Puiul

Sandi, să asculți pe mămica!

Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală — că venea de departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un moșoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească.

Ai vazut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar ca ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua, ploua de varsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să patrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelita prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă, le-o firimițea în bucățele mici, ăi ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau numaidecat. Și erau frumoși, cuminți și ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor și când îi striga: “Pitpalac!” repede veneau lânga ea. Odată, prin iunie, cand au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu stia să zboare, hât! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a pațit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepelită să-i spuie ce-a pațit.
Ea l-a luat, l-a mangâiat și i-a spus:
— Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ai vrea tu, dar acum, ca ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, ca poți să pățești și mai rău.

Și asa trăiau acolo liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor se scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar ca nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era caldură mare, stau la umbră în lăstar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și în pene, și cu ajutorul mamei lor au inceput să zboare.

Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii. Mama lor îi așeza la rând și îi întreba: “Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, două, trei!” Și când zicea “trei”, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângaă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învată să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara.

“Și o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri, și marea.” Într-o după-amiază pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruța venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochisorii ca niște mărgele negre și ascultau. “Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul.

După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici un preț să nu se miște.
— Eu o să zbor; voi să rămâneți nemișcați; care zboară, e pierdut. Ați înteles? Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâsâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
— Unde fugi? înapoi, Nero!
Fâsâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
— Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe.

Câinele pașește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa de aproape de ei, încat văd cum i se urcă o furnică pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând: “Înapoi! Înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface asa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar cand socotește ea că e în afara de bataia pustii, zboară repede spre lăstar.

În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vanatorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat dupa dânsul, socotind că nu face trudă de a-l căuta prin lăstar. Ăilalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau
în tăcere.

Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând “Apporte!” Mai târziu caruța s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele ți strigătele s-au pierdut, s-au stins, și în tăcerea serii care se lăsa nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornatel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat înspre ea și au gasit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.

— Unde e nenea?
— Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița disperată a început să-l strige tare, mai tare,
ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: “Piu! piu!”…

Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el… D-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăilalți adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:
— Mama, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa c-o să merg și eu să-mi arăți cetați mari și râuri, și marea?
— Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.

Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s-a mutat în niște pârloage din marginea lăstarului. În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă bruma și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeasi parte, către miazăzi.

În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu disperare. Suflarea dusmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul — și fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
— Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!

A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miază-zi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă ți rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig.

După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii… miriște… un caramb de cizmă pe care se urca o furnică… aripa caldă a mamei. Se clatina într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.