Povestea unui om leneş

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.

        Aşa era pe vremea aceea.

        Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

        – Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

        – Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

        – Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

        – I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

        – Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.

        – Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.

        – Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?

        – Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?

        – Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?

        – Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

        Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:

        – Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

        Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:

        – Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!

        Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.

        Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.

        Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.

        Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.