Furnica şi omida

Pe când alerga vioaie în lumina soarelui, căutând ceva de îmbucat , o furnică a dat peste o omida care nu ieşise încă din gogoaşa ei şi era pe cale de a se schimba în fluture. Omida şi-a mişcat coada şi, în acest fel, a atras atenţia furnicii, care şi-a dat dintr-o dată seama că este în prezenţa a ceva viu.

“Biata, firava creatură!” a exclamat, plină de dispreţ, furnica, “ce soarta amară te aşteaptă! În timp ce eu mă pot mişca încolo şi încoace, după cum îmi doresc, şi mă pot căţăra, dacă mi-e poftă, chiar şi în cel mai înalt copac, tu rămâi prizonieră a corpului tau, a gogoaşei tale, având numai putinţa de a mişca din coadă.” Omida a auzit aceste cuvinte, dar nu a dat niciun răspuns.

Câteva zile mai târziu, gogoaşa crisalidei a rămas goală. Nedumerită, întrebându-se unde a dispărut omida de acolo, furnica a fost, la un moment dat, umbrită şi descumpănită de aripile imense ale unui frumos fluture care zbura deasupra ei.

“Uită-te la mine,” a spus fluturele, “tu, biată şi firavă creatură! Laudă-te acum cu puterea ta de a te mişca şi căţăra.” Dupa ce a zis cuvintele acestea, fluturele s-a înălţat în aer şi, purtat de adierea vântului de vară, a ieşit din vederea furnicii pentru totdeuna.