Când a fost să moară Ștefan

Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară:
Câte brațe-n deznădejde
Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare,
Câtă smirnă și tămâie,
Pentru ca viteazul Ștefan
Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul
Nu se-ndură să-l primească,
Pe acel ce-a fost preavrednic
Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere
S-a cutremurat pământul,
Ca în ziua răstignirii
Celui ce-a vestit cuvântul…
*
Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară.
Cine ar putea să spună
Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată
Și o foamete cumplită
Se-abătură-n anul cela
Peste țara lui iubită.

Însă nici pe patul morții
Nu putea s-o dea uitării
Cela ce pe drept fusese
Poreclit: Părinte-al Țării…

Lângă patul său chemându-i,
Mângâie pe toți sărmanii,
Plâng și îi sărută mâna
Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează,
Și se-ntorc pe la căminuri,
Iar boierii zi și noapte
Stau la patul său de chinuri…

*

Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară:
Lângă patul său de chinuri
Toți boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,
A luat în mâini ocheana,
Să mai cate încă-odată
La Moldova lui, sărmana!

Și de ce-a văzut într-însa
L-a cuprins întâi fiorul —
În ocheana fermecată
El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,
Și de lupte, și de jale,
S-arătară, într-o clipă,
Fulgerând privirii sale…

*

Vis e însă, ori aieve?
Dinspre Olt, urcând, zărește
Un vultur măreț ce-ntinde
Aripile — și-adumbrește

Toată Țara Muntenească
Și Moldova și Ardealul…
Vai! dar noapte și mai oarbă
Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste,
Fața iar i se-nsenină:
Pâcla grea deschide iarăși
Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană
Vede oști române-n zare;
Mândru prinț din țări străine
Merge-n fruntea lor călare…

Cântece de biruință
Cresc și umplu tot văzduhul —
Ștefan-vodă-și dete duhul!…
*
Dar cu dangăt plin de jale
Mii de clopote dau veste:
„Ștefan-Vodă al Moldovei,
Ștefan-Vodă nu mai este!”

Tristă-i mănăstirea Putnei,
Porțile deschise-așteaptă
Strălucit convoi ce vine
Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate
Cel din urmă drum prin țară,
Dar pe unde trece-acuma,
În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Și norodu-n hohot plânge:
„Cui ne lași pe noi, stăpâne?”

EPILOG
Patru veacuri de durere
Au trecut – și-n noapte-adâncă
Doarme Ștefan, dar și astăzi
Neamu-ntreg îl plânge încă.

Și-l vor plânge codrii veșnic
Fremătând duios din ramuri,
Cât vom fi-n cuprinsul nostru
Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge;
Și zadarnic, multă vreme,
Din adânc de văi pierdute,
Triste buciume-or să-l cheme…

Însă când suna-va ceasul
De dreptate pentru țară,
Din mormântu-i va străbate
Vârful sabiei de pară…

Și va fi războiul mare
Între neamurile toate;
Caii, în potop de sânge,
Pân-la coame-or să înoate…

Peste noi atunci pluti-va
Duhul lui Ștefan cel Mare —
Și vom rumpe orice lanțuri,
Vom sfărma orice hotare!