Cântecul mioarei

…baladă populară culeasă de Mihai Costăchescu

 

S-aude, s-aude,

departe la munte,

gomăn, gomănaş,

glas de buciumaş,

de trei ciobănaşi,

gomăn, gomănind,

oile pornind,

pe-un picior de munte

cu hăţaşuri multe.

Ş-apoi suie şi coboară,

zi mare de vară,

din vărsat de zări,

pân la ţărcători

şi din ţărcători,

pân la sâniori,

trei cârduri de oi,

de oi bucălăi,

la lână ţigăi,

la coadă pârnăi,

cu coarnele ciute,

cu steluţă-n frunte,

cu trei ciobănei,

tustrei verişori,

că-s din trei surori.

Unu-i ungurean,

unu-i moldovean

şi uni-i vrâncean.

Da cel ungurean

şi cu cel vrâncean

pe cel moldovan,

ei mi s-o grăit,

mi s-o dămolit,

ca să mi-l omoare

în apus de soare,

umbre când pornesc,

negure s-opresc

pe munţi şi pe ape…

dorm apele toate.

Dară cea mioară,

de trei miei în vară

mult mi-i năzdrăvană.

De trei zile-ncoace,

iarba nu-i mai place,

gura nu-i mai tace

– Cioban stăpânesc,

fecioraş domnesc,

ciobănaş de oi,

de pe ieste văi,

cu sumanul lăi,

mâncat de nevoi

şi bătut de ploi…

Ciobănaş cu lance,

dă-ţi oile-ncoace,

la verde zăvoi,

că-i iarbă de noi

şi umbră de voi…

sus frunza rătundă,

jos iarba măruntă,

sus îi frunza deasă,

jos îi iarba grasă…

Ciobănaş cu glugă,

dă-ţi oile-n luncă…

luncuţa-nflorită,

inima-mpărţită,

luncuţa pletoasă,

inima duioasă…

că mi s-o vorbit,

mi s-o dămolit

cei trei ciobănei,

verişorii tăi,

ca pe la chindie,

ei să te răpuie,

şi la-apus de soare,

ei să te doboare,

să mi te omoare

şi la miez de noapte,

dorm apele toate,

să mi te îngroape,

la valea adâncă,

la potica strâmtă.

El din gură o zis

– Mioară, mioară,

de trei miei în vară,

de-mi eşti surioară,

de-mi eşti năzdrăvană,

de-s gata de moarte,

spune-le tu toate…

ca să mă îngroape,

în strunga de oi,

în jocul de miei,

în dosul stânii,

să mă urle cânii…

Iar tu din gluguţă,

să-mi faci iconiţă

şi din trişculiţă,

să-mi faci cruciuliţă

şi din buciumaş,

să-mi faci prăpuraş…

Tot să mă mângâi,

tu la cap să-mi pui

flueraş de os

că-mi zice duios,

flueraş de soc

că-mi zice cu foc,

flueraş de fag

că-mi zice cu drag…

Vântul mi-a sufla,

oile-or zbiera,

cânii m-or urla

şi m-or căuta…

Iar dac-ăi zări,

dacă-i întâlni,

mândră copiliţă,

albă la peliţă,

neagră la cosiţă,

boură la ţâţă,

la haine pestriţă,

băluţă, băluţă,

glas de copiliţă,

prin munţi alergând,

din ochi lăcrimând,

de mine-ntrebând,

să-i spui c-am plecat

departe-n iernat,

pe-o gură de rai,

cam de peste plai…

Iar de mi-i zări,

dacă-i întâlni,

măicuţă bătrână,

cu brâul de lână,

din caer trăgând,

din fir răsucind,

din ochi lăcrimând,

din gură-ntrebând

– Cioban ungurean

şi cu cel vrâncean,

mări, n-aţi văzut

şi n-aţi auzit

tot de-un ciobănaş,

tot de-un flăcăuaş

şi de-un fecioraş,

pe-un picior de munte,

cu oi multe, multe,

cu coarnele ciute,

la lână ţigăi,

la coadă pârnăi.

Mioară, mioară,

tu-mi fii sorioară,

să-i spui c-am plecat

şi m-am însurat

c-o fată de crai,

tot de peste plai…

Pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai

mult plânge maica,

mai cu foc mândra…

– Măi Ioane, măi,

de pe ieste văi,

cu sumanul lăi,

mâncat de nevoi

şi bătut de ploi,

ce nu vii la noi,

pe la miez de noapte,

dorm oile toate…?

– Băluţă, băluţă,

albă la pieliţă,

neagră la cosiţă,

neagră la straiţă,

ce-mi sui pe Bistriţă?

– Mioară, mioară,

de trei miei în vară,

colo-n calea ta,

n-ai văzut badea?

– Ba l-oi fi văzut,

nu l-am cunoscut.

– Lesne-i de-al cunoaşte

nalt şi subţirel,

tras printr-un inel,

la faţă-albureţ,

la păr negru creţ,

negru câte-un fir,

faţa trandafir,

negru câte-un strop,

faţa busuioc.

– Băluţă, băluţă

neagră la străiţă,

ba l-am cunoscut

şi l-am auzit,

cu gomăn de om,

mă chema din somn,

gomăn gomănind,

prin plaiuri suind,

pe la miez de noapte,

dorm apele toate…

Şi el mi-o plecat,

depart-n iernat,

dincolo de munte

prin hătaşuri multe…

– Mioară, mioară,

de trei miei în vară,

la lână plăviţă,

ciută la corniţă,

m-aş duce, m-aş duce

şi mi-i calea-n cruce

şi nu pot străbate,

de străinătate,

de pustietate,

de voinici stătuţi,

de butuci căzuţi,

de cârlani lânoşi,

de voinici frumoşi…

Ş-apoi pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai,

mult plânge maica,

mai cu foc mândra…

Iară cea măicuţă,

neagră la străiţă

– Cioban ungurean

şi cu cel vrâncean

mări, n-aţi văzut

şi n-aţi auzit,

tot de-un flăcăuaş

şi de-un fecioraş

şi de-un ciobănaş?

Mări, de mi-ţi spune,

de voi a fi bine,

iar de nu mi-ţi spune,

de voi a fi bine,

iar de nu mi-ţi spune,

mult oi lăcrăma

şi v-oi blăstăma

şi v-iţi clătina,

mări, ca frunza,

şi v-iţi legăna,

mări, ca iarba.

– Noi că l-am văzut

şi l-am auzit,

sara pe-nsărat,

la dealul bărbat,

la drumul săpat,

la bradul plecat…

el îi îngropat

în ţărnă-astupat,

la capăt de deal,

la muche de mal,

la valea adâncă,

la poteca strâmtă,

de vânt nebătută,

de ochi nevăzută…

mătuşă bătrână,

cu brâul de lână

albă la cosiţă,

neagră la străiţă,

nu mai întreba

nu mai blestema,

că vânt s-o porni,

în pământ te-a trânti,

pân-om alerga,

mi te-a astupa.