Mărul care râde și mărul care plânge

Odinioară, pe când purecii erau ciobani, cocoșul—vătășel, vulpea—samsar, coțofana—bărbier, viețuia un padișah care avea doi feciori. Și cu toate că erau ei frați buni, din aceeași mamă și același tată, nu se asemuiau de loc unul cu altul. Cel mare întuneca până soarele la amiază, atât de ursuz și de cumplit era. Doar că-l priveai și-ți pierea cheful de viață. Cel mic revărsa în jur o lumină blândă, de-o seamă cu stelele. Vesel și cu inima deschisă, alina orice durere. În preajma sa până și orfanul își uita de ursita-i amară. Toți cei care îi cunoșteau pe cei doi prinți – Întunecatul și Luceafărul, căci așa îi poreclise norodul – oftau îngândurați:
„Acum, treacă-meargă, dar o să vină vremea când padișahul-tată o să închidă ochii. Atunci, dacă după datină, locul o să-i fie luat de fiul mai mare, vai de traiul supușilor. O vor duce mai rău ca în iad. Dacă însă, nu Întunecatul, ci Luceafărul ar primi sceptrul împărătesc, totul s-ar întoarce în bine.”
Gândurile astea îl zbuciumau și pe padișah. Își iubea feciorii deopotrivă, că doar le era tată la amândoi, dar, pe de altă parte, avea și grija ocârmuirii. Și azi așa, mâine așa, tot în gânduri și gânduri, îi pieri somnul, îi pieri pofta de mâncare, se îmbolnăvi și căzu la pat. Câți vraci destoinici nu veniră să-l cerceteze ca să găsească leacul bolii, câți oameni înțelepți nu-și dădură sfatul, dar totul în zadar! Padișahul, chinuit de gândurile lui, slăbea văzând cu ochii.
Într-o zi, un cerșetor străin se opri la porțile seraiului, cerând de mâncare. Și cum Luceafărul se afla pe aproape și-l văzu, îi dărui chiar el cu mâna lui o mulțime de merinde și, pe deasupra, și un pumn cu galbeni și unul cu arginți. Și, din vorbă în vorbă, cerșetorul află de boala padișahului. Ceru să vadă și el pe slăvitul stăpân și înainte de a părăsi seraiul spuse, clătinând din cap:
– Numai mărul care râde și mărul care plânge i-ar putea ajuta padișahului, altceva nu!
De unde să iei mărul care râde și mărul care plânge, când, cu o clipă mai înainte, nici nu știai că se află pe lume minunățiile astea! Dar Luceafărul, care de mult nu mai putea răbda să se uite cu brațele încrucișate cum i se stinge părintele, ceru învoirea să se ducă în lume ca să găsească leacul spus de cerșetor. Mai cu voie, mai fără voie, de silă, de milă, Întunecatul i se alătură mezinului și iată-i pe amândoi pornind la drum prin lume. Merseră ei ce merseră până ce dădură de-o fântână pe ale cărei ghizduri se deslușeau, scrijelate, niște litere. Se uitară mai bine și citiră: “Cine merge pe poteca din dreapta se duce și vine, cine merge pe poteca din stânga se duce, dar nu se mai întoarce”.
Sosise ceasul despărțirii pentru cei doi frați. Și ca să știe, la înapoiere, unul de soarta celuilalt, își scoase fiecare din deget inelul și îl puse sub un bolovan de lângă fântână. Care cum se întorcea trebuia să dea piatra la o parte și să-și ia inelul.
Și frații își văzură mai departe de drum așa cum se învoiseră: Întunecatul o apucă pe poteca din dreapta, Luceafărul pe cea din stânga, a drumului fără întoarcere. Și umblă, și umblă el zile lungi de vară, din zori și până-n seară, fără să întâlnească nicio vietate. În a patruzecea zi de colindat, dădu peste o poiană întinsă în care păștea o turmă de oi. Se apropie de ciobanul turmei și-i dădu binețe:
– Pacea fie cu tine, unchiașule!
