Avandi istețul

tradusă în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare, nr. 13, Editura Ion Creangă, București, 1975

Nu e hop să nu îl treacă…
Era un împărat priceput la minte, care știa să născocească fel și fel de întrebări pe care să le pună celor din jurul său. Îi făcea mare plăcere când oamenii nu știau să-i răspundă, când se încurcau în întrebările lui, ca firele în războiul de țesut. Într-o zi, de asemenea bucurie, împăratul chemă la palat nu mai puțin de douăsprezece mii cititori în stele și cunoscători într-ale pământului, cei mai cu scaun la cap oameni, pe care îi întrebă unde se află centrul pământului. Să-i spună învățații întocmai unde este mijlocul pământului. După ce puse întrebarea, care îi lovise pe cărturari cu măciuca în moalele capului, împăratul începu să se prăpădească de râs. Și, pentru a arăta cât este el de priceput, adăugă: dacă nu se vor găsi inși care să-i spună cu precizie ceea ce a cerut, unde le stau picioarele acolo le va sta și capul; dimpotrivă, aceia care vor da răspunsul bun se vor pricopsi cu aur și cu aur. Auzind cuvintele stăpânului lor, învățații se făcură vineți la față și frica le cutreieră corpul, pentru că nici unul nu putea ști unde se află mijlocul pământului. Ei începură să clatine din cap a mare deznădejde și a frică.
Vestea se duse și dincolo de zidurile împărăției și o prinse în ureche și Avandi, drumețul cunoscut prin istețimile lui, călătorul cu măgarul, când ținându-l de frâu, când pe spinarea lui. Avandi se gândi la bieții cărturari amenințați cu pieirea, și se repezi cu măgarul la curtea împăratului. Acesta, când îl văzu, îl și luă în zeflemea:
— Măi, tu, Avandi, socotești că ai minte mai multă decât a învățaților acestora? Vrei să spui că știi tu unde este centrul pământului?
— Da, vreau să spun că știu… răspunse înțepat Avandi. Centrul se află chiar pe bucățica de pământ pe care o calcă acum piciorul stâng al măgarului meu…
— Ascultă, Avandi, se rățoi împăratul, vrei să-ți bați joc de mine? Crezi că mă înțepi cu flecărelile?
— Cu flecărelile ai zis, cinstite împărat? Când eu am vorbit serios? Rogu-vă pe luminăția voastră să măsurați pământul și să vedeți că jumătatea lui va fi chiar aici, unde am zis, sub copita stângă a măgarului meu. De nu va fi astfel, sunt în mâna măriei tale.
„Cu unul ca ăsta mi-am găsit nașul, mormăi ca pentru sine în barbă împăratul. Asta-i bună, auzi la el, să măsor eu pământul. De unde să încep și cât timp să-mi ia treaba asta costisitoare? Nu, o fi el isteț, dar nici eu nu mă las mai prejos”, zise în sine împăratul.
— Da… da… în sfârșit… cu asta vom vedea… Te rog însă să-mi răspunzi, Avandi: câte stele sunt pe cer?
— Câte stele? se miră Avandi ca de un lucru prea ușor de știut. Nimic mai simplu, luminate împărate: nici prea multe, nici prea puține. Fiindcă domnia-voastră doriți, am să vă spun: atâtea stele sunt pe cer câte fire de păr în barba pe care o purtați…
— Cum? Ce? Ce-ai spus? Iar flecărești, Avandi?
— Nu mă credeți? Ce vă rămâne de făcut ca să vedeți că așa e? Tot eu vă spun: suiți-vă pe cer și numărați stelele. Dacă s-o dovedi că nu am spus adevărul, pedeapsa cea mai mare să mi-o dați…
Din nou, împăratul era la mare încurcătură: cum să se suie în cer? Cu ce și în cât timp? Și acolo ce va fi? Cum să stea agățat și să numere puzderia de stele? Hotărât lucru că Avandi acesta picase la palat ca musca în lapte. Va trebui să-l înfunde cu ceva; altfel, ce vor spune învățații, ce se va întâmpla cu priceperea lui? Continuă, deci:
— Uite ce este, Avandi, dacă ai pomenit de barba mea, fie… Spune-mi însă: câte fire are în ea? Repede, repede…
— Câte fire? Priviți…
Și Avandi ridică cu o mână coada măgarului său, iar cu cealaltă arătă spre barba împăratului, zicând iarăși:
— În barba domniei voastre sunt tot atâtea fire câte în coada acestui măgar.
Împăratul bătu cu pumnii în masă și țipă:
— Batjocura a întrecut marginile; nu-ți îngădui să mai spui prostii pe seama mea. Gogomănii și minciuni…
Calm și liniștit, cu glasul sigur, Avandi începu:
— Preacinstite împărate, eu nu spun minciuni. Ce este mai simplu decât să vă apucați să numărați firele, unul câte unul, până la ultimul, și să vă convingeți că vorbele mele nu sunt gogomănii… Dacă am greșit, să mă condamnați, dacă am ghicit, să mă pricopsiți cu aur, după cum ați spus înainte…
Siguranța cu care vorbise Avandi, și mai ales istețimea cu care îi răspunsese la toate întrebările, îl făcu pe împărat să creadă că drumețul cu măgarul îl biruise, căci nu avea de gând să se ducă la coada măgarului și să-i numere firele, unul câte unul. Înghiți în sec și fu nevoit să-i dea lui Avandi aur și aur. Și, pe lângă Avandi, scăpară și învățații…