Ileana cea şireată

A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei.

        Într-o zi împăratul primi carte şi veste de la vecinul său împărat mare şi puternic, cum că, iaca, nu e bine, şi are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii ţării şi, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-şi apuce armele şi să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă şi să fie.

        Mai înainte de a încăleca şi el însuşi, împăratul chemă pe fiicele sale la şine, le grăi vorbe blânde şi părinteşti şi dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă şi câte un măr fraged.

        – A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista şi al cărei măr va putrezi, despre aceea voi şti că nu şi-a păzit credinţa, grăi împăratul cel înţelept.

        Încălecă apoi pe cal, zise “sănătate bună” şi porni cu voinicii săi în calea cea mare.

        Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale şi că s-a depărtat de acasă, ei se înţeleseră între sine şi încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat să răpească credinţa fetelor şi să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic şi viteaz şi frumos merse înainte, ca să vadă ce e şi cum, şi apoi să aducă veste şi să spuie.

        Trei zile şi trei nopţi a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vreuna din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu răbdarea, îşi întări inima şi bătu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împărat.

        – Ce e? cine e? şi ce vrea? întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.

        – Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. Voinic împărătesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastră.

        Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastra, ci grăi cu glas înţelept:

        – Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi spini să-ţi rămână pe urmă.

        Peste trei zile şi trei nopţi, feciorul de împărat iarăşi bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră şi grăi cu glas blând:

        – Ţi-am zis să mergi pe calea pe care ai venit: spini să-ţi crească-n cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Încă trei zile şi trei nopţi stete feciorul de împărat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adică după ce au trecut de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi el îşi netezi părul şi bătu, acum de-a treia oara la fereastră.

        – Ce e? cine e? şi ce voieşte? întrebă fata de împărat, acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.

        – Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră; vreau să-ţi văd faţa, să-ţi privesc ochii şi să aud cum curg vorbele de pe buzele tale.

        Fata de împărat deschise fereastra, privi cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăi cu glas neauzit:

        – Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, şi numai după aceea vino la mine.

        – Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăi feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare pentru ca să-mi fie calea mai uşoară.

        Şi nici n-a zis bine până ce şi fură un sărutat de la fata cea frumoasă.

        – Să n-ai parte de altul! zise fata de împărat ştergându-se pe buze cu mâneca cea ţesută cu altiţe. Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Feciorul de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce, şi cel mijlociu porni în cale.

        După ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile şi de nouă ori câte nouă nopţi la fereastra fetei celei mijlocii şi bătu de a treia oară la fereastra ei – ea deschise fereastra şi îi grăi cu glas drăgăstos:

        – Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără şi numai după aceea vino la mine.

        – Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr grăi feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute. Şi nici nu zise până ce şi fură un sărut.

        – Să nu ai parte de altul! grăi şi această fată. Mergi în calea pe care-ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Feciorul cel de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce şi, acum de-a treia oara porni cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastră şi, cum sta ea îl văzu şi-i grăi cu glas vesel:

        – Cel voinic frumos cu faţă de împărat, ce cale ţi-ai ales de mâni aşa de înfocat?

        Când feciorul de împărat văzu faţa Ilenei şi auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea şi grăi cu glas voinicesc:

        – Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinţez sora şi s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feţei tale, şi să-ţi zic o vorbă şi să-ţi fur o vorbă.

        Ileana îi răspunse cu înţelepciune:

        – De ţi-ar fi năravul cum îţi este vorba, de ţi-ar fi sufletul cum îţi este faţa, mândre şi frumoase, blânde şi drăgăstoase, te-aş chema în casă, te-aş pune la masă şi te-as ospăta şi te-aş săruta.

        Feciorul de împărat sări de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăi cu glas voinicesc:

        – Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi faţa: lasă-mă în casă, pune-mă la masă şi din zori în seară rău să nu-ţi pară; şi nici nu-şi grăi vorba, până ce şi sări pe fereastră şi peste fereastră în casă şi în casă la masă, şi la masă tocmai în frunte, unde şedea împăratul când era mire.

