Şoricelul care a fost pisică, dulău și tigru

Zice-se că, dacă tigrul are o inimă de șoricel, atunci e mai bine să nu dea ochi cu pisica.
Cică un corb ducea odată în cioc un şoricel şi, zburând pe deasupra unei păduri, şi-a scăpat vânatul din cioc.
Acu’, în pădurea aceea trăia un om care se pricepea să facă minuni. Şi şoricelul i-a căzut tocmai la picioare.
Omul l-a ridicat şi l-a dus în coliba lui. Zile de-a rândul, şoricelul a trăit împreună cu omul. Omu-l hrănea şi-l adăpa, iar şoricelul era fericit. Dar odată, ieşind din colibă, a dat şoricelul peste un coşcogea motanul. Furişându-se iar în colibă, şoricelul s-a ascuns într-un ungher şi-a rămas acolo, dârdâind de frică.
Văzând una ca asta, omul l-a întrebat:
— Ce-i cu tine? De ce tremuri?
— Vai, stăpâne — a chiţăit şoricelul — nu departe de colibă am dat peste un motan şi-acu’ mor de frică!
Omul s-a gândit oleacă şi-a zis:
— Bine, voi face în aşa fel, încât să nu te mai temi niciodată de pisici. Culcă-te şi dormi. Mâine dimineaţă, nu te vei mai trezi şoricel, ci pisică.
Şi omul s-a ţinut de cuvânt: în zori, şoricelul s-a trezit pisică.
— Nu mai ai pricini să te temi de pisici. Acu’ ești pisică — i-a spus omul.
Mulţumit, şoarecele-pisică a fugit din colibă. Şi, iacă, numai ce s-a întins niţeluş la soare, că deodată vede din nou motanul. Uitând, bietul, că nu mai era şoricel, ci pisică, o tulit-o către colibă.
— Ce-i cu tine? a întrebat omul. De cine te-ai mai speriat? Pisicii i-a fost ruşine să mărturisească adevărul şi atunci a minţit:
— Am dat în pădure peste un dulău; s-a luat după mine şi-abia i-am scăpat din gheare.
Omul a spus din nou:
​ — Culcă-te şi dormi. Mâine dimineaţă te vei trezi dulău şi nu vei mai avea a te teme de dulăi.
Şi aşa s-a întâmplat: în zori, pisica s-a pomenit un dulău straşnic şi, lătrând zgomotos, a fugit în pădure. Lângă un copac din apiopiere, dulăul a dat din nou peste motan. Motanul a văzut și el dulăul şi-a zis că se va năpusti asupra-i şi s-a pregătit de apărare: a stupit, şi-a ridicat o labă şi a mieunat grozav. Auzindu-i mieunatul, nemaiștiind pe ce lume se află, dulăul a tulit-o în colibă.
— Dar cine te-a mai speriat şi de astă dată? a întrebat omul. I-a fost ruşine dulăului să mărturisească adevărul şi-atunci a minţit:
— Vai, stăpâne, nu departe de colibă am dat peste un tigru! Nici acu’ nu pot pricepe cum de-am izbutit să scap din colţii lui cumpliți!
— Ei, atunci voi face în așa fel, ca de azi înainte să nu te mai temi de nimeni. Cultă-te și dormi. Mâine te vei trezi tigru.
Şi așa s-a întâmplat: în zori, dulăul s-a pomenit tigru şi și-a spus : “Nu mi-e dat mie, rege peste fiare, să mă pitesc în sărăcăcioasa colibă a omului. Mă duc în pădure și toate jigăniile vor tremura de puterea şi vitejia mea!”
Vorbindu-şi astfel, tigrul a pătruns cu un aer semeţ în desişul pădurii. Şi deodată a dat peste motan. Motanul a văzut și el tigrul. De spaimă, părul motanului s-a zbârlit, spinarea i s-a încovoiat și ochii i s-au aprins.
„Acu’ s-a sfârşit cu mine! și-a zis motanul. De tigru nu mă pot apăra!”
Dar dacă a văzut ochii aprinşi ai motanului, tigrul, în pieptul căruia batea inima temătoare a unui şoricel, a rupt-o la fugă către colibă. A țâşnit înăuntru, s-a afundat în ungherul cei mai ascuns şi-a rămas acolo, cu dinţii clănţănind de frică.
Omul s-a mirat.
— De ce tremuri din nou? Sunt oare în pădurea noastră fiare mai puternice decât tigrul?
— Sunt… — a şoptit tigrul abia auzit.
— Care? s-a minunat omul.
— Mo… mo… motanul!
Atunci a priceput omul tot ce se petrecuse şi-a grăit:
— Tigrul în pieptul căruia bate o inimă de şoarece e mai slab decât pisica. Cel ce are inimă de şoarece, şoarece să rămână!
Şi, grăind aşa, a prefăcut din nou tigrul într-un biet şoricel.