Popa Duhu

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat “sluga dumitale” cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el “republici înţelepte”, dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

        Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.

        Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

        Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

        De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

        Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l “Duh diavolesc”, şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: “Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele”.

        Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

                                Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,

                                Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

        Apoi:

                                Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,

                                Unde curge-n vale un râu mititel.

        Iar la urma urmelor:

                                Pasere galbănă-n cioc,

                                Rău mi-ai cântat de noroc!

        Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.

        Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:

        – Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!

        – Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat “mârşavele de modă” locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăra din grădinele şi ţărinile noastre.

        – Cine are urechi de auzit să audă!

        Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:

        – Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

        Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.

        Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:

        – Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.

        După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.

        Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.

        Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.

        Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: “Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa…”

        Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:

        – Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii…

        La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: “Hai pacam, părinte Isaia”, cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

        Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: “Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit”. Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: “Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu…

                                Ploscuţa mea, iubit vas,

                                Pasere cu dulce glas,

                                Eu la gură te rădic.

                                Tu îmi cânţi: coglic! coglic!

                                Şi nu mă-ndur să te las,

                                Căci mă plesneşti tot în nas.

                                Vai, sărace poloboace,

                                De te-ai face mai încoace;

                                Să ne strângem vro câţiva,

                                Noi, spre mântuirea ta.

                                Ş-om mai veni vro doi-trei,

                                Şi ţi-om pune-un căpătâiu,

                                Ş-om aduce-un popă rus,

                                Şi te-a da cu fundu-n sus!

        Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: “Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun”, părintele Duhu îi zise:

        – Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

        Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: “Bună dimineaţa, Duhule”, el îi răspunse:

        – Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu “pocoiu”, ca şi substantivul porcule.

        Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:

        Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!

        Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.

        Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

        – De unde vii, părinte Isaie?

        – Nu ştiu!

        – Încotro ai luat-o, părinte Isaie?

        – Nu ştiu!

        – Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!

        – Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.

        – Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.

        – Tot, batăr să crape dracul!

        – Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?

        – Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.

        La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:

        – Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.

        Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.

        Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!

        Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

        – Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

        Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.