Dacă-mi aplec smerit genunchii…

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun…
Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste
Nici prea frumos, nici prea urât;
Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râda de ce-i spun.
Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice pas din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…