– Și cu tine, fătul meu! Da’ ia zi, ce vânt te mână prin locurile astea? Că eu, de atâția amar de ani de când trăiesc, n-am văzut pe-aici picior de om.
Atâta aștepta Luceafărul, să-și descarce sufletul cuiva! Începu dar să-și spună păsul. Și vorbi despre boala padișahului-tată cu atâta durere, încât până și ochii ciobanului se umeziră.
– Tare aș vrea să te ajut să-ți vindeci părintele, dar nu știu cum aș face. Mărul care râde și mărul care plânge se află chiar în iatacul domniței din seraiul padișahului meu. Te-aș duce până acolo, da’ vorba e, cum să intri înăuntru, că la poartă, în fiece seară, mă oprește și-mi numără mioarele…
Chibzui și chibzui ciobanul și până la urmă, înnodă iar firul vorbei:
– Ia stai nițeluș! Vezi burduful ăsta mare? Când ne apropiem de serai, te vâr în el și intri cu turma odată. Eu îți spun cu de-amănuntul unde-i iatacul domniței și raftul pe care își ține merele. Mai departe-i treaba ta. Dac-ai să izbutești să iei merele, o să fie bine, dac-ai să fii prins, îți pierzi viața. Hai s-o și pornim la drum, că mai avem cale, nu glumă, de străbătut.
Se petrecu totul după spusele ciobanului. Către dimineață, atunci când somnul e mai dulce, Luceafărul ieși din burduf și, binișor-binișor, se strecură până în iatacul domniței care dormea dusă. Și era atât de frumoasă domnița, atât de frumoasă, că pe lângă ea pălea până și farmecul unei nopți senine de vară. Oricine o vedea înmărmurea, parcă lovit în inimă. Dar Luceafărul se gândi la suferința padișahului-tată și scăpă de sub vraja frumuseții fetei. Întinse mâna să ia cele două mere, dar unul începu să râdă cu hohote, altul să plângă cu sughițuri. Iute, Luceafărul alergă în vârful picioarelor și se ascunse în burduf.
Domnița se trezi și chemă străjile care răscoliră peste tot, dar nu dădură de nimeni.
– Vă bateți joc de mine? dojeni ea merele. Dacă mă mai treziți din somn, fără rost, să știți că vă bat!
Culcându-se din nou, fata adormi, Atunci Luceafărul veni iarăși și ușurel-ușurel se furișă până la mere. Dar, când să le ia, unde mi se porniră merele să facă un tărăboi! Hăuia saraiul de hohotele lor de râs și de sughițurile de plâns! Noroc că Luceafărul apucase să se bage în burduf, că ungher din serai nu rămase nescotocit. Cum însă iarăși nu fu găsită nicio urmă de hoț, domnița luă merele și așa le lovi, așa le lovi unul de altul că, de i-ar fi stat în putință, nu știu zău dacă și mărul care râde n-ar fi vărsat lacrimi!
– Dacă vă mai prind că mă sculați din somn, vă tai în bucăți și vă mănânc!
Așa se făcu că, după ce se liniști tot seraiul și Luceafărul, tiptil-tiptil, fu pentru a treia oară lângă mere, ele, de frică, tăcură chitic. Băiatul le luă frumușel de pe raft și le ascunse în sân. Cum tocmai se crăpa de ziuă și ciobanul se pregătea să iasă cu turma la păscut îl vârî pe prinț în burduf și-l scoase teafăr afară din serai. Și dus a fost, Luceafărul! Nu se opri decât la fântână. Aici, când dădu bolovanul la o parte, să-și ia inelul, găsi inelul Întunecatului.
“Pesemne c-a pățit el ceva, de nu s-a întors încă. Mă duc să-l caut ca, la întoarcerea acasă, bucuria tatii să fie deplină! își zice Luceafărul.”
