Calul năzdrăvan

A fost odată ca niciodată. A fost odată un moş care avea trei feciori: celui mai mic dintre ei, îi spuneau toţi Ivanuşka-prostănacul.
Şi moşul acela a semănat într-un an nişte grâu. Grâul a crescut tare frumos, numai că se înnădise cineva care-l strivea şi-l călca în picioare.
Atunci moşul le-a zis feciorilor:
– Dragii mei feciori! Să staţi de pază cu rândul fiecare dintre voi, noapte de noapte, ca să păziţi şi să mi-l prindeţi pe hoţ!
Veni noaptea cea dintâi.
Cel mai mare dintre feciori se duse să păzească grâul, dar i se făcu somn. Şi-atunci se furişă în şura cu fân şi dormi până dimineaţa.
Când se întoarse acasă, a doua zi în zori, zise:
– N-am închis ochii toată noaptea, am păzit grâul! Am îngheţat bocnă, dar n-am văzut niciun hoţ!
În cea de a doua noapte se duse feciorul cel mijlociu şi dormi până dimineaţa în şura cu fân.
În cea de-a treia noapte veni rândul lui Ivanuşka-prostănacul să se ducă la păzit.
El îşi puse în sân o plăcintă, luă o funie şi plecă. Îndată ce ajunse în câmp se aşeză pe un pietroi. Şedea — nu dormea, din plăcintă molfăia şi aştepta hoţul.
Chiar la miezul nopţii se năpusti pe ogorul cu grâu un cal; părul calului — un fir de aur şi altul de-argint. Calul alerga — pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări ţâşnea.
Şi calul acesta începu să mănânce grâul. Drept e, că mai mult îl călca în picioare decît îl mînca.

Ivanuşka se apropie tiptil de cal şi dintr-o mişcare dibace îi aruncă funia pe după gât.
Se smuci calul din toate puterile, dar degeaba!
În vremea asta Ivanuşka i se săltă uşurel în spinare şi se prinse zdravăn de coamă.
Calul începu să alerge nebuneşte peste câmpuri. Alergă şi tot alergă dar nu izbuti să-l trântească pe călăreţ!
Atunci încercă să-l înduplece cu binişorul pe Ivanuşka:
– Dă-mi drumul, Ivanuşka, lasă-mă slobod! Că eu, drept răsplată, făgăduiesc să-ţi fac un mare bine.
– Fie, zise Ivanuşka, de dat, dau eu drumul, dar după aceea cum o să te mai găsesc?
– Păi, să ieşi în câmpia mare, liberă din zare-n zare, să fluieri de trei ori voiniceşte şi să strigi desluşit, vitejeşte: „Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!” şi eu voi fi acolo.
Ivanuşka îi dădu drumul calului, după ce, mai întâi, îl puse să făgăduiască cum că niciodată nu va mai mânca şi nici nu va mai călca în picioare grâul.
În zorii zilei veni şi Ivanuşka acasă.
– Ei, ce-ai văzut pe unde-ai fost? îl întrebară fraţii lui.
– Păi, am prins un cal, le răspunse Ivanuşka, părul calului — un fir de aur şi altul de-argint.
– Și unde-i calul acela?
– Păi, mi-a făgăduit că nu mai intră în grâu, şi-atunci i-am dat drumul.
Fraţii nu-i dădură crezare lui Ivanuşka şi râseră de el pe săturate. Numai că, chiar din noaptea aceea, nimeni nu se mai atinse de grâul lor…
Nu mult după întâmplarea aceasta, ţarul trimise soli în toate oraşele, în toate târgurile, în toate satele să facă ştiută tuturor această chemare:
– Să se-adune boierii şi curtenii, negustorii şi ţăranii de rând, ca să se înfăţişeze Preafrumoasei Elena, fiică a ţarului! Ţarevna Elena se va afla într-un turn înalt, în dreptul ferestruicii acestuia. Cel ce va izbuti să se salte călare, pe calul său, până la odrasla ţarului şi va lua inelul de aur din degetul acesteia, aceluia îi va fi soţie!
