz, dar n-avu încotro. Când sapi groapa altuia te trezeşti singur în ea.
Şi iată-i urcaţi pe corabie — pânzele se umflară, valurile se-nvolburară — şi vasul porni spre Marea-Okean, spre insula Buian.
Dacă au mers mult, ori puţin, cine mai ştie? Ştim doar că au ajuns în împărăţia străină pe care o căutau.
Veniră la Preafrumoasa Elena, îi aduseră darurile de mare preţ şi începură s-o peţească pentru împărat.

Preafrumoasa Elena darurile le luă şi-ndelung le cercetă. Iar sfetnicul cel rău îi tot şoptea la ureche:
– Nu te duce, Preafrumoasă Elena: împăratul e bătrân şi urât! În împărăţia lui urlă lupii şi, la tot pasul, te-ntâlneşti cu urşii.
Preafrumoasa Elena s-a mâniat — pe peţitori i-a alungat.
– Şi-acum, frăţiorilor, zise cel mai mic dintre Simeoni, voi pe corabie urcaţi, pânzele le ridicaţi, de drum lung vă pregătiţi şi de pâine vă-ngrijiţi, că eu trebuie să fac ce-oi face şi s-o aduc pe Ţarevnă.
Pe dată, Simeon-plugarul, într-un singur ceas nisipul de pe ţărm îl ară, secară semănă, recolta o adună şi coapse pâine să le ajungă pentru tot drumul. Când corabia era gata de plecare începură să-l aştepte pe cel mai mic dintre Simeoni.
În vremea asta, cel mai mic dintre Simeoni se duse la palat. Acolo, Preafrumoasa Elena la fereastră şedea, covor de mătasă ţesea. Cel mai mic dintre Simeoni se aşeză pe o bancă, chiar sub fereastră şi-ncepu astfel să vorbeasa:
– E frumos aici la voi, pe Marea-Okean, pe insula Buian, dar în Rusia-mumă e de o sută de ori mai bine! Acolo verzi sunt pajiştile, ablastre-râurile. La noi câmpiile-s nesfârşite, în zăvoaie — mesteceni albesc, iar în lunci flori albastre-nfloresc. La noi zori cu zori se-ntâlnesc, iar luna din cer — stelele priveghează. La noi roua e dulce ca mierea, parfumată, iar râurile ca argintul lucesc. Când dimineaţa iese-n lunca verde vreun păstor şi când din fluier prinde a cânta cu dor, chiar de nu vrei să-l însoţeşti — în urma lui porneşti…
Şi, tot atunci, cel mai mic dintre Simeoni prinse şi el să cânte din fluierul său. Preafrumoasa Elena iese pe pragul de aur. Simeon cântă înainte, merge prin grădină şi Preafrumoasa Elena după el se ţine. Simeon din grădină iese — şi ea din grădină iese. Simeon o ia prin luncă — o ia şi dânsa prin luncă. Simeon pe ţărm cu nisip ajunge — şi ea pe ţărm cu nisip ajunge. Simeon pe corabie s-a suit — şi ea pe corabie a venit.
Fraţii la repezeală podeţul l-au ridicat, corabia-au înturnat şi pe marea albastră au plecat.
Simeon încetă să mai cânte din fluier. Şi-abia atunci Preafrumoasa Elena se dezmetici şi în jur privi: cât vedea cu ochii — doar Marea-Okean şi foarte departe — insula Buian. Preafrumoasa Elena se prăbuşi pe podeaua de pin, sui în ceruri — steluţă albastră — şi-ntre multe alte stele, se pierdu. Dar Simeon-astrologul, în goana mare alergă, stelele de pe boltă le numără şi… găsi steaua cea nouă. Îndată, veni alergând Simeon-arcaşul, el steaua ţinti, săgeată de aur slobozi. Şi steaua se rostogoli, pe podeaua de pin căzu şi în Preafrumoasa Elena se prefăcu.
Iar cel mai mic dintre Simeoni i-a spus:
– Să nu fugi de noi, Țarevnă., că oriunde te-ai ascunde noi te vom afla. Dar dacă ţi-e tare greu să vii cu noi, o să te ducem înapoi, n-o să ne pese că împăratul capetele are să ne reteze.
Preafrumoasei Elena i se făcu milă de cel mai mic dintre Simeoni:
– N-am să îngădui, Simeon-cântăreţule, să se reteze capul din pricina mea. Mai bine mă duc la bătrânul împărat.
Şi iată că au plutit o zi, şi-au mai plutit încă o zi. Cel mai mic dintre Simeoni — un pas nu se depărta de ea, iar Preafrumoasa Elena ochii de la el nu-şi putea lua.
Iar sfetnicul cel rău pândeşte şi-o faptă cumplită ticluieşte.
Şi iată-i, sunt aproape de casă, se şi vede ţărmul. Sfetnicul cel rău îi chemă pe punte pe toţi fraţii şi le dădu o oală cu vin dulce:
– Să bem, fraţilor, pentru meleagurile noastre dragi!