        -Ei! Stai! grăi Ileana. Să vad mai înainte: eşti ce-ar fi să fii? Şi numai dup-aceea să grăim vorba şi să gustăm pomana şi să începem dragostea. Poţi tu face să-nflorească din brusture trandafir?

        – Ba! grăi feciorul de împărat.

        – Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face ca să cânte liliacul în glas frumos?

        – Ba! grăi feciorul cel de împărat.

        – Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face să rodească măr pe iarba lupului?

        – Pot! grăi feciorul de împărat.

        – El să fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasă şi şireată. Asază-te la masă.

        Feciorul de împărat se aşeză la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea şireată! El nu se aşeză încă bine, şi iată că şi căzu, cu scaun cu tot în pivniţa cea adâncă în care era ascunsă comoara împăratului.

        Acuma Ileana începu să strige: “primejdie”, şi când se adunară toţi argaţii ca să vadă ce e şi pentru ce, ea le spuse că a auzit troncote prin pivniţă şi se teme cum că a intrat cineva în pivniţă ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n-au făcut argaţii, ci pe loc deschiseră uşa cea de fier şi intrară în pivniţă şi aflară pe feciorul cel de împărat şi cu ruşine Îl scoaseră la judecată.

        Ileana spuse judecata:

        – Douăsprezece fete pedepsite să-l scoată afară din ţară şi când vor ajunge cu el la marginea ţării fiecare să-i dea câte un sărutat.

        Aşa s-a poruncit, aşa s-a întâmplat.

        Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la fraţii săi, le-a spus toată întâmplarea şi, după ce le-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răzbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primi cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că ea, numai aşa se va putea însănătoşi, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.

        Ileana, de dragul surori sale, le făcea toate; ea lua aşadar cofiţa şi porni către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să ieie şi să aducă.

        Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în curtea împărătească şi grăi către bucătarul cel mare:

        – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te strigă împăratul? Mergi iute, ca să vezi ce şi pentru ce şi care pricină!

        Bucătarul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă – ca şi la porunca împărătească adică. Ileana rămase singură în cuhne, îşi umplu vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc şi după aceea se feri din cale.

        După ce feciorii de împărat înţeleseră şi despre asta batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele doua surori şi se pregătiră din nou de răzbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că numai aşa se va însănătoşi, dacă va gusta din vinul ce se afla în pivniţele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făcea pe toate; lua dar cofiţa şi porni ca să meargă – şi să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniţă şi grăi către pivnicerul cel mare:

        – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te strigă împărăteasa? Fugi şi vezi cum, ce şi pentru ce pricină!

        Pivnicerul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă ca la porunca împărătesei adică. Ileana îşi umplu vasele cu vin, vărsă ce-a mai rămas prin pivniţă, şi apoi porni către casă.

        Feciorii de împărat trimiseră acuma d-a treia oara veste la cele două fete de împărat ca ele să trimită pe Ileana cum n-au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor la sine şi îi spuseră că ele numai atunci se vor însănătoşi, dacă Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împărat.

        – Dragi surorile mele – grăi Ileana către ele – pentru voi mă duc şi în foc, şi în apă; cu atâta mai bucuroasă la voinicii cei împărăteşti! Şi luă după aceea cofiţa şi porni, ca să meargă, să afle, să ia, să aducă şi să scape pe dragele surorile sale de la moarte.

        După ce-a înţeles feciorul de împărat cel mai tânăr cum că Ileana are să vină la el în gradină ca să fure merele cele de aur, el porunci ca, dacă va auzi cineva vaiete în gradină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s-ar văita ca să se vaiete în pace. Luă după aceea cuţite mari, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de lucruri şi le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse aşa, ca numai vârful ascuţit să iasă din pământ. După ce a gătit tot, el se ascunse într-un tufiş, aşteptând sosirea Ilenei.

