Catârul ce-şi laudă nobilitatea

Catârul unui părinte
Cu proastele lui cuvinte
Nobleţea îşi lăuda,
Zicând fără încetare
Că de o virtute mare
Exempluri mumă-sa da,
Că ea a fost la războaie,
Că la cutare bătaie
Singură a biruit,
Şi că l-a ei privire,
Oricare om cu simţire
De tot rămânea uimit;
De aceea se cuvine
Oamenii să i se-nchine,
Domnul catâr socotea;
Şi uitând a sa rea stare,
Părinteasca naintare
La lumină tot scotea.
Dar cum se sfârşi nobleţea?
Când îi veni bătrâneţea.
La râşniţă el fu pus,
Unde, prost, în scăpătare,
De tatăl său, măgar mare,
El aminte şi-a adus.