Fraţii, îndată ce băură vinul cel dulce, se culcară pe punte, care pe unde apucă şi se cufundară într-un somn adânc, foarte adânc. Acum nu-i mai putea trezi nici tunet, nici furtună, nici lacrimă de mumă. Vinul acela fusese amestecat cu ierburi adormitoare.
Numai Preafrumoasa Elena şi cel mai mic dintre Simeoni nu gustaseră din vin.
Şi iată-i ajunşi pe meleagurile de baştină. Fraţii mai mari dormeau somn adânc şi-ndelungat. Cel mai mic dintre Simeoni o gătea şi o pregătea pe Preafrumoasa Elena, să meargă la împărat. Plâng amîndoi, în hohote jelesc, să se despartă — nu doresc. Dar n-au încotro! Cuvântul nedat e bun de-mbărbătat, dar cuvântul dat — trebuie respectat.
În vremea asta sfetnicul cel rău dădu fuga la împărat şi-i căzu la picioare:
– Mărite împărat şi părinte, cel mai mic dintre Simeoni ţi-a pus gând rău, vrea să te omoare, s-o ia el pe Țarevnă. Porunceşte să fie pus la cazne.
De cum s-au înfăţişat împăratului, acesta a primit-o cu toate onorurile pe Ţarevnă şi a condus-o în palat, iar pe Simeon — poruncă să-l bage la temniţă a dat.
Cel mai mic dintre Simeoni striga cât îl ţinea gura:
– Frăţiorii mei, frăţiorilor, hei, cei şase Simeoni, ajutaţi-l pe cel mai mic dintre ei!
Dar fraţii dormeau somn adânc, foarte adânc.
Cel mai mic dintre Simeoni în temniţă fu aruncat, cu lanţuri grele de fier legat.
Dis-de-dimineaţă, în zorii zilei, pe cei mai mic dintre Simeoni îl duseră la cumplitele cazne. Ţarevna plângea, lacrimi cât mărgăritarul vărsa. Sfetnicul cel rău surâdea.
Cel mai mic dintre Simeoni zise:
– Împărate nemilostiv, îndeplineşte-mi, după cum e datina cea veche, ultima dorinţă dinaintea îngăduie-mi să mai cânt pentru ultima oară din fluier.
Sfetnicul cel rău o ţinea tot într-un strigăt:
– Nu-l lăsa, mărite împărat şi părinte, nu-l lăsa!
Dar împăratul zise:
– Nu pot nesocoti datina strămoşească. Haide, cântă, Simeoane, dar mai repejor, că, de când aşteaptă călăii or fi ostenit, paloşele ascuţite li s-or fi tocit.
Şi unde a început să cânte din fluierul său cel mai mic dintre Simeoni! Peste munţi şi vâlcele fluieru-i se-auzea.
Şi fraţil cei mari l-au auzit, din somn s-au trezit, s-au dezmeticit, şi-au zis:
– Se vede că cel mai mic dintre noi a dat de belea!
Şi au venit tot într-o fugă cu toţii, la palatul împărătesc. De-abia puseră mâna călăii pe paloşele lor ascuţite, vrând să-i reteze capul lui Simeon, că, pe neaşteptate veniră fraţii lui cei mai mari.
Ei, pe bătrânul împărat, cu puterea lor cumplită l-au împresurat:
– Eliberează-l de îndată pe mezinul nostru şi dă-i-o şi pe Preafrumoasa Elena!
Împăratul s-a speriat şi a zis:
– Luaţi-vă, frăţiorilor, mezinul şi, drept adaos, luaţi-o şi pe Ţarevnă că, oricum, mie nu-mi este pe plac. Luaţi-o de-aici cât mai degrabă.
Ehei, şi s-a făcut un ospăţ de pomină. De băut — s-a băut, de mâncat — s-a mâncat, dar şi de cântat — s-a cântat.
Într-un târziu, cel mai mic dintre Simeoni şi-a luat fluierul şi i-a zis una de joc.
Juca şi împăratul, juca şi Ţarevna, jucau şi boierii, jucau şi jupâniţele.
Până şi caii se-avântară la joc. În grajduri, vacile băteau tactul pe loc. Cocoşii, găinile jucau laolaltă, cu foc.
Dar cel mai tare şi mai tare dintre toţi juca sfetnicul împărătesc. Şi-atât de mult a tot jucat, că a căzut şi duhul şi-a dat.
După ce-au jucat la nuntă, fiecare din ei s-a apucat de lucru: Simeon-plugarul, grâul semăna; Simeon-corăbierul, pe mare plutea; Simeon-astrologul, stelele număra; Simeon-arcaşul, Rusia o apăra… Că în Rusia, este destul de lucru pentru toţi.
Iar cel mai mic dintre Simeoni, cântece cânta, din fluier zicea, inimile-nveselea, pe toţi să lucreze îi ajuta.

* Cvas – băutură răcoritoare cu gust acrişor, preparată prin fermentare din fructe, pîine şi malţ (n. t.).

The post Șapte Simeoni-Frățiori, șapte muncitori first appeared on Rezumate ale poveștilor copilăriei.