Borta-vântului

       Era un om sărac – sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era – în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. “Nu mă las eu aşa cu una cu două”, şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        – Unde te duci, cumătre?

        – Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        – Da unde-i nimeri-o?

        – Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        – Unde te duci omule?

        – Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        – Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă… da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a ‘noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        – De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        – Mă duceam s’ astup borta vântului ş’ am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân’ a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă ‘n mână şi zice:

        – Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce ‘ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis – atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie ‘ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce – a doua zi a casă “Nucă deschide-te”. Nuca de unde să se deschidă.

        – Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s’astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă… nu l-o cunoscut.

        – Unde te duci, bade?

        – S’ astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        – Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân’ acasă: măgar baligă-te.

        – N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce – acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc’ un druc şi ‘ncepe a dişăla măgarul.

        – Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să ‘ntâlnească pe moşneag şi s’ astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        – Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje ‘ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac’ or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        – Măi, femeie, noi hai cu cârja ‘n zămnic (beciu) şi să ‘nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă’ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde ‘ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        – Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu ‘mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        – Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu ‘mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        – Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        – Bine, măi împărate. Cârje’ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.