Şi iată că în ziua arătată încep şi fraţii mai mari să se pregătească de plecare la palatul ţarului — nu pentru a încerca să se salte pînă la fereastra turnului, ci doar să-i privească pe ceilalţi avântîndu-se. Iar Ivanuşka-prostănacul prinse să se roage de ei:
– Scumpii mei frătiori, rogu-vă, dați-mi şi mie un căluţ cât de mic, să merg şi eu s-o văd pe Preafrumoasa Ţarevnă.
– Cum să te duci tu, prostănacule? Vrei să aibă lumea de cine râde? Mai bine şezi colea pe vatră şi joacă-te în cenuşă!
Cei doi fraţi plecară, iar Ivanuşka le zise soţiilor acestora:
– Daţi-mi un paneraş, să fac şi eu măcar o treabă: să mă duc în pădure să culeg ciuperci!
Luă paneraşul şi se duse, chipurile, să culeagă ciuperci.
Ieşi Ivanuşka în câmpia mare, liberă din zare-n zare, şi aruncând paneraşul sub o tufă, fluieră de trei ori voiniceşte, şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări țâşnea.

Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa feciorului:
– Care ţi-e porunca, Ivanuşka?
– Vreau să merg s-o văd pe fiica ţarului, pe Preafrumoasa Elena! a răspuns Ivanuşka.
– Prea bine, strecoară-te în urechea mea dreaptă şi ieşi prin cea stângă!
S-a strecurat Ivanuşka în urechea dreaptă, a ieşit prin urechea stângă a calului şi s-a prefăcut într-un voinic falnic şi chipeş, cum n-ai putea nici cu gândul să gândeşti, nici în vis să-nchipuieşti, nici în poveşti să-l găseşti, nici cu pana să-l zugrăveşti!
A încălecat Calul-năzdrăvan şi a pornit la galop drept spre oraş.
​ Pe drum îşi ajunse din urmă fraţii, trecu în goană pe lângă ei şi le-o luă înainte, acoperindu-i cu nori de praf.
Ţinând-o tot într-un galop, Ivanuşka ajunse în piaţa oraşului, chiar lângă palatul ţarului. Şi ce să vadă — se adunase acolo lume, câtă frunză şi iarbă, iar în turnul cel înalt, la fereastră, şedea Ţarevna — Preafrumoasa Elena. Inelul din degetul ei strălucea de-ţi lua ochii — era nepreţuit. Iar Ţarevna — frumoasă ca o zână.
Cu toţii o priveau, dar să se salte până la ea nu se-ncumeta niciunul: n-aveau chef să-şi frângă gâtul!
Şi-atunci Ivanuşka îmboldi cu călcâieie Calul-năzdrăvan..,
Calul fornăi, necheză, se săltă — şi ajunse sus, doar trei bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Mare fu mirarea celor de faţă, dar Ivanuşka întoarse calul şi se făcu nevăzut.
Oamenii strigau într-un glas:
– Cine era? Cine era?
Însă pe Ivanuşka parcă-l highiţise pământul. Văzuseră cu toţii de unde venise, dar n-a văzut nimeni încotro plecase.
Acuma, după ce gonise din răsputeri, Ivanuşka ajunse în câmpia mare, coborî de pe cal, i se strecură în urechea stângă, ieşi prin urechea dreaptă şi se prefăcu din nou în Ivanuşka-prostănacul.
I-a dat drumul Calului-năzdrăvan, a cules din pădure un paneraş plin cu ciuperci otrăvitoare şi le-a dus acasă.
— Ia uitaţi-vă ce ciuperci bune am adus!
Soţiile fraţilor l-au luat la rost pe Ivan:
— Astea-s ciuperci bune, prostănacule? Să le mănânci tu singur!
Ivanuşka a zâmbit, s-a suit pe vatră şi s-a aşezat acolo.