        Ileana sosi la poarta grădinii şi când ea văzu leii cei mari ce stau pază la intrare, le aruncă câte o bucăţică de carne; leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, păşi încet printre cuţite, săbii, suliţe şi alte lucruri şi se sui în pom.

        – Să-ţi fie de bine, surioară! grăi feciorul de împărat acuma. Îmi pare bine că te vad la casa mea.

        – A mea să fie bucuria! răspunse Ileana, că am voinic împărătesc, şi frumos şi viteaz, de tovarăş. Aide, sui-te în pom şi-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte.

        Feciorul de împărat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuţite.

        – Eşti bună, tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună şi-mi dă mâna de mă ajută să urc în pom!

        “Rău e gândul tău – îşi gândi Ileana – dar parte să ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuţite, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.

        – Na-ţi, grăi după aceea, să ştii şi tu ce ai avut de gând.

        Voinicul cel rău la suflet începu să strige şi să se vaiete: hei! dar nimeni nu venea să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaiete în pace şi să sufere şi să rabde usturăturile cele grozave.

        Ileana îşi luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului şi le spuse argaţilor ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

        Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din ţară, ca să vina să-i facă de leac şi să-i vindece rănile. Ileana s-a dus însă mai înainte la vrăjitoare şi i-a dat bani mulţi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Aşa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului; ea porunci apoi ca să se ia pielea unui bivol şi să se pună trei zile şi trei nopţi în murătură sărată, şi după aceea s-o scoată şi să învelească în ea pe feciorul cel rănit. Usturăturile feciorului de împărat se făcură încă mai straşnice, durerile lui încă mai nesufente. Când el văzu dar cum c-acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, mai înainte de-a muri, să-si uşureze sufletul şi să se împărtăşească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popă, îi dete mulţi bani şi făcu ca el să o trimită pe ea în locul lui. Aşa ajunse Ileana ca popa la curtea împăratului.

        Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el era pe pragul morţii; nu mai erau în el decât trei răsuflări.

        – Fătul meu, grăi Ileana popită, m-ai chemat la tine ca să-ţi mărturiseşti păcatele, Gândeşte dar la ceasul morţii şi spune-mi ce-ţi zace la inimă. Eşti supărat pe cineva ori ba?

        – Ba! pe nimeni! grăi feciorul de împărat, pe nimeni, afară de Ileana, fata cea tânără a împăratului vecin şi o urăsc cu dor şi dragoste, vorbi mai departe feciorul de împărat. Daca ar fi să nu mor şi să mă însănătoşesc, mă duc s-o peţesc la împăratul, şi dacă n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea să-mi fie soţie credincioasă şi după lege!

        Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă şi ea puţine şi apoi merse acasă. Aici înţelese că surorile ei plâng şi se vaietă pentru că au simţit că împăratul are să sosească acasă de la lupta cea mare.

        – Bucurie s-aveţi, le zise Ileana când auzi că tatăl nostru cel bun are să vina acasă întreg şi sănătos.

        – Hei! că noi ne-am bucura, răspunseră, dacă nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul şi nu ni s-ar fi supărat păsărica; dar acum e vai şi amar de capul nostru.

        Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casă şi află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă şi că mărul numai nu zice “mănâncă-mă, surioară”. Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-şi ţinu numai mărul cel fraged. Aşa aşteptă sosirea împăratului celui aspru la poruncă.

        Împăratul, îndată ce sosi acasă, intră la fata cea mai mare şi o întrebă de floare, de păsărică şi de măr. Ea îi arată numai floarea; şi asta era însă pe jumătate vestejită. Împăratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arată numai păsărica; şi asta era însă pe jumătate întristată, împăratul iarăşi nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înţeleaptă.

