Pajura de lemn

A fost odată ca niciodată. A fost odată, într-o anume ţară, într-o anume împărăţie, un împărat. Şi avea acel împărat slujitori fără număr. Dar nu slujitori de rând, ci meşteri de toate felurile: şi tâmplari, şi olari, şi croitori. Pentru că împăratului îi plăcea să poarte cele mai frumoase şi mai bine cusute haine, astfel ca nimeni să nu-l poată întrece, şi-i mai plăcea ca oalele de la curtea sa să fie cât mai frumos împodobite, iar palatul său să fie înfrumuseţat cu cele mai măiestrite sculpturi în lemn.
La palatul împăratului se aflau meşteri câtă frunză şi iarbă.
În fiecare dimineaţă aceştia se adunau cu toţii în faţa uşii şi aşteptau să iasă împăratul, ca să le spună fiecăruia ce anume are de făcut în ziua aceea.
Într-una din zile se întâmplă să se întâlnească la uşa împăratului un meşter aurar cu un tâmplar. De cum s-au întâlnit au şi început să se certe:
care dintre ei îşi cunoaşte mai bine meseria şi a cui muncă este mai grea?
Meşterul aurar i-a zis:
– Meseria ta e mai puţin însemnată decât a mea, tu stai aplecat deasupra lemnului şi sculptezi doar obiecte din lemn. Pe când munca mea e cu totul altceva: tot ce fac eu este numai şi numai din aur curat, ţi-e mai mare dragul să vezi ce lucruri ies din mâna mea.
Dar tâmplarul i-a răspuns:
– Nu-i mare scofală să meştereşti un obiect scump, de vreme ce aurul, prin el însăşi, este la mare preţ. Dar ia fă, dintr-o simplă bucată de lemn, un obiect care să-i uimească pe toţi cei din jur. Dacă izbuteşti o să te socot şi eu un meşter adevărat.
S-au certat ei cât s-au certat, ba, erau gata să se şi încaiere, când tocmai atunci intră împăratul. Auzind sfada celor doi, el surâse şi le porunci:
– Fiecare din voi va face câte un obiect cu totul neobişnuit: unul — din aur, celălalt — din lemn. Cand o să le văd, eu o să hotărăsc cine dintre voi e meşter mai iscusit.

Împăratului nu i te puteai împotrivi, dacă ţineai la viaţă. Astfel că cei doi meşteri plecară din palat ducându-se fiecare la casa lui; şi unul şi celălalt nu se gândea decât cum să facă şi să dreagă, ca să-l întreacă în meşteşug pe tovarăşul său. Împăratul le dăduse un răgaz de o săptămână.
Peste o săptămînă, amândoi meşterii au venit la palat, s-au aşezat la rând alături de ceilalţi şi au aşteptat să intre împăratul. Fiecare din ei ţinea în mână o legătură. Împăratul intră şi zise:
– Ei, ia să vedem, voinicilor, ce a meşterit fiecare din voi. Şi zâmbi pe sub mustaţă. Dăduse poruncă să fie chemaţi în sala cea mare atât împărăteasa, cât şi ţareviciul, fiul său. Ca să vadă şi ei meşteşugul vostru.
Împăratul şi împărăteasa se aşezară pe o bancă iar fiul rămase în picioare. Primul se înfăţişă meşterul aurar.
– Porunceşte, măria ta, să se aducă un cazan mare cu apă.
A fost adus un cazan mare şi umplut cu apă.
Meşterul îşi desfăcu bocceaua, scoase din ea o raţă de aur şi-i dădu drumul în apă. Raţa începu să înoate, de ziceai că-i vie: îşi întorcea capul în toate părţile, măcăia, şi-şi curăţa penele cu ciocul.
Împăratul rămase cu gura căscată, iar împărăteasa strigă:
– Nu încape nici o indoială că raţa e vie, nu e făcută din aur! Se vede că a învelit în aur o raţă vie!
Meşterul se supără:
– Cum să fie vie? Dacă-mi porunciţi o desfac în părţile din care e făcută şi pe urmă o prind din nou în şuruburi.
Scoase raţa din cazan, îi desprinse mai întâi aripile, apoi capul şi, la sfârşit, o desfăcu în bucăţile din care era alcătuită. Aşeză toate părţile pe masă şi începu după aceea să le înşurubeze la loc. O întocmi cum a fost, şi îi dădu drumul pe apă. Şi raţa începu să plutească, ba chiar mai bine decât prima dată. Toţi curtenii începură să bată din palme:
– Ăsta meşter adevărat, nimic de zis! A făcut un lucru minunat! Niciodată până acum n-am văzut aşa ceva!
Împăratul se întoarse către tâmplar:
– Ei, acuma arată-ne şi tu ce-ai meşterit.
Tâmplarul făcu o închinăciune:
– Înălţimea ta, porunceşte să fie deschisă ferestruica de la odaia asta.
Ferestruica fu deschisă. Tâmplarul îşi desfăcu bocceaua şi scoase din ea o pajură de lemn. Şi era atât de bine făcută pajura cu pricina, că n-o puteai deosebi de una vie. Iar tâmplarul zise:
– Raţa de aur poate înota numai pe apă, pe când pajura mea se poate înălţa pînă la nori.
