Cum a devenit Hikoici nevăzut

O dată Hikoici auzise că Tengu din pădure stăpânește două comori de preț: o pălărie care ce te face nevăzut și o pelerină care, de asemenea, te face nevăzut. Hotărî să pună mâna pe ele, Hikoici luă cu sine un ciur vechi și se duse în munți.
Tengu, care se cocoțase într-un brad înalt, îl văzu și coborî pe pământ. Dar Hikoici se făcu că nici nu-l lua în seamă. Privea în depărtare prin sită și striga:
— Ohoho! În satul de lângă castelul Mațuiama s-au aprins niște case. Ohoho, cum se mai întinde pârjolul! Ia te uită ce mai pălălăi!
Tengu se apropie de el și-l întrebă:
— Oare de pe muntele ăsta se poate vedea satul de la poalele castelului?
— Ba bine că nu! răspunse Hikoici Se vede ca-n palmă. Prin sita asta se poate zări orice tufiș, la mii de ri depărtare.
— Ei taci! spuse Tengu, mirat. Atunci hai să facem schimb. Tu îmi dai mie sita fermecată, iar eu îți dau pălăria și pelerina care te fac nevăzut.
Hikoici păru că se codește mai întâi, dar în cele din urmă se învoi. Își puse pălăria și pelerina care făceau nevăzut pe oricine și deodată pieri din vedere. Iar Tengu începu să se uite prin sită în depărtare. O sucea, o învârtea în fel și chip, se holba, clipea din ochi, dar degeaba!
Nu numai în depărtare, dar nici măcar la doi pași nu zărea nimic. Sărmanul Tengu înțelese că a fost tras pe sfoară, dar era prea târziu.
Cum să-l mai prindă pe înșelător după ce s-a făcut nevăzut?
Hikoici coborî de pe munte și se duse în satul vecin, la bazar. Acolo se înghesuia o mulțime de lume. Hikoici îl apucă de nas pe un flăcău. Acesta începu să țipe:
— Hei, cine mă trage de nas?
Atunci, Hikoici îl apucă de nas pe vecinul lui.
Flăcăii se luară la ceartă. Răcneau unul la altul, gata să se încaiere. Hikoici se strecură mai departe prin mulțime, ciupindu-l de nas ba pe unul ba pe altul. În curând toți oamenii din bazar se luară la ceartă și se încinse o păruială în lege. Năstrușnicul Hikoici se tăvălea de râs:
— Hehehe, ce mai priveliște! Grozavă șotie am făcut!
Râse până nu mai putu, apoi intră într-un birt. Alese o bucată bună de pește și o înfulecă, stropind-o cu vin din belșug, fără să plătească nimic, apoi se întoarse acasă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și ascunse pălăria și mantaua în horn.
Ca un făcut, nevasta tocmai atunci se apucă să deretice prin casă. Începu să măture funinginea din horn și găsi acolo o pelerină veche, de pai, și o pălărie prăpădită, de papură. Fără să stea pe gânduri le bagă în vatră și le arse.
Când se uită Hikoici în horn, ia pălăria și pelerina de unde nu-s!
„Se vede treaba că neroada de nevastă-mea le-a pus pe foc” își zise și dete fuga să adune cenușa din vatră. Se unse Hikoici din cap până-n picioare cu cenușa aceea și deveni iarăși nevăzut. Se duse la birt, înșfăcă un clondir mare cu vin și începu să bea din el. Vinul îi spălă cenușa de pe buze și deodată ieși la iveală o gură căscată. Cei din birt se speriară:
— Păzea, un vârcolac! Ia uitați-vă, numai gura i se vede! Prindeți-l, puneți mâna pe el!
Și se aruncară cu toții asupra lui Hikoici. Acesta dădu bir cu fugiții luând-o la goană cât îl țineau picioarele. Tot fugind așa, începu să asude și buricul îi ieși la iveală. Oamenii săriră:
— Acuma i se vede buricul! Puneți mâna pe vârcolac! Nu-l lăsați să scape! Snopiți-l!
Văzând mulțimea aceea întărâtată, Hikoici fugea tot mai repede, și trupul i se acoperea sudoare, întâi i se arătară mâinile, picioarele, apoi spatele… În clipa aceea ajunse la râu și se cufundă în apă cu capul în jos.
Când ieși din apă, oamenii rămaseră cu gura căscată:
— Păi ăsta-i Hikoici al nostru! A fost încă o ispravă de-a lui…