        Când împăratul văzu mărul pe dulapul Ilenei, el era să-l mănânce cu ochii de frumos ce era.

        – Unde ai pus floarea şi ce ai făcut cu păsărica? întrebă el pe Ileana.

        Ileana nici nu răspunse, ci fugi la surorile sale şi aduse o floare proaspătă şi o pasăre veselă.

        – Mare să creşti, fata mea! grăi împăratul, acum vad că ţi-ai păzit credinţa.

        De la Ileana împăratul iarăşi merse la fiica-sa cea mijlocie şi apoi la cea mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredinţat, ele îşi aduseră cu grabă pasărea, floarea şi mărul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu răbda minciuna: la ele floarea era veştedă; pasărea era tristă şi numai mărul era proaspăt, fraged, rumen şi îmbietor la faţă.

        Când împăratul o văzu aceasta, el înţelese toată treaba; porunci dar ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sânişori în pământ şi aşa să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătesei, iar pe Ileana o lăudă şi o sărută şi multă vorbă bună şi împărătească făcu cu ea, zicându-i:

        – Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ţi-ai păzit credinţa.

        După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s-a însănătoşit, el încălecă şi porni ca să vina şi să peţească pe Ileana, Împăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el îşi spuse gândul care l-a făcut să pornească în cale:

        – Fătul meu, voinice, mergi şi întreabă pe Ileana; cum că doreşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa are să fie.

        Iar Ileana nu zise nici o vorbă, ci lăsă ca voinicul cel păţit să o sărute. Atunci împăratul pricepu toată treaba şi grăi:

        – Dragi copiii mei, bag seama aşa a fost dat, ca voi să vă fiţi soţ şi soţie; să vă fie dară de bine!

        Multă vreme n-a trecut până ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în şepte tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba şi gândul cel rău al feciorului de împărat: ea ştia că în cea dintâi noapte după cununie are să o primejduiască. Porunci dară ca să se facă o păpuşă de zahar tocmai atât de mare cum era ea însăşi, cu faţă, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei… şi când păpuşa fu gătită, ea o ascunse în patul în care ea avea să se culce în acea noapte.

        Sara, când cuscrii şi corinteii s-au fost aşezat la odihnă şi Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăi către mireasa lui:

        – Dragă Ileana, să mai aştepţi puţintel, că eu vin îndată.

        Ieşi după aceea din casă.

        Ileana nu se gândi mult, ci sări din pat, lăsă păpuşa cea de zahăr în locul său şi se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

        Ileana nici nu se ascunsese bine, până ce feciorul cel de împărat şi intră în casa cu o sabie ascuţită în mână.

        – Să-mi spui acuma, Ileana draga mea, grăi el, tu m-ai aruncat pe mine în pivniţă?

        – Eu! grăi Ileana de sub perdea.

        Feciorul de împărat dete o dată cu sabia peste sânişorii păpuşii.

        – Tu m-ai scos cu batjocura din ţară? întrebă el de-a doua oară.

        – Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete peste faţă.

        – Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.

        – Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.

        – Tu mi-ai vărsat vinul? întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.

        – Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete cu spada o dată cruciş şi o dată curmeziş. Iar Ileana începu a răsufla aburi de moarte.

        – Tu m-ai aruncat în cuţite? întrebă feciorul de împărat de-a cincea oară, şi mai în urmă.

        – Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi să dea în toate părţile, şi cruciş, şi curmeziş, şi în lung, şi în lat, să dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începu să plângă din toată inima. O dată îi sări o bucăţică de zahăr în gură.

        – Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce eşti şi moartă! zise el plângând încă mai tare.

        – Dulce, zău! grăi Ileana, ieşind de sub perdea, dar pe de-o sută şi de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.

        Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzu pe Ileana întreagă şi sănătoasă. El o cuprinse în braţe, şi de aci înainte trăiră mulţi ani fericiţi şi împărăţiră peste ţară cu pace şi cu noroc.