Cele trei dorințe

O dată, pe vremuri, și fiți siguri că e mult timp de atunci, într-o pădure mare, trăia un sărman tăietor de lemne care, toată viața lui, se dusese în fiecare zi în pădure la tăiat de lemne. Și cum a plecat el așa în pădure într-o zi, nevasta i-a umplut desaga și i-a agățat o ploscă pe spate ca să aibă ce mânca și ce bea în pădure. Însemnase un uriaș stejar bătrân care, credea el, va fi un izvor nesecat de scândură. Când ajunse lângă stejar, luă toporul în mână și-l roti o dată în jurul capului ca și cum ar fi vrut să doboare copacul dintr-o singură lovitură. Dar nu apucă să dea o lovitură, când ce credeți că auzi? Cea mai duioasă rugăminte de la o zână care stătea în fața lui și-l implora să cruțe copacul. Vă puteți imagina că tăietorul era complet năucit de uluire și spaimă, încât nu putea deschide gura să scoată o vorbă. Revenindu-i graiul, spuse:
— Prea bine, am să fac precum dorești.
— Ți-ai făcut un bine mai mare decât îți închipui, i-a răspuns zâna, pentru că am să-ți arăt că nu sunt nerecunoscătoare și am să-ți împlinesc primele trei dorințe, oricare ar fi ele. Și cu aceasta, zâna dispăru, iar tăietorul de lemne își aruncă desaga pe umeri și plosca într-o parte și o și zbughi spre casă.
Dar drumul era lung și sărmanul om era, din când în când, apucat de amețeală la gândul întâmplării miraculoase ce se abătuse asupra lui. Când ajunse acasă, în neghiobia lui, nu mai avea decât dorința de a se așeza și odihni. O fi fost și ăsta vreun vicleșug de-al zânei. Dar cine te poate lămuri? Ei, și cum s-a așezat tăietorul la focul strălucitor din vatră l-a și apucat o foame de lup, deși mai era timp destul până la cină.
— N-ai nimic de mâncare, femeie? a întrebat-o el pe nevastă-sa.
— Nu, n-am nici o firimitură. Până am să încropesc ceva o să mai treacă câteva ceasuri, îi răspunse ea.
— Vai, foame mi-e! s-a văitat tăietorul de lemne. Tare aș mai avea chef să văd o porție bună de caltaboș în fața mea.
Nici nu a apucat să termine de spus vorbele acestea când, zdrăngănind, boca, boca, ce altceva credeți că a coborât pe coș, drept pe vatră, decât cel mai arătos caltaboș pe care și-l poate dori cineva.
Dacă tăietorul rămăsese cu gura căscată și se holba la caltaboș, nu e de mirare. Aflați însă că gura neveste-si era de trei ori mai căscată și ochii de trei ori mai bulbucați.
— Ce-i asta, bărbate?! mai reuși ea să îngaime.
De-abia atunci veni în minte tăietorului întâmplarea din acea dimineață și pe dată a spus povestea de la cap la coadă în timp ce nevasta se întuneca din ce în ce mai mult la față. Când bărbatul termină, izbucni :
— Nu ești decât un prostănac, John! Nu ești altceva decât un mare gogoman și nu-mi doresc altceva decât să te văd cu un caltaboș pe vârful nasului.
Și cât ai zice pește, bietul om se trezi cu un nas lung in capătul căruia se lăfăia un caltaboș lung cât o zi de post.
Trase de el dar era înțepenit. Trase și nevasta, dar caltaboșul nu se desprindea. Traseră amândoi cât putură de tare și ar mai fi tras, dacă nasul n-ar fi fost în pericol să se desprindă. Cât despre caltaboș, în zadar. Era bine prins de nas.
— Ce să mă fac acum? întrebă omul.
— Nu arăți prea rău, îi răspunse nevasta, uitându-se urât la el.
Atunci tăietorul și-a dat seama că dacă are o dorință trebuie neapărat să o spună cât se poate de repede. Dorea să vadă caltaboșul desprins de nas. Și așa se trezi bietul om cu caltaboșul pe un blid de pe masă. Și dacă tăietorul și nevasta lui nu s-au plimbat cu o caleașca aurită și nici nu s-au îmbrăcat în mătăsuri
și satin, cel puțin s-au ales cu un caltaboș pe cinste, un caltaboș pe care orice om și-ar dori să-l aibă la cină.