Îndată ce s-au întors acasă, fraţii au pornit să le povestească soţiilor ce văzuseră în oraş:
– Dac-aţi fi fost acolo, dragele noastre să fi văzut ce mândreţe de voinic i s-a înfăţişat ţarului! De când suntem pe lume n-am auzit de unul ca el. Şi când s-a săltat odată cu calul, a ajuns sus, doar trei bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Ivanuşka, cum stătea culcat pe vatră şi zîmbea, zise:
– Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
– Cum era să fii tu, prostănacule! Şezi acolo, pe vatră şi prinde muşte!
A doua zi fraţii mai mari au plecat din nou la oraş, iar Ivanuşka a luat paneraşul şi s-a dus după ciuperci.
Ieşi în câmpia mare, liberă din zare-n zare, şi aruncând paneraşul, fluieră de trei ori voiniceşte şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări țâşnea.
Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa lui Ivanuşka.
Ivanuşka se strecură în urechea dreaptă, ieşi prin urechea stângă a Calului-năzdrăvan şi se prefăcu în Voinicul-voinicilor. Încălecă şi goni la palat.
În piaţă — ce să vadă? se adunase şi mai multă lume decât prima dată. Cu toţii se minunau şi se desfătau privind-o pe Tarevna, dar să se salte până la ea nu-i trecea nici unuia prin minte, că doar cine ar fi avut chef să-şi frângă gâtul?!
Şi-atunci Ivanuşka îşi îmboldi calul cu călcâiele. Calul-năzdrăvan necheză şi ajunse sus, doar două bârne mai erau până la fereastra Ţarevnei.
Ivanuşka îşi întoarse Calul-năzdrăvan şi pe dată dispăru. Văzuseră cu toţii de unde venise, dar n-a văzut nimeni încotro plecase. Iar Ivanuşka se şi afla în câmpia mare.
I-a dat drumul Calului-năzdrăvan, iar el s-a dus acasă. S-a suit pe vatră, s-a aşezat acolo şi a început să-şi aştepte fraţii.
Când s-au întors acasă fraţii au povestit:
– Dragele noastre, iar a venit mândreţea aceea de voinic! Doar două bârne mai avea până la fereastra Ţarevnei!
Iar Ivanuşka iar zice către ei:
– Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
– Stai cuminte, prostănacule, şi nu te băga în vorbă!
A treia zi fraţii se pregăteau să plece iar, când Ivanuşka le-a zis:
– Daţi-mi măcar un căluţ mai prost: să merg şi eu cu voi!
– Stai acasă, prostănacule! Numai tu lipseşti acolo!
Ziseră asta şi plecară.
Ivanuşka ieşi in câmpia mare, liberă din zare-n zare, fluieră de trei ori voiniceşte şi strigă desluşit, vitejeşte:
– Calule-năzdrăvanule, roibule-viteazule, te-aşterne în faţă-mi degrabă, ca frunza căzută în iarbă!
Calul alerga, pământul cutremura, din urechi nouri de fum scotea, din nări — pălălaie de flăcări ţâşnea. Veni într-o goană şi rămase încremenit în faţa lui Ivanuşka. Ivanuşka se strecură în urechea dreaptă şi ieşi prin urechea stângă a calului. Se prefăcu în Voinicul-voinicilor şi goni la palatul ţarului.
Se năpusti în galop până lângă turnul cel înalt, dădu bice calului… Calul-năzdrăvan necheză mai tare decât înainte, izbi pământul cu copitele, se săltă — şi ajunse la fereastră!
Ivanuşka sărută buzele roşii ca sângele ale Ţarevnei, îi scoase din deget inelul de preţ şi dispăru în goana mare.
Pe loc începură cu toţii să strige, să ţipe şi să dea din mâini:
– Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el!
Dar pe Ivanuşka parcă-l înghiţise pământul. Doar cât l-au zărit şi dus a fost!