Şi tâmplarul încălecă pajura şi răsuci un arc. Pajura se înălţă într-o clipă, îşi luă zborul din sala cea mare a palatului şi începu să plutească afară, prin văzduh. Toţi cei de faţă dădură buzna la fereastră: se uitau cu gura căscată cum tâmplarul dădea ocol, când dintr-o parte când din alta, zburând deasupra curţii palatului. De răsucea arcul spre stânga — pajura pornea să coboare spre pământ, de îl răsucea spre dreapta — se înălţa din nou. Împăratul privea pe fereastră şi nu-şi putea lua ochii de la pajură — de uimit ce era, coroana îi alunecă până pe ceafă. Toţi cei din jur rămăseseră fără suflare. Nu mai văzuse nimeni până atunci atâta măiestrie.
După ce se roti o vreme prin aer, tâmplarul intră din nou în sala cea mare. Puse pajura într-un ungher şi veni lângă împărat.
– Spune, mărite împărate, eşti mulţumit de meşteşugul meu?
– Nu găsesc cuvinte să-ţi spun cât de mulţumit sunt, a răspuns împăratul. Cum ai putut avea atâta dibăcie? Şi cum ţi-a dat prin minte să meştereşti un asemenea arc?
Tâmplarul se pregătea să răspundă la întrebările împăratului dar tocmai atunci împărăteasa începu să se vaite şi să ţipe:
– Încotro? incotro? Ah, prindeţi-l, opriţi-l!
Auzind-o, toţi cei de faţă s-au întors şi ce să vadă? în timp ce împăratul îi punea întrebări tâmplarului, tânărul ţarevici încălecase pajura, răsucise arcul şi, ieşind pe fereastră, zburase în curte.
– Vino înapoi! Unde pleci? Ai să te prăbuşeşti! strigau în urma lui împăratul şi împărăteasa.

Tareviciul însă îşi flutură mâna şi zbură peste zidul de argint ce împrejmuia palatul. Apoi răsuci arcul spre dreapta — şi pajura se înălţă dincolo de nori şi se pierdu din vedere.
​ Împărăteasa leşină, iar împăratul se năpusti la tâmplar:
– Se vede că într-adins ai născocit maşinăria asta, zise el, ca să-l pierzi pe singurul nostru fecior. Hei, străjeri! Lua-ţi-l şi aruncati-l în temnită. Iar dacă peste două săptămâni ţareviciul nu se întoarce, tâmplarul să fie spânzurat.
Străjerii îl înşfăcară pe tâmplar şi-l aruncară în hrubele întunecate ale temniţei. În vremea asta ţareviciul zbura cu pajura de lemn departe, tot mai departe.
Şi era grozav de mulţumit ţareviciul. Cât vedeai cu ochii zare liberă şi largă de jur împrejur. Vântul îi şuiera pe la urechi, zulufii i se învolburau, undeva dedesubt alergau de colo-colo norii, iar el se simţea aidoma unei păsări cu aripile întinse. Putea porni în orice parte a cerului, după dorinţă.
Spre seară ajunse într-o împărăţie necunoscută şi coborî la marginea unui oraş. Când, ce să vadă? Chiar acolo se afla o izbă mică, mică de tot.
Tareviciul bătu la uşă. Ieşi în prag o bătrinică..
– Îngăduie-mi, bunico, să rămân aici peste noapte. Nu sunt de prin partea locului, nu cunosc pe nimeni şi n-am la cine să trag.
– Cum să nu-ţi îngădui, fiule? Intră, că loc este destul. Doar trăiesc singură aici.
Tareviciul demontă pajura, înodă bocceaua la loc şi intră în izba bătrânei.
Bătrâna îi puse îndată să mănânce de cină, iar ţareviciul începu s-o întrebe: cum se numeşte oraşul, cine locuieşte în el şi ce lucruri neobişnuite se află în acel oraş. Şi iată ce răspuns i-a dat bătrâna:
– Este în împărăţia noastră, fiule, un lucru foarte ciudat. Chiar în inima oraşului se înalţă palatul împărătesc, iar lângă palat se află un turn înalt-înalt. Turnul e ferecat cu treizeci de lacăte, iar poarta lui o păzesc treizeci de paznici. Nimeni nu e lăsat să intre în acel turn. Se zice că în el ar trăi fata împăratului. Că îndată ce s-a născut, a fost zăvorâtă în turn împreună cu doica ei, pentru ca nimeni să n-o poată vedea vreodată. Împăratul şi împărăteasa se tem ca nu cumva copila să se îndrăgostească de cineva, şi astfel, să fie nevoiţi s-o lase să plece pe meleaguri străine. Pentru că ar fi tare îndureraţi dacă s-ar despărţi de ea: e singura lor odraslă. Şi aşa se face că fata trăieşte în turnul acela ca într-o temniţă.
– Dar spune-mi, oare o fi frumoasă ţarevna asta? întrebă ţareviciul.