Dar abia o apucă pe poteca din dreapta și fu silit să se oprească: de-a curmezișul drumului zăcea un om sfârșit, gata-gata să-și dea duhul. Luceafărul nu așteptă să i se ceară ajutorul, îngenunche iute lângă el, îi luă capul pe genunchi și îi dădu să bea câteva înghițituri de apă proaspătă. Într-o clipită omul se învioră, deschise ochii și grăi:
​ – Tinere, tinere, nu-i nevoie să-mi spui cine ești și ce cauți, că eu le știu pe toate. Nu mai zăbovi și zorește spre padișahul-tată, să-l mai prinzi în viață! Cât despre fratele tău, Întunecatul, degeaba-l mai cauți. Când a trecut pe-aici și eu zăceam în praful drumului, i-am cerut ajutor. În loc de asta, a ridicat biciul asupra-mi, ca prin lovituri să mă silească să mă dau la o parte. Atât l-am rugat, atât l-am rugat să mă cruțe, să-i fie milă, dar în zadar! „N-ai inimă de om, ci de piatră! i-am zis eu atunci. În piatră să te prefaci!” Și să vezi minune: la fiecare lovitură de bici pe care mi-o dădea, se preschimba puțin câte puțin în stană de piatră. Acum, piatră ca toate pietrele e fratele tău mai mare, Întunecatul. Tu aleargă la părintele tău, să nu-ți fie zadarnică truda!
Și după ce vorbi astfel, omul din drum se făcu nevăzut. Luceafărul înțelese că n-are încotro. Se întoarse la fântână, luă și inelul Întunecatului de sub bolovan și se îndreptă spre casă.
Ajuns lângă patul de zăcere al padișahului-tată, scoase din sân merele. Cum le atinse, acestea începură să facă ce știau: unul, adică, să râdă, iar celălalt, să plângă; și pe loc puterea prinse să se înfiripe în trupul bolnavului. Dar Întunecatul? fură primele cuvinte rostite de padișah după atâtea zile de suferință. Drept răspuns, Luceafărul îi arătă inelul, iar tatăl pricepu pe dată că nu mai are în viață decât un singur fiu. Și tare îl mai duru inima, dar dragostea nemăsurată a Luceafărului și tovărășia celor două mere năzdrăvane îl ajutară să biruie și cumpăna asta.
Într-o zi, un călăreț străin, plin de colb din creștet până-n tălpi, bătu la porțile seraiului. Spunea că vine de departe, trimis de o domniță să străbată lumea cu un șirag de mătănii, până va da de omul care, povestindu-și viața, are de spus atâtea pățanii câte boabe au mătăniile ei. Înseamnă că acela – zicea domnița – e hoțul mărului care râde și al mărului care plânge, fără de care ea nu poate să trăiască.
Vorbele lui stârniră în sufletul Luceafărului o mare tulburare, căci frumusețea neasemuită a domniței nu-i ieșise o clipă din cuget. Cu voia padișahului-tată plecă iar la drum, însoțind pe călăreț până la palatul domniței, unde povesti peripețiile vieții sale care se potriviră la număr cu boabele șiragului de mătănii.
– Ar mai fi trebuit încă o boabă la mătănii, încheie el cu un zâmbet.
– Pentru ce? îl întrebă domnița, cu inima bătând mai repede, căci prinsese drag de prinț.
– Pentru sfârșitul poveștii mele care încă nu e spus, domniță! adăugă Luceafărul și întorcându-se spre tatăl fetei, o ceru de soție.
Se făcu nuntă mare, mare, cum arareori s-a mai pomenit vreodată. Iar dimpreună cu tinerii, se bucurară nespus și padișahii-socri. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a ținut petrecerea. Și ce nu s-a dat la ospăț! Din toate bunătățile, un bob de orez mi-a rămas și mie. Îndată ce l-am mâncat, m-a îmboldit un chef de vorbă cum n-am mai avut niciodată. Și așa s-a făcut că m-am pomenit spunându-vă povestea mărului care râde și a mărului care plânge.