Iar el i-a dat drumul calului şi a venit acasă. Avea o mână legată cu o cârpă.
– Dar ce-ai păţit, mă rog? l-au întrebat cumnatele lui.
– Păi, căutam ciuperci şi m-am înţepat într-un ciot.
Şi se urcă pe vatră.
Când s-au întors fraţii, au început să povestească ce şi cum a fost:
– Dragele noastre, de data asta voinicul acela, când s-a săltat odată, a ajuns până la Ţarevnă, a sărutat-o pe buze şi i-a scos inelul din deget!
Ivanuşka, ghemuit pe după horn cum era, o ţinea una şi bună:
— Scumpii mei frăţiori, oare nu eram eu voinicul acela?
— Stai cuminte, prostănacule, nu mai trăncăni degeaba!
Chiar atunci lui Ivanuşka îi trecu prin minte să se mai uite o dată la inelul cel scump al Ţarevnei.
Abia apucă să-şi scoată cârpa, că toată izba fu năpădită de lumină!
– Astâmpără-te, prostănacule, nu te mai juca cu focul! au strigat fraţii lui. Ce, vrei să dai foc izbei?! Cred că e timpul să te-alungăm de acasă!
Ivanuşka n-a zis nimic, doar şi-a înfăşurat mâna cu inelul din nou în cârpă.
Peste trei zile ţarul trimise o nouă chemare cum că trebuie să se adune, de la mic la mare, tot poporul împărăţiei la palat, la un ospăţ şi că nimeni să nu cuteze a rămâne acasă. Cine va nesocoti ospăţul ţarului — o să i se reteze capul! N-au mai avut încotro cei doi fraţi, au trebuit să-l ia la ospăţ şi pe Ivanuşka-prostănacul.
Veniră, se aşezară la mesele din lemn de stejar acoperite cu feţe înflorate, stătură să mănânce — să bea şi să vorbească de una, de alta.
Iar Ivanuşka s-a furişat pe cuptor şi stătea acolo într-un colţişor.
Preafrumoasa Elena trecea pe rând de la un musafir la altul şi-i îmbia pe toţi cu vin şi mied, iar în vremea asta îl cerceta cu privirea pe fiecare — nu cumva are pe deget inelul ei cel scump?
Numai că nu-şi văzu inelul la nimeni.
Tot trecând aşa de la unul la altul ajunse şi la ultimul oaspete — la Ivanuşka. El şedea ghemuit după sobă, avea pe el o hăinuţă ponosită şi nişte opinci găurite, iar o mână şi-o ţinea legată cu o cârpă.
Privindu-l, fraţii îşi ziceau: „Ia te uită, Ţarevna îl cinsteşte cu vin pe Ivaşka al nostru!”
Iar Ţarevna, după ce îi întinse lui Ivanuşka paharul, îl întrebă:
– Spune-mi, voinicule, de ce ţi-e mâna legată?
– Am fost la pădure să culeg ciuperci şi m-am înţepat într-un ciot.
– Ia desfă legătura, să văd şi eu, ce ai?
Ivanuşka îşi scoase cârpa şi pe degetul lui începu să strălucească şi să scânteieze inelul Ţarevnei! Ţarevna se bucură nespus, îl luă de mână pe Ivanuşka, îl duse în faţa tatălui său şi zise:
– Uite, tată, mi-am găsit mirele!
L-au îmbăiat, l-au pieptănat, l-au îmbrăcat pe Ivanuşka, care de-acum înainte nu mai era Ivanuşka-prostănacul ci Voinicul-voinicilor, aşa că nici nu-l mai puteai recunoaşte!
Dar cine mai stătea să le lămurească, să le tălmăcească pe toate? Un lucru e ştiut însă, că odată cu ospăţul plin de veselie, porniră să sărbătorească şi nunta!
La ospăţul acela şi eu am petrecut, vin şi mied am tot băut, pe mustăţi mi se prelingea, dar în gură nu-mi nimerea.