Gând-bun și Gând-rău

Se știe de mult că pe cel ce năzuieşte la moartea unui prieten, îl paşte nenorocirea.
Într-un sat trăiau doi oameni, Dharmbudhi — ceea ce înseamnă Gând-bun — și Papabudhi — Gând-rău
Şi iacă, Gând-rău i-a spus odată vecinului sau Gând-bun:
— Am citit eu în cărţi că viata omului n-are rost dacă el nu cunoaşte obiceiuri străine, limbi străine, dacă a îmbătrânit fară a vedea oraşe si aşezări străine…
— Cam aşa am auzit și eu ades — a dat cuvânt Gând-bun.
— Dacă-i aşa — s-a bucurat Gând-rău — hai să ne luăm chiar mâine rămas bun de la părinţi şi să plecăm în ţări străine. Şi să-mpărțim pe din două tot ce vom câştiga printre străini.
Zis fi făcut. În zorii zilei și-au luat rămas bun de la cei ce le erau mai apropiaţi și-au pornit-o către soare-apune, spre ţări străine.
Mult au rătăcit pe meleaguri necunoscute! Pe unde s-a dus, Gând-bun a găsit de lucru și oamenii de inimă l-au hrănit și i-au plătit pentru munca lui. Cât despre Gând-rău, acesta toată vremea se prefăcea bolnav, nu făcea nimic și nimic n-a învăţat.
Şi, iacă, dacă a adunat Gând-bun un sac cu bănet, a grăit Gând-rău:
— Prietene, nu mai pot trăi departe de meleagurile mele. Să ne întoarcem la casele părinţilor noștri!
— Mă-ntorc cu bucurie — i-a răspuns Gând-bun. Mai bine-i acasă în nevoi, decât mulţumit printre străini.
Şi, grăind așa, s-au îndreptat către casă.
Ajungând aproape de satul lor, a spus Gând-rău:
— Dragă prietene, as vrea să te rog ceva, dar tare mi-i rușine să-ţi spun ce.
— Dacă-mi ești prieten, n-ai de ce te rușina — i-a răspuns Gând-bun. Nutreşti oare gânduri rele împotriva cuiva?
— O, nu! dădu Gând-rău cuvânt. Iacă ce voiam să-ţi spun: Mă ruşinez că mă întorc acasă fără bani, în vreme ce tu ai un sac cu arginţi. Ascunde-ţi banii undeva, ca nimeni să nu știe de ei.
— Bine — a zis Gând-bun. Iacă, ţine o sută de rupii, uite că tot o sută de rupii îmi iau și eu, iar pe celelalte ajută-mă să le-ngrop la rădăcina stejarului de colo. Om lua în fiece lună câte zece rupii și banii ne-or ajunge pentru multă vreme…
Şi Gând-bun și-a îngropat averea la rădăcina copacului.
În aceeași noapte s-a furișat Gând-rău în pădure, a găsit copacul și-a furat banii.
Au trecut câteva zile și un cunoscut de-al lui Gând-bun a venit la el, spunându-i, tare mâhnit:
— O, Gând-bun, mi s-au îmbolnăvit femeia şi copilul! Ajută-mă!… Dă-mi niște bani să-i pot plăti pe vraci…
Ducându-se Gând-bun în pădure, s-a îndreptat către stejarul cunoscut, dar niciun ban nu se mai afla acolo. A priceput Gând-bun cine-i furase banii, a dat o goană până la Gând-rău și-a prins a-l mustra:
— Oare nu ți-e ruşine? Ai ajuns un hoţ vrednic de dispreţ!
Dar ticălosul de Gând-rău nu s-a arătat mişcat şi-a strigat aşa încât toţi să-l poată auzi:
— Tu, tu eşti cel ce mi-ai furat banii! Acu’, pe loc, să-mi dai jumătate din ce era în sac!
— Hotule! a spus Gând-bun din nou. Oamenii te vor disprețui ca pe un necinstit!
— Tu eşti hoţ! Dă-mi banii! a strigat Gând-rău.
Certându-se astfel, s-au dat în judecată, fiecare învinuindu-l pe celălalt de hoție.
Atunci judecătorul a spus:
— Doar unul şi atotputernicul Brahma poate şti care-i vinovatul şi de partea cui e dreptatea. Va trebui să vă supunem încercări focului. Voi porunci să se pună în palma fiecăruia dintre voi câte un fier înroşit în foc şi cel care va țipa cel dinţii va fi hoţul.
S-a înspăimântat Gând-rău şi-a grăit:
— Am martor că Gând-bun a furat banii. Zeul ce locuieşte în stejar a văzut că Gând-bun a furat banii.
Atunci judecătorul a zis:
— E prea târziu să mergem acu’ în pădure. Dar mâine-n zori de zi să vă aflați amândoi la poalele stejarului, că acolo voi lămuri cearta dintre voi.
Şi, însoțit de oameni, judecătorul s-a îndreptat de dimineaţă către stejarul din pădure. Toți erau acolo, numai Gând-rău nu. Atunci judecătorul a spus:
— Aflăm noi adevărul şi fără el.
Şi, grăind aşa, şi-a îndreptat fața către stejar şi a întrebat cu glas tare:
— O, zeu al pădurii! Spune-ne cine a furat banii; Gând-bun sau Gând-rău e hoţul?
Și toţi au auzit atunci cum copacul a răspuns, vorbind răspicat:
— Gând-bun e hoţul. El a dezgropat banii!
Auzind cum vorbeşte copacul, într-atât s-au mirat cu toţii, încât au şi uitat de Gând-bun. Iar Gând-bun a tras în vremea asta către stejar un vreasc, l-a vârât într-o scorbură şi i-a dat foc. Îndată s-a auzit un răcnet straşnic şi Gând-rău a sărit din stejar, cu hainele aprinse.
Cu toţii au priceput atunci că se vârâse în scorbură şi se dăduse drept zeul pădurii. S-a încruntat judecătorul şi-a voit să-l zvârle pe Gând-rău în scorbura aprinsă, apoi s-a îndurat însă şi-a grăit:
— Chiar azi, şi nu mai târziu de amiază, ai să aduci banii furaţi de la Gând-bun. Și ţine minte: dacă până la asfinţitul soarelui n-ai plecat pentru totdeauna din sat, am să poruncesc să fii spânzurat de stejarul ăsta.
La amiază, ticălosul îi aduse lui Gând-bun toţi banii. Când soarele prinse a scăpăta, se grăbi s-o șteargă, ca nu cumva judecătorul să dea ochii cu el. Gând-rău îşi pusese-n cap să plece din nou în ţări străine. Drumul trecea prin junglă şi, când mincinosul ajunse în dreptul unei păduri de bambus, un tigru se ivi din hăţiş şi-l mâncă.