Oaia năzdrăvană

…baladă populară culeasă de Gh. Dem. Teodorescu

 

La Picior-de-Munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin plaiuri tăcute,

De vânturi bătute,

Urcă şi scoboară

Şi drumul măsoară

Trei turme de oi,

De oi tot ţigăi,

Cu harnici dulăi,

Ş-un mândru cioban,

Tânăr moldovean,

Cu trei dorojani,

Feciori de mocani.

Sub poale de munte,

Pe dealuri mărunte,

Prin crânguri tăcute,

Apa-i răcoroasă,

Frunza e umbroasă

Şi iarba pletoasă

Apa de băut,

Frunza de şezut,

Iarba de păscut.

Foaie ş-o lalea,

Cioban, d-ajungea,

Crângul de vedea,

Stân-apropia,

Semn i se făcea

Şi-n loc se oprea,

Dulăi odihnea

Pe gânduri cădea.

Dar pe când şedea

De se tot gândea,

O oaie bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Nici iarbă păştea,

Nici apă nu bea,

Nici umbra-i plăcea,

Ci mereu umbla

Şi mereu zbiera.

Cioban, d-o vedea,

Lângă ea se da

Şi mi-o cerceta

Şi mi-o întreba

– Oiţă, oiţă,

Oiţă plăviţă,

Oiţă bălană,

Cu lână bârsană,

De trei zile-ncoace

Guriţa nu-ţi tace!

Apa rău îţi face,

Ori iarba nu-ţi place,

Ori nu-ţi vine bine

Să mai fii cu mine?

Oiţa bârsană,

Oaie năzdrăvană,

Dacă-l auzea,

Din gură-i zicea

– Stăpâne, stăpâne,

Stăpâne jupâne,

Drag stăpân al meu,

Dat de Dumnezeu,

Iarba mie-mi place,

Apa rău nu-mi face

Şi mult îmi e bine

Să fiu tot cu tine,

Dar gura nu-mi tace

De trei zile-ncoace,

Că semn mi se face

Că ăi dorojani,

Feciori de mocani,

Sunt trei veri primari,

Şi ei mi s-au dus,

S-au dus în ascuns

De s-au domuit,

Şi mi s-au vorbit,

Şi mi s-au şoptit

La apus de soare

Să mi te omoare

Sub poale de munte,

Prin crânguri tăcute,

Oi când aromesc

Şi câini ostenesc.

Cioban, d-auzea,

Cu oaia vorbea,

Din gură-i grăia

– Oiţă, oiţă,

Oiţă plăviţă,

Oiţă bălană,

Cu lână bârsană,

De eşti năzdrăvană

Şi dac-ai văzut

Semn că-ţ’ s-a făcut

Şi d-ai auzit

Cum s-au domuit

Şi cum s-au vorbit

Şi cum s-au şoptit

Ăi trei dorojani,

Feciori de mocani,

Slugi de nouă ani,

Dacă m-or urî

Şi m-or omorî,

Vina lor o fi,

Păcat ş-or plăti.

Iar tu, oaia mea,

Să le spui aşa,

De te-or asculta

Io, cât am trăit,

Oi am îngrijit,

Câinii am hrănit,

Pe ei i-am plătit;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Ca să mă îngroape

De stână aproape,

Oi ca să-mi privesc,

Dor să-mi potolesc,

Spre partea de luncă,

Aproape de strungă,

Strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor,

În dosul stânii,

Să-mi auz câinii,

Că ei, d-or lătra,

Stăpân c-or chema;

Să le mai spui iar,

De n-o fi-n zadar,

Să le spui aşa,

De te-or asculta

Când m-or îngropa

Şi m-or astupa,

Să-mi puie la cap

Ce mi-a fost mai drag

Căvălaş de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaş de os

Mult zice duios;

Căvălaş cu fire,

Mult zice subţire;

Vânt când o sufla,

Fluier o cânta,

Oile-or sălta

Şi s-or aduna,

Câinii-or auzi,

La mine-or veni,

La mine s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrămi de sânge.

Şi tu, oaia mea,

Tu, dac-ăi vedea

O mândră fetiţă

Cu neagră cosiţă

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând,

Din ochi lăcrămând,

De mine-ntrebând,

Să nu-i spui că sunt

Culcat sub pământ,

Ci că m-am tot dus,

Dus pe munte-n sus,

Prin vârfuri cărunte

Dincolo de munte,

Căvălaş să-mi dreg,

Flori ca să-i culeg

Pentru nunta mea

Ce-o să fac cu ea.

 

Vorba nu sfârşea,

Dorojani venea

Şi se repezea

Şi mi-l răpunea,

Turmele să-i ia.

Iar de-l omora,

Ei mi-l îngropa

La brâu de perdea,

‘N strunga oilor,

Jocul mieilor,

Dorul bacilor;

În dosul stânii,

Unde dorm câinii.

Ei, de-l îngropa,

La cap îi punea

Căvălaş de soc,

Mult zice cu foc;

Căvălaş de os

Mult zice frumos;

Căvălaş cu fire,

Mult zice subţire.

Vântul, când bătea,

În caval sufla,

De jale-mi cânta,

Oi că se strângea,

Câini că s-aduna,

Oile plângând,

Câinii tot lătrând,

Pe stăpân chemând.

Aşa, tot aşa,

Vremea vremuia,

Dar oaia bârsană,

Oaia năzdrăvană,

Ea se tot uita

Şi nu mai vedea

Pe mândra fetiţă,

Cu neagră cosiţă,

Prin crânguri umblând,

Din gură cântând,

De el întrebând,

Să-i spue că-i dus,

Dus pe munte-n sus,

Dincolo de munte,

Prin vârfuri cărunte,

Căvălaş să-şi dreagă

Şi flori să-i culeagă.