– Nu ştiu, fiule, eu n-am văzut-o, dar oamenii povestesc cum că frumoasă ca ea, nu se mai află alta pe lume.
Şi ţareviciul îşi puse în gând să se furişeze până în turnul ferecat. Se culcă, dar în loc să doarmă, chibzui îndelung cum ar putea face s-o vadă pe ţarevnă.
A doua zi, îndată ce se lăsă întunericul, încălecă pajura sa de lemn, se înălţă până deasupra norilor şi zbură înspre turn, spre acea parte a lui, unde ştia că se află o ferestruică.
Ajunse acolo şi bătu în geam.
Ţarevna rămase tare mirată. În faţa ei se afla un voinic nespus de frumos.
– Spune-mi cine eşti, vrednicule voinic? întrebă ea.
– Deschide fereastra şi o să-ţi spun îndată cine sunt.
Copila deschise fereastra şi pajura de lemn intră zburând în odaie. Ţareviciul coborî, îi dădu bineţe şi-i povesti copilei cine era şi cum ajunsese acolo.
Şi rămaseră aşa, privindu-se fermecaţi, fără să-şi poată lua ochii unul de la celălalt.
Ţareviciul o întrebă dacă s-ar învoi să-l ia de bărbat.
– Eu n-am nimic împotrivă, zise ţarevna, dar mă tem că tăicuţul şi măicuţa mea n-or să mă lase.
Dădaca cea rea însă, care era pusă s-o păzească pe ţarevnă, simţi că se punea ceva la cale. Alergă într-un suflet la palat şi dădu totul în vileag, că aşa şi aşa, venise cineva în zbor la ţarevnă, iar voinicul cu pricina se ascunde în casa unei bătrâne.
Veniră tot atunci străjile, îl înşfăcară pe ţarevici şi îl târâră la palat. Acolo, pe tron — împăratul şedea, mânios era, cu toiagu-i de lemn în podele izbea.
– Cum ai cutezat, aşa şi pe dincolo, tu, un tâlhar de drumul mare, să nesocoteşti porunca mea împărătească şi să intri în turn? Am să poruncesc să fii spânzurat chiar mâine!
Îl duseră pe ţarevici la temniţă, îl lăsară singur acolo şi-l zăvorâră cu nişte lacăte zdravene.
În zorii zilei îi mânară în piaţă pe toţi orăşenii. Fuseseră înştiinţaţi că va fi spânzurat nelegiuitul voinic — ce se furişase în turnul ţarevnei.
Şi iată că sosi călăul, fu înălţată spânzurătoarea şi veniră, ca să fie de faţă la execuţie, însuşi împăratul cu impărăteasa.
Îl aduseră în piaţă şi pe ţarevici. Acesta se întoarse către împărat şi rosti:
– Înălţimea ta, îngăduie să-mi spun ultima dorinţă.
Ţarul se încruntă, dar n-avu încotro, nu-l putu refuza.
– Fie, vorbeşte.
– Dă poruncă unui sol, să tragă o fugă până la casa bătrânei la care am stat şi să-mi aducă o legătură ce-am lăsat acolo.
Împăratul nu se putu împotrivi şi trimise un sol. Legătura cerută a fost adusă.
Între timp, ţareviciul fusese condus lângă spînzurătoare şi urcat pe o mică scară. Chiar atunci solul îi înmână bocceaua. Ţareviciul o desfăcu, se săltă pe pajura de lemn şi ia-l de unde nu-i. Se înălţă deasupra spânzurătorii, deasupra împăratului, deasupra întregii mulțimi.
Împăratul se văicărea:
– Puneţi mâna pe el! Ţineţi-l! Are să scape!
Iar ţareviciul îşi îndreptă pajura spre turn, zbură până în dreptul ferestrei cunoscute, o prinse într-o îmbrăţişare pe ţarevnă şi o aşeză în faţa lui, pe pajura de lemn.
– Ei, făcu el, de-acum nu trebuie să ne mai temem, nici eu, nici tu, de nici o poteră.
Şi pajura îi purtă, în goana mare, până în împărăţia ţareviciului.
Acolo, bietul tâmplar zăcea în hrubele temniţei, dar nu-şi lua ochii de la cer: oare nu cumva s-o întoarce ţareviciul? Nu de alta, dar mâine, se împlinesc două săptămini şi dacă feciorul împăratului nu se întoarce, el, tâmplarul, o să stea atârnat cu funia de gât.
Când, deodată, ce să vadă? Sus, în văzduh, zbura pajura lui de lemn, dar îl purta nu numai pe ţarevici ci şi o preafrumoasă copilă.
Pajura se lăsă din zbor, în mijlocul curţii palatului împărătesc. Ţareviciul îşi ajută mireasa să coboare şi porni cu ea spre tatăl şi mama sa. Le povesti pe unde a colindat timp de două săptămâni. Aceştia, cuprinşi de bucurie, îl iertară pentru durerea ce le-o pricinuise, iar pe tâmplar îl eliberară din temniţă.
Împăratul făcu un ospăţ de pomină. Iar nunta au sărbătorit-o cu toţii trei